Primavera lui Botticelli e și a mea

Postul Radio France-Bonnes ondes îşi începe emisiunea dedicată picturii Primavera cu o afirmaţie care m-a uluit: primăvara, aşa cum o percep eu, îi aparţine de fapt lui Sandro Botticelli, viziunii lui despre acest anotimp. Adică, ochii mei nu observă în mod empiric realitatea din jur, ci au împrumutat în acest scop lentilele în culori pastel ale pictorului renascentist! Ceea ce m-a uimit nu este atât declaraţia despre influenţa artei asupra percepţiei realităţii, ci modul categoric, de necontestat al formulării acestei idei. Ştiam că arta – chiar în varianta ei cea mai abstractă – impregnează și afectează capacitatea noastră de a absorbi mediul înconjurător. Arta de toate felurile exercită o influenţă invizibilă şi transmisibilă, adesea vizând persoane care nici măcar nu cunosc sursa viziunii lor şi cred în mod eronat că ea le aparţine. O stradă pe care o parcurgem zilnic ne apare sub altă lumină când vedem un tablou sau chiar o fotografie a aceleiaşi străzi. Unghiul din care e luată fotografia, perspectiva unei picturi a străzii ne surprind ca o revelaţie: “O fi oare aceasta strada pe care mă plimb mereu? Eu nu am observat acest detaliu.” Arta are capacitatea de a prezenta ceea ce ne este familiar ca ceva complet nou. Emisiunea amplifică la maximum această noţiune. Te-ai uitat destul de atent la pictura lui Botticelli?Read more…

De la madlena lui Proust la puşca lui Cehov

– Ai auzit de madlena lui Proust? – Cum să nu! Te referi la prăjiturica magică a cărei aromă şi gust te transportă instantaneu în aleea nostalgică a amintirilor. – Dar de puşca lui Cehov ai auzit? – Hm! Cehov avea o puşcă? Şi ce e cu ea? – Nu mă miră nedumerirea ta! Puşca lui Cehov este o expresie mai puţin folosită în afara cercurilor literare. Dar și despre madlena lui Proust presupun că există anumite detalii nu prea cunoscute. Fie că am citit sau nu În căutarea timpului pierdut de Proust, ştim cu toţii că menţionarea unei madlene are o rezonanţă şi o semnificaţie care depăşesc cu mult pişcotul francez care constă dintr-un amestec de unt, ouă, zahăr, extras de vanilie, sare şi făină. Datorăm acest sens amplificat scriitorului Marcel Proust care îşi începe romanul din 1913 cu scena în care naratorul savurează “una din acele prăjituri mignone şi dolofane, numite mici madlene, care creează impresia că ar fi fost modelate în cochilia vălurită a unei scoici.”Read more…

Pinocchio

A fost odată ca niciodată…”Un împărat!” vor spune imediat micii mei cititori. Nu, copii, greşiţi. Odată ca niciodată a fost o bucată de lemn. Nu era o bucată de lemn specială, ci doar un buştean obişnuit de stivă, din cei pe care i-ai pune în sobă sau în cămin ca să înteţeşti focul şi să-ţi încălzeşti camera.Nu era o bucată de lemn specială, ci doar un buştean obişnuit de stivă, din cei pe care i-ai pune în sobă sau în cămin ca să înteţeşti focul şi să-ţi încălzeşti odaia. Aşa începe, cu o simplitate demnă de invidiat, una din cele mai îndrăgite povestiri scrise vreodată: Aventurile lui Pinocchio de Carlo Collodi, tradusă în nenumărate limbi şi o sursă inepuizabilă de inspiraţie pentru scriitori şi regizori de film de pe toate continentele. Simplitatea a dat bătaie de cap atât traducătorilor, cât şi criticilor care au încercat să o interpreteze, fiindcă, după cum susţine Umberto Ecco – el însuşi traducător pasionat –uneori este mai uşor să traduci un text complicat decât unul simplu. Dar, adaugă el în introducerea sa la ediţia din 2009 a cărţii, tradusă magistral în engleză de Geoffrey Brock, există şi excepţii: nici de tradus în italiană Finnegan’s Wake de James Joyce nu este mai uşor!
Ce fel de poveste e asta?Read more…

Flâner = Paris = Secolul al XIX-lea

Recomandările medicale abundă cu privire la randamentul maxim pe care ţi-l poate da o plimbare zilnică round the block. Şi, ca orice recomandare, medicală sau nu, sfaturile diferă de la site la site, de la o zi la alta. De exemplu, nu demult se preconiza că cel mai avantajos este a merge în ritm vioi. Recent au apărut însă sfaturi după care mersul în ritm moderat ar fi egal, sau chiar superior din punct de vedere al beneficiilor pe care le oferă sănătăţii noastre. De aici a fost numai un pas până la promovarea mersului agale, a plimbării lejere care îţi permite să mai şi observi pe unde treci, ce e în dreapta şi ce e în stânga. Înregistrezi imagini, sunete. Savurezi. Un mers la care se adăuga o doză sănătoasă de mindfulness. Selectaţi, vă rog, conform inclinațiilor voastre, opțiunea 1, 2 sau 3. Enjoy! Dar nu asta m-a şocat. Ceea ce m-a surprins este că autorul articolului denumeşte plimbarea în pas măsurat flanat şi ca să ilustreze sensul termenului “a flana,” ilustraţia de frontispiciu arată o femeie plimbându-se agale pe o cărare din pădure. Pentru mine, “a flana” denota numai şi numai o plimbare la pas domol într-un oraş aglomerat. Să te pierzi în anonimatul unei mulţimi. Un cuvânt cu un sens strict citadin. Vă amintiţi de şlagărul lui Yves Montand Sur les Grands Boulevards?Read more…

Pe acoperiş, în compania îngerilor

L-au întrebat de ce investeşte atâta efort în decorarea vârfului clădirilor pe care le proiectează. La urma urmei nimeni nu le va vedea. Le-a răspuns: “Iertaţi-mă, Excelenţă, îngerii le vor vedea.” Un perfecţionist ca nimeni altul, arhitectul modernist catalan Antoni Gaudi, al cărui nume este omolog cu oraşul Barcelona, a rostit aceste cuvinte referindu-se la turlele catedralei Sagrada Familia, proiectul cel mai drag inimii sale, căruia i-a consacrat ultima parte a vieţii, curmate pe neaşteptate înainte de a-şi duce construcţia la bun sfârşit. Un edificiu în stil neogotic, original şi excentric, care îţi poate solicita adaptarea sau ajustarea unei estetici convenţionale și îmbrăţişarea unui stil intrepid coloristic și structural. Când am vizitat catedrala în 2006, interiorul ei era încă un imens şantier, dar construcţia progresează şi se estimează că va fi terminată în 2026, când se vor împlini 100 de ani de la accidentul fatal cu tramvaiul. Replica lui Gaudi la întrebarea arhiepiscopului care îi vizita catedrala în construcţie și atenţia lui la detaliu sunt trăsături valabile și pentru clădirile civile care au precedat-o, imobile executate pentru diverşi patroni care îi apreciau stilul, marcat la început de influenţe orientale (Casa Vicens), dar evoluând ulterior spre un stil naturalist care îi oferea mai multă libertate de creaţie și de explorare a naturii.Read more…

Toamnă fără iarnă

Suntem în plină toamnă și se simte. E anotimpul pregătirilor pentru iarnă. Gospodinele îşi rânduiesc cu grijă pe rafturile din cămară, în dulapurile din bucătărie sau în balconaşe borcanele cu castraveciori muraţi, gogonele şi zacuscă. În nordul SUA, Canadei, Rusiei și Ţărilor Baltice, urşii se pregătesc și ei pentru şase luni de hibernare, în felul lor… adică acumulând tone de grăsime ca să supravieţuiască până la primăvară din aceste “provizii.” Ajunge să compari aspectul unui urs în primăvară, când îşi părăseşte bârlogul, cu acelaşi urs în toamnă și ai să înţelegi anvergura pregătirilor febrile pentru sezonul de inactivitate. Îţi va veni greu să crezi că este vorba de acelaşi urs! De ani de zile, un aparat de filmat se concentrează asupra câtorva urşi din Parcul Naţional şi Rezervaţia Katmai, o regiune mai izolată și greu accesibilă din Alaska de sud. Se captează imagini inedite ale urşilor pescuind somoni în râul Brooks, în perioada cunoscută ca Fat Bear Week. Read more…

Geamantanul cu secrete

Scrierea autobiografică My Father’s Suitcase are trei personaje: un tată, un fiu şi un geamantan. Într-o zi, cu vreo doi ani înainte de a se stinge din viaţă, tatăl autorului i-a făcut o vizită neaşteptată fiului. Ţinea în mână cu stângăcie un geamantan. Nu se putea hotărî unde să-l plaseze. În cele din urmă, i-a găsit un loc într-un colţ mai ferit al încăperii. Stânjenit, i-a cerut fiului să deschidă geamantanul numai după ce el va fi părăsit această lume. Dar odată ce l-a depus în camera de lucru și s-a eliberat de povara fizică şi sufletească pe care o implica acest obiect, tatăl a redevenit persoana jovială cunoscută fiului, discuţia a redevenit caldă și agreabilă și geamantanul nu a mai fost menţionat. Acest geamantan îi era bine cunoscut fiului. Îşi amintea din anii copilăriei, cum tatăl dispărea din când în când din oraş, pleca la Paris şi se închidea într-o cameră de hotel ca să scrie poezii – întotdeauna în compania acestui geamantan cu colţuri rotunjite. Dar perspectiva de a deveni poet într-o ţară săracă, unde putea găsi numai un număr redus de cititori și sacrificiul inerent unei asemenea existenţe de privaţiuni, atât pentru el cât și pentru familia lui, nu i-a surâs tatălui. Deşi avea mult talent, el a renunţat la visurile literare, s-a apucat de afaceri și s-a înconjurat de mulţi prieteni. S-a bucurat de o viaţă socială bogată, care aparent i-a produs multă plăcere. S-ar putea afirma că a savurat viaţa din plin. Din contră, fiul, din momentul când s-a hotărât să devină scriitor, a optat pentru o viaţă de solitudine dedicată în întregime muncii laborioase de creaţie literarăRead more…

O hartă, două hărţi…O fabulă şi o poveste adevărată

Mă aplec ca hipnotizată asupra unei hărţi aşternute pe masă. O netezesc cu grijă şi în timp ce mă orientez printre semne, hârtia îmi vorbeşte cu sunetele auzite sau imaginate ale meleagurilor reprezentate, îmi proiectează imagini înregistrate în subconştient – reale sau imaginare – și mă răsfaţă cu o adiere proaspătă de brad, sau cu briza salină a mării. Ce mult reprezintă pentru mine această foaie de hârtie presărată cu semne, simboluri şi denumiri! De câte ori am încercat aceleaşi sentimente de nerăbdare în anticiparea plăcerii unei călătorii, revederii unor prieteni, sau nostalgie în cazul când semnele magice îmi readuceau în memorie momentele unei excursii reuşite și care, poate, ar trebui repetată. Încărcătura emoţională a unei hărţi nu poate fi exprimată întotdeauna în cuvinte. În acest sens, o compar cu un emoji…Nu sunt unică în a considera că rolul unei hărţi nu se reduce la scopul ei de a te orienta în spaţiu; sunt atrasă tocmai de atributele care îi depăşesc rolul utilitar.Read more…

De la Turnul Babel la Revista Baabel

Conform naraţiunii din Geneză 11: 1-9, curând după Potop, o rasă umană care migra înspre est şi vorbea o singură limbă, ajunge într-o câmpie în ţara lui Shinar şi decide să se stabilească acolo şi să construiască un oraş cu un turn care să ajungă până la cer. Aşa credeau ei că îşi vor face un nume şi nu vor fi răspândiţi pe toată suprafaţa pământului. Dar Dumnezeu, văzând puterea pe care o aveau oamenii uniţi şi care vorbeau aceeaşi limbă, a coborât pe pământ şi le-a încurcat graiul, astfel încât să nu se mai poată înţelege între ei și apoi i-a răspândit pe toată suprafaţa pământului, cetatea şi turnul rămânând neterminate. Iar oraşul-turn a fost denumit “Babel”, de la verbul balal care înseamnă în ebraică a încurca sau a provoca confuzie. În încercarea de a explica varietatea limbilor vorbite de diverse popoare, întâlnim povestiri similare – cu sau fără turn – la multe popoare. Găsim paralele în mitologia greacă, în Mexic, Nepal, Botswana, etc. Interpretarea tradiţională a naraţiunii biblice explică povestea construcţiei turnului ca pe un act de sfidare a puterii Domnului, iniţiat de tiranul arogant Nimrod (vizibil în pictura lui Pieter Bruegel în fruntea grupului de la baza turnului). Această interpretare se datorează istoricului roman evreu Flavius Josephus (în Antichităţile evreilor, c. 94 e.n.), dar competiţia dintre Dumnezeu şi fiinţele umane are origini mult mai vechi şi ea apare tot în Geneză, în povestea lui Adam şi Eva în Grădina Raiului.Read more…

Reproşul

Cuvintele te pot lovi tot atât de dureros ca o tăietură de sabie, afirma fosta mea profesoară de literatură universală din facultate, Cornelia Comorovski, în cartea sa Oameni sub vremi. rănesc cu cuvintele mele, care, bineînțeles, nu erau niciodată menite să o jignească. Dar cuvintele pot fi interpretate în sensuri multiple şi făceam un efort suplimentar să nu se strecoare, fără voia mea, vreo ambiguitate în cele rostite de mine. La capătul opus al spectrului de sensibilitate se află o alta cunoştinţă de-a mea, care face un sport din a arunca vorbe grele, fără să realizeze impactul acestor afirmaţii asupra interlocutorului său, sau poate fără să-i pese. Iar dacă tu protestezi la aceste acuzaţii fără temei, el adăugă cu nonşalanţă: “Nu am spus nimic”. Vinovăţia este analizată mult mai profund cu mijloacele cinematografiei în filmul Caché a regizorului Michael Haneke.Read more…

Metamorfoze

Nu, nu mă refer la Metamorfozele lui Ovid, nici la transformările fizice ale zeilor din mitologie, maeştri neîntrecuţi în schimbarea înfăţişării proprii cu scopul de a-şi asuma o nouă identitate. Nu mă refer nici la transformarea muritorilor de rând – de către cine altcineva decât de către aceiaşi zei capricioşi – în plante sau în animale, pentru a-i pedepsi în urma transgresiunii unor limite impuse – aţi ghicit – de către aceiaşi zei atotputernici. Şi în nici un caz nu voi discuta metamorfoza lui Gregor Samsa într-un gândac, în celebra nuvelă existenţială a lui Franz Kafka Metamorfoza: o transformare subită a înfăţişării, urmată de o schimbare treptată comportamentală – evenimente în care intervenţia divină nu-şi mai are locul. Mă refer la tendinţa modernă de a metamorfoza opere literare renumite în cu totul altceva. Acest obiectiv se realizează mai ales prin simpla schimbare a perspectivei, a unghiului de percepţie alacţiunii. Metoda cea mai frecventă în aceste interpretări alternative este elevarea unui personaj secundar dintr-o lucrare clasică şi foarte cunoscută la rangul de protagonist/ă principal/ă. Viziunea lui/ei devine dominantă şi este prezentată cititorului ca atare.Read more…

Get lost and disconnect: plăteşte-mă şi te voi rătăci

Se spune că toate drumurile duc la Roma. Posibil, dar în ceea ce mă priveşte, în anii pe care i-am petrecut la Ierusalim, toate drumurile începeau la Moara lui Montefiore, construită în anul 1857 prin eforturile bancherului filantrop evreu britanic Moses Montefiore şi renovată în anii care au urmat. Eram îndrăgostită de cartierul Yemin Moshe – întemeiat lângă Moară, tot de Moses Montefiore, care şi-a căpătat numele în onoarea lui. În epoca noastră el a devenit o colonie a artizanilor, a pictorilor şi a sculptorilor. De la locuinţa pe care o închiriam deasupra aşa-numitei Colonii Germane, aveam un drum de vreo 20 de minute şi odată ajunsă la Moară, decideam în funcţie de timpul disponibil dacă mă voi rezuma să hoinăresc pe străduţele din Yemin Moshe sau dacă destinaţia mea va fi mai ambiţioasă şi îmi voi continua plimbarea intrând într-o lume complet diferită printr-una din cele două porţi de acces în Oraşul Vechi, vizibile de la Moară: Poarta Yaffa sau Poarta Zion. Chiar dacă hoinărelile mele prin lumea dindărătul zidurilor erau uneori foarte prelungite, nu m-am rătăcit niciodată, indiferent de direcţia selectată, de cartierul evreiesc, armean, creştin sau musulman în care mă aflam. Reperele care punctau traseul erau bine definite şi suficiente pentru orientare. Şi totuşi aceste explorări ale unor locuri, monumente sau săpături arheologice le consider aventuri, scopul lor fiind descoperirea unor lucruri noi, neașteptate. Ei bine, recent am aflat că există companii de turism specializate care, contra unei sume exorbitante, îţi organizează o aventură în care să te rătăcești într-un loc necunoscutRead more…

Revenirea

Acum vreo doi ani, înainte începerea pandemiei de Covid, am dat de un articol în ziar despre intenţia unuia din cei doi fii ai scriitorului Camil Petrescu de a se muta definitiv la Bucureşti. Această hotărâre de a se reîntoarce în România după atâta vreme petrecută în SUA se datora sentimentelor de singurătate şi izolare care îl copleşiseră. În perioadele când se afla în ţara natală, susţinea el, telefonul nu contenea să sune, era înconjurat de prieteni şi nostalgia acelor momente era motorul deciziei pe care o luase. Nu ştiu ce s-a ales din proiectul fiului lui Camil Petrescu, dacă l-a dus la bun sfârşit, dar acest anunţ m-a făcut să meditez la rolul prietenilor şi al cunoştinţelor în viaţa noastră. Cine sunt, de fapt, aceste cunoştinţe, aceşti prieteni care ne susţin moralul în orice moment al vieţii, mai ales când lucrurile nu ne merg ca pe roate? Voi începe cu spaţiul fizic cel mai apropiat: blocuşorul de locuinţe de numai trei etaje în care am locuit de când m-am născut și până la emigrarea în Israel.Read more…

Un papagal mi-a intrat pe fereastră şi o poveste de Hanuka

“Într-o zi un peruș[ a aterizat pe pervazul ferestrei din zgȃrie-nori-ul new-yorkez în care locuiam. L-am adus în casă şi am început să îngrijesc această pasăre care nu cunoaşte decât viaţa de colivie şi nu ar fi putut supravieţui în libertate.”. Cam aşa începe povestea lui Isaac Bashevis Singer pe care am auzit-o acum câţiva ani, la radio. Ca de obicei, nu am reţinut titlul, deşi ţin minte povestea în cele mai mici detalii. E o poveste care continuă să mă obsedeze. “A doua zi, dis de dimineaţă, aud o bătaie timidă la uşă şi văd pe palier o femeie tânără şi firavă, cu ochi negri. Citise anunţul meu din lift despre un peruș rătăcit şi, intrând în apartament, a constatat că era vorba de perușul ei, pe care ea nu îl închide niciodată în colivie – cum ar putea întemniţa o vietate după coşmarul prin care a trecut? – ci îl lasă liber în apartament. Perușul s-a strecurat afară prin fereastra întredeschisă doar atât cât să intre aer proaspăt. mi mai spune că ea este o supravieţuitoare a Holocaustului şi că a pierdut absolut totul în “lumea veche”, nu cunoaşte pe nimeni în New York City, singura ei posesiune, singurul suflet drag fiind această pasăre. Se scuză tot timpul că m-a deranjat atât de devreme, dar ea pleacă la lucru în zori de zi şi se întoarce acasă în orele târzii ale nopţii. Observă că am pus câteva grăunțe şi o strachină de apă pe masă pentru peruș şi îmi mulţumeşte că am avut grijă de el. E tare fericită că are din nou pasărea companion…”. Aşa se încheie povestea lui Bashevis Singer… sau, cel puţin, aşa îmi aminteam eu.Read more…

Eram numai urechi: ce “vedeam” de sub plapumă

Când ni s-a divizat apartamentul gen vagon în două apartamente, despărţite în dreptul coloanelor de un perete de lemn, am rămas cu două camere mari, bucătărie, baie şi o terasă. Eu împărţeam camera mai mare cu bunica. Restul încăperii funcţiona ca sufragerie şi salon şi se anima în fiecare seară cu nenumăraţi prieteni, cu rude şi cunoştinţe care se perindau în vizite mai lungi sau mai scurte. Eu fusesem de mult trimisă la culcare în patul din partea mai întunecoasă a camerei şi se presupunea că dorm, o presupunere cât se poate de departe de adevăr! Citeam mult sub ascunzișul plapumei şi îmi amintesc că eram pasionată de Insula Misterioasă a lui Jules Verne şi am jurat în gând că nu-l voi trăda niciodată pe romancierul francez, acordând locul de frunte din Panteonul meu mintal vreunui alt scriitor. Alternam însă cititul cu o participare pasivă, dar foarte angrenată, la conversaţia din jurul mesei.Read more…

Mambo

O văd clar cu ochii minții, o am în fața mea, în diverse ipostaze care refuză să se suprapună: o unică prezenţă fizică, multiple personalități. Mi-o amintesc cum se iţea, ca decupată, în fereastra apartamentului ei de la etajul doi, în imobilul aflat exact vis-à-vis de blocul unde locuiam. Încadrată în chenarul ferestrei lungi şi înguste – parcă făcută la comandă pentru silueta ei – de unde ne muștruluia pe noi copiii care băteam mingea în mijlocul străzii pietruite şi cu circulaţie auto redusă. Ne jucăm “de-a ţările”, cu pasiune şi energie, dar vocea ei stridentă reușea să pună capăt jocului şi veseliei noastre şi ne împrăştiam spre alte activităţi, mai puţin zgomotoase. Copiii o porecliseră Mambo, probabil după şlagărul în vogă în acea epocă: “Mambo Italiano”, fără vreo legătură cu conţinutul cântecului, doar fiindcă “suna bine”. Porecla a prins instantaneu.Read more…

Un pământ concav, o civilizație subterană și două expediții pseudoștiințifice

Referinţe la fiinţe misterioase care ar locui în interiorul pământului abundă în folclorul a nenumărate popoare. Incorporarea acestor elemente în sânul unor organizaţii ca Societatea Thule şi, ulterior, în cadrul Partidului Nazist, este însă o elevare la un statut semioficial a unor credinţe populare în forţe supranaturale. Aparent, repetarea unor idei false sau iraţionale le conferă cu timpul rangul de “adevăr” și ele sunt adoptate de pături tot mai largi ale populaţiei. Pentru mulţi, ubicuitatea pare a fi o substituire acceptabilă a faptelor empirice. În 1871, Edward Bulwer-Lytton a publicat romanul The Coming Race/ Rasa care va veni sau The New Utopia/Noua Utopie, care a incitat imaginaţia cititorilor de pe tot globul cu istoria unei rase superioare subterane, care foloseşte forţa Vril pentru a-şi întreţine imperiul secret…Read more…

Hitler şi societatea secretă Thule

Răsfoiam noul catalog de cursuri al companiei The Great Courses, când privirea mi-a fost atrasă de cursul “Adevărata istorie a societăţilor secrete”. Pe lângă renumitele asociaţii secrete, precum francmasonii, templierii, rosicrucianii sau illuminati, despre care mai auzisem, apăreau denumiri noi pentru mine, ca de exemplu Asasinii islamici / persani / medievali sau Dragonii verzi şi Dragonii negri din Japonia. Erau listate și organizații pe care nu le-aş fi considerat niciodată societăţi secrete, cum ar fi Caracatița roşie sau Internaţionala comunistă. Dar ceea ce m-a uimit cu adevărat a fost subiectul: “Adolf Hitler şi Societatea Thule.” Mi s-a părut straniu că nu auzisem niciodată despre o societate relativ recentă, care a jucat un rol hotărâtor în lansarea carierei politice a lui Hitler și în promovarea ascensiunii lui la putere.Read more…

De la scriitor către scriitor: 3 sfaturi demne de urmat

Soţul meu a dat din întâmplare peste un eseu al unui scriitor celebru, ale cărui sfaturi le urmează cu sfinţenie şi cu mult succes. Eseul se adresează scriitorilor de beletristică și soţul meu scrie cărţi şi articole de matematică, dar el susţine că sugestia acestui autor i se potrivește ca o mănuşă. În speță, ceea ce se recomandă este să reziști impulsului ca la sfârşitul unei şedinţe de lucru să închei un capitol, să termini o frază sau o propoziție; în mod ideal, ţi se indică să întrerupi până şi un cuvânt în mijloc. Această metodă te ajută să-ţi reiei rapid şi fără probleme firul gândirii şi al creaţiei la următoarea ședință de lucru şi să reintri în spiritul lucrării fără necesitatea unei perioade de acomodare. Cu alte cuvinte, aceasta recomandare valorizează haosul şi dezorganizarea şi de aceea poate părea bizară şi contraintuitivă, o contrazicere a bunului simț. Read more…

Acţiunile eroice ale femeilor care au luptat în Rezistenţa evreiască în timpul Holocaustului

Secţia “Opinion Today”/Opinia de azi a ziarului The New York Times din 18 martie 2021 discută două „articole gemene,” cu o problematică similară, sugerată de Holocaust. In articolul meu, mă voi axa pe eseul publicat în ziar la aceeaşi dată cu comentariul editorului: The Nazi-Fighting Women of the Jewish Resistance/Femeile din Rezistenţa evreiască care au luptat contra nazismului. Ele și-au schimbat identitatea, au făcut contrabandă, strecurând revolvere în ursuleţi de pluş şi erau purtătoarele adevărului. De ce nu am auzit de isprăvile lor? Aceste femei formidabile, despre care Judy Batalion, autoarea articolului, nu auzise și nu înţelegea de ce, reuşesc să umple de lumină și căldură paginile eseului ei, în ciuda fundalului tragic pe care se desfăşoară acţiunile lor îndrăzneţe. În anul 2007, când locuia la Londra și se confrunta cu problema identităţii ei evreiești, Judy Batalion a hotărât să scrie despre Hannah Szenes. Din catalogul de la British Library, Batalion cere să consulte cele câteva titluri listate sub numele eroinei. Observă cu uimire că existau numai câteva pagini despre Hannah. În schimb, dă de o carte în idiş, o limbă pe care o stăpânea: Froyen in di Ghettos (Femei în ghetouri), care relatează istoriile a nenumărate tinere femei care i-au înfruntat pe nazişti;Read more…