Trăim într-o lume isterică prin excelență. Fularul buclucaș purtat de premierul Orbán la ultimul meci amical de fotbal al naționalei ungare cu Grecia a iscat un scandal diplomatic de proporții la București, Bratislava și Kiev. Fularul avea imprimată o hartă a Ungariei Mari care a stârnit un mini tsunami în cancelariile guvernelor român, slovac și ucrainean.

Fără a-l scoate neapărat basma curată – scuzați, fular curat – pe premierul ungar, opinez că a fost pur și simplu o întâmplare nefericită, când probabil vreun suporter extremist sau măcar radical i-o fi dat în dar lui Orbán un fular. Mi se pare exclus faptul că Orbán ar purta însemne vestimentare sau de altă natură specifice subculturii extremei drepte, iredentiste și revanșarde din Ungaria.

Se cuvine menționat faptul, tot divers, dar cu încărcătură simbolică, că după această gafă media-diplomatică, abilul Orbán a dres busuiocul la reuniunea de vârf a V4 de la Košice, unde s-a fotografiat în fața mass mediei împreună cu premierul slovac Eduard Heger, amândoi înfășurați într-un fular pe care era înscris Slovacia, împreună cu drapelul slovac.  

Un exemplu tipic al unei furtuni într-un pahar cu apă al diversiunii planetare, când agenda politică internațională ar trebui să aibă priorități precum pacea dintre Rusia și Ucraina, stabilitatea energetică a Europei, atenuarea inflației și nu probleme contrafăcute precum LBTQ, libertatea cuvântului în Qatar, sau culpa generală a fostelor puteri coloniale.

S-a comentat intens și pe toate canalele despre racheta poznașă ucraineană (sau cele două) care a căzut pe teritoriul polonez cauzând două victime nevinovate. Teoretic am trecut cu toții la un pas de cel de-al treilea război mondial. Practic, s-au scurs circa 5 ore de la momentul impactului până la identificarea cât de cât clară a originii rachetelor și a locului de lansare al acestora, perioadă în care mainstream-ul occidental și subcontractorii lor europeni au suflat din plin goarna agresiunii ruse și a demonizării lui Putin.

Polonia, cea mai mare putere militară din flancul estic al NATO și în curând a doua din Europa după Franța, s-a fâstâcit în mod penibil până ce a lămurit parțial cine e autorul incidentului îndreptat împotriva teritoriului ei. Reacția alarmant de întârziată a NATO, care supraveghează electronic fiecare muscă în zbor prin spațiul aerian al Ucrainei, este de natură să neliniștească cu adevărat întreaga opinie publică europeană și occidentală. Chiar dacă războiul mediatic și propagandistic se duce cu o înverșunare mai mare decât conflictul ruso-ucrainean propriu-zis, mi se pare inadmisibil să se dea dovadă de o asemenea slăbiciune operativ strategică și să se activeze cu atâta întârziere și stângăcie articolul 4 din tratatul alianței NATO.

Dincolo de vehemența și combativitatea declarațiilor războinice ale SUA, Polonia și chiar România, cred că mai sunt multe de făcut în grădina cu bombe și armament a NATO, ca această organizație să funcționeze la parametrii optimi și să nu fie asemănătoare cu un studio cinematografic de război. Noroc că adversarii ruși nu sunt nici ei mai breji. Organizarea operațiilor de luptă e defectuoasă, corupția endemică îngreuiază aprovizionarea, iar Armata Rusă are moralul scăzut și se bate în mare măsură ca o divizie de recruți.

Am trecut din post istorie în non-istorie, de la globalism în pragul catastrofei. Pare-se că totuși Huntington a fost profet și nu Fukuyama: se dă bătălia între civilizații, practic între civilizația occidentală, progresistă, neomarxistă și restul lumii suveranist, naționalist și conservator. Unul din primele mari conflicte dintre aceste civilizații este războiul proxy din Ucraina.

Deocamdată, compromisul și pacea nu sunt o opțiune. În mod cert, democrația liberală, în starea ei de decadență și pervertire actuală, nu va fi stația finală a istoriei.

Nu înțeleg ce caută retorica războinică, elanul belicos-beligerant în rândul majorității popoarelor europene. Relevantă în acest sens este panica colectivă legată de posibila reducere a temperaturii cu trei grade Celsius în case și teama atavică de contaminare cu Covid până și în aer liber, când cineva strănută sau tușește. Îmbuibați, efeminați, răsfățați de excesul de confort și bunăstare, ar fi cazul ca europenii să comute calculatorul sau smartphone-ul pe butonul pace. Ar fi chiar benefic ca vajnicii luptători europeni din fotolii și de pe internet să înceteze să vizioneze succese spectaculoase pe câmpul de luptă al Ucrainei și ale coaliției occidentale, poate chiar o defilare triumfală a trupelor ucrainene și a voluntarilor occidentali în Piața Roșie. Suntem în ceasul al 24-lea, încă nu e prea târziu, dar ne vom trezi cu adevărat loviți în plin de privațiunile unui război la care în mod cert vom capota.

Ambele tabere militare aflate în conflict au eșuat în atingerea obiectivelor strategice încă din prima clipă a războiului ruso-ucrainean. Rusia n-a izbutit să cucerească Kievul într-un blitzkrieg și să pună un guvern marionetă filorus, iar NATO n-a izbutit să prevină agresiunea militară rusească îndreptată practic împotriva unei țări aliate, dar nemembre.

Mai departe, semnalez un al doilea eșec reciproc: Kremlinul deocamdată nu are destulă forță militară să înfrângă în mod univoc Ucraina, iar Kievul nu ar rezista nici o zi „operațiunii speciale ruse” fără sprijinul militar, economic și financiar masiv, chiar de dimensiuni astronomice, al Occidentului și în primul rând al SUA.

Un al treilea fiasco clar pentru ambele părți este neputința de a repurta o victorie clară și zdrobitoare asupra celeilalte. Deci și prin urmare, indiferent când se va ajunge la un acord de încetare al focului, ambele părți vor fi nevoite să renunțe la o parte din pretențiile și obiectivele propuse: Rusia la schimbarea de regim de la Kiev și probabil la mare parte din regiunile Herson și Zaporojie, respectiv Ucraina la ambiția de a fi membră NATO, de a se înarma balistic și nuclear și de a recupera Donbas și Crimeea.

Politica de cadre a globalismului dă tot mai multe rateuri. Ultima amazoană, premiera de toamnă a Marii Britanii, intempestiva Liz Truss, războinica înverșunată care ar fi apăsat pe butonul nuclear cu ușurința cu care se rujează intensiv, a dat chix extrem de rapid. Carieristă de vocație, a ieșit pe ușa de pe Downing Sreet 10 cu același aplomb cu care a intrat în politica insulară de vârf ca deputat al Parlamentului Britanic în 2010, la doar 35 de ani. Nu vreau să fac pe deșteptul, n-am nicio calificare în psihologie comportamentală, dar când am văzut-o pe sticlă pe această doamnă extrem de combativă, am profilat-o de urgență și am ajuns rapid la concluzia că e prototipul luptătoarei care nu se înțelege cu nimeni. Iar deznodământul prezis s-a petrecut mult mai repede.

Cireașa de pe tort o reprezintă credibilitatea mass mediei occidentale, în special a celei britanice, care după ce i-a cântat prohodul lui Putin timp de 9 luni, e nevoită să transmită scoaterea din joc, ca la popice, a ultimilor doi premieri în decurs de nici trei luni. În timp ce Putin e bine mersi la Kremlin.

Perfidul Albion a devenit cel puțin din punct de vedere politic penibilul Albion.

Clovnul Boris a fost trimis într-un concediu medical prelungit, scandalagioaica Liz Truss a fost la rândul ei expediată în șomaj tehnic.

Elita britanică, deși foarte activă pe plan internațional, a se vedea operațiunile speciale probabile efectuate de comandourile Royal Navy împotriva conductelor de gaz North Stream și cele împotriva Marinei Ruse la Sevastopol, nu-și găsește un lider de anvergură.

Poate totuși noul premier de origine indiană Rishi Sunak va reuși să aibă o longevitate politică rezonabilă, deoarece are deja experiență guvernamentală ca fost ministru de finanțe, are și experiență parlamentară fiind deputat încă din 2015 și este membru al Consiliului de Coroană.

George Vigdor