Înaintea utilizării calculatoarelor electronice și înaintea inventării mașinilor de scris, oamenii scriau de mână, folosind o pană, un toc, sau un creion. Era perioada în care caligrafia era asociată cu gradul ridicat de instruire. De-a lungul veacurilor, indiferent dacă s-au numit scribi, caligrafi, furieri sau simpli copiști, persoanele care aveau sarcina de a transpune în scris diferitele informații au fost întotdeauna apreciate. Desigur, un plus de apreciere era destinat acelora cu o caligrafie artistică. Acestora le erau destinate scrierea unor importante acte de cancelarie, rapoarte, dări de seamă, scrisori oficiale, decrete, legi, etc. Să ne desfătăm privirile cu câteva iscălituri realizate în acei ani.
Pe lângă ei își duceau viața ceilalți „scribi”, mai modești, cu o scriere obișnuită și nespectaculoasă. Aceștia întocmeau acte cu caracter intern, înregistrau corespondența, completau registrele contabile și, nefiind supuși rigorilor gramaticale stricte, își permiteau anumite libertăți. Foloseau prescurtări, aplicau corecturi și în provinciile unde se foloseau limbi sau alfabete diferite, scrierea lor le mai amesteca în mod inconștient. Situația nu era gravă. Toți cei din jur erau buni cunoscători ai acestor limbi și utilizatori ai diferitelor alfabete, așa că indiferent cine scria și cum scria, textul era lizibil și înțeles de toți.
Iată câteva exemple provenite din secretariatele militare din Ardeal și Banat, de la începutul secolului al XIX-lea. Funcționarii angajați în birourile regimentelor erau, obligatoriu, absolvenți ai Școlilor Triviale (echivalente cu actualele gimnazii). Orice act care sosea sau care pleca de la regiment trebuia înregistrat. Primea un număr și i se nota ziua înregistrării. Limba folosită în armată era germana și alfabetul folosit era cel gotic (dar nu odată funcționarii foloseau și literele latine).
Din cauza grabei, funcționarii recurgeau la diverse prescurtări. După un timp, unii funcționari au observat o asemănare între numele ultimelor patru luni ale anului și denumirea unor cifre.
SEPTEMBER – septe-m-ber – 7ber
OCTOBER – octo-ber – 8ber
NOVEMBER – nove-m-ber – 9ber
DEZEMBER – deze-m-ber – 10ber sau Xber
Această „potriveală” nu este posibilă decât în limba română, celelalte trei limbi principale din zonă (maghiară, germană și sârbă) au alte denumiri pentru cifrele 7 (hét, sieben, sedam), 8 (nyolc, acht, osam), 9 (kilenc, neun, devet) și 10 (tíz, zehn, deset), care nu se potrivesc cu primele silabe din denumirea acestor luni. Așa că, deși luna septembrie este a noua lună din calendar, unii o notau „7ber”, deoarece denumirea semăna fonetic cu cifra șapte. La fel și pentru lunile următoare.
Fiecare înregistrator avea un mod personal de a scrie lunile calendaristice în limba germană. Unii scriau denumirea completă, fără prescurtare, folosind caracterele latine.
Alții foloseau caractere gotice pentru scrierea lunilor.
Mai erau cei care recurgeau la prescurtarea denumirilor lunilor:
Existau situații în care literele latine și cele gotice alternau în același cuvânt, sau în cuvinte alăturate, fără să se deranjeze unele pe celelalte, dar ca rezultat textul devenea destul de greu de descifrat. Exemple:
Banater Grenz Schulen Comission de Pancsova (Comisia Bănățeană a Școlilor Grănicerești din Panciova). (De fapt Grenzschulenkomission ar trebui să fie un singur cuvânt, dar funcționarul l-a scris în trei cuvinte separate. Poate de aceea totul este subliniat cu creionul roșu al șefului??)
Banater – caractere gotice.
Grenz – caractere gotice; scris prescurtat: Gr[en]z.
Schulen – caractere gotice.
Comission – caractere latine; dintre cei doi „s”, primul e gotic și al doilea latin.
Pancsova – caractere latine; ortografie maghiară „cs” = „ci”.
Blinden Institute (Institutul de Orbi). Interesant că litera gotică B mare seamănă cu L mare din alfabetul latin. Același lucru se poate observa și în imaginea precedentă, în „Banater”.
November este scris în două feluri de litere: „Novemb” în caractere latine, iar terminația „er” în caractere gotice.
Dacă pătrundem mai adânc în epocile trecute, vom găsi formule specifice de adresare adaptate diferitelor personalități.
În exemplul de mai sus citim: Excellentissime ad Reverendissime Domine Episcope, nobis observandissime, un mod de adresare specific secolului al XIX-lea.
Următoarea formulă de adresare (original în limba maghiară) în traducere, înseamnă: Milostivului domn, supremul nostru păstor sufletesc.
Chiar și o simplă scrisoare intitulată „Note”, care transmitea doar câteva precizări, era un motiv de a realiza un titlu caligrafic: („N” gotic și „ote” în caractere latine).
Dacă au fost scrise caligrafic sau nu, dacă s-a folosit alfabetul latin sau cel gotic, dacă respectă sau nu regulile gramaticale, aceste texte păstrează un parfum romantic și nostalgic caracteristic perioadei în care au fost scrise.
Astăzi scrisul de mână se folosește tot mai rar și riscă să devină o relicvă a trecutului. Semnăturile personale s-au redus la scrierea unei inițiale însoțite de o mâzgălitură. Cu toate acestea, se cuvine să aruncăm o privire spre acele epoci în care „mânuirea penei” era un act de distincție.
Gheorghe Moldovan
8 Comments
Pentru cei care deplâng dispariția probabilă a scrisului de mână, aș adauga că există cel puțin un domeniu în care scrisul de mână se va păstra: scriereea sulurilor de Tora și a binecuvântării fixate pe ușa ficărei case evreiești – mezuza. Până astăzi există caligrafi de meserie care își câștigă pâinea în felul acesta. Unul dintre ei a fost fratele meu.
Foarte interesant.
Eu iubeam scrisul de mână. Dar mâna s-a obișnuit cu apăsarea tastelor. Cum spune Andrea “nu reflectă emoţia sau frământarea, graba sau migala celui care le-a scris. Şi e păcat.”
Foarte interesant subiectul acestui articol care reflectă multiculturalitatea din Banat. Am admirat întotdeauna oamenii care scriau frumos şi citeţ, un atribut foarte important în veacurile trecute. Unchiul meu, care are 93 de ani, scrie şi azi extraordinar de frumos, aproape caligrafic. Se pare că acum scrisul de mână, în afara celor care-l practică ca o artă – ca de pildă scrisul japonez – nu mai are importanţă. În curând (dacă nu se întâmplă deja) copiii nu vor mai învăţa să scrie de mână la şcoală. Deşi eu cred că e o pierdere. Scrierea de mână este caracteristică fiecărui om (pe asta se bazează grafologia). Am cunoştinţe care atunci când scriu ceva original, o pot face numai în faţa foii de hârtie şi apoi transcriu pe computer. Nu e cazul meu. Totuşi, modul de apăsare a tastelor şi intervalul de timp dintre tastările cuvintelor, frecvenţa ştersăturilor, etc – care sunt proprii fiecărui individ care scrie pe computet – ar trebui codificate şi stocate într-un fişier ataşat la textul final. Altfel, toate textele bătute la calculator sunt identice, nu reflectă emoţia sau frământarea, graba sau migala celui care le-a scris. Şi e păcat.
Pentru mine, scrisul de mana a fost o calamitate. Era urat si chinuit. Am ajuns student si nu aveam un scris “format”. Scriam ca in scoala primara. Cineva, nu mai stiu cine, mi-a zis sa incerc sa-l inclin spre stanga. A fost o revelatie. Incet-incet, a devenit un scris, relativ, placut si accesibil. Se potrivea cu firea mea pesimista.
Un articol interesant. De ceea ce sunt sigur este că eu, cu scisul meu de mână nu aș fi putut fi nici cel mai simplu scrib.
În schimb ai devenit medic și scrisul de mână al medicilor… ce să mai vorbim. Dacă sunt probleme, vorbiți cu farmacistul, care trebuie să fie și expert grafolog.
Câte și mai câte se pot afla prin arhive! Interesant articol!
Într-adevăr un subiect fascinant! Eu credeam că scribii și copiștii de pe vremuri erau angajați numai dacă aveau un scris frumos și citeț. Din exemplele de înregistrare a datei de pe documente reiese că nu era deloc așa. Fiecare scria mai mult sau mai puțin cum îl tăia capul și mie mi se pare foarte greu de descifrat. Eu cred că mașina de scris și apoi calculatorul au fost un mare progres.