Spre deosebire de mulți dintre prietenii mei apropiați, eu nu am primit o educație muzicală, în nicio fază a existenței mele.

Nu că n-au fost încercări. La vârsta de 7-8 ani, în Buhușiul copilăriei mele, răposata mea mamă m-a trimis să iau lecții de pian de la o profesoară pe care am urât-o din primul moment, pentru că mă punea să zdrăngănesc pe clapele pianului în timp ce ea gătea în bucătăria alăturată și țipa la mine atunci când greșeam notele. Dacă aș fi știut pe atunci ce e sinuciderea, după câteva lecții aș fi amenințat-o pe mama că voi dispărea pentru totdeauna, dar oricum ea a înțeles că pianul nu e de mine.

La București aveam în casă un pian cu coadă la care exersa sora mea, dar nici acesta nu mi-a schimbat cu nimic atitudinea față de muzica clasică.

Apoi au venit studiile medicale. În vacanțe, când prietenii și prietenele mele mergeau la Ateneu, la repetiții generale (gratuite) sau la un bilet în plus, eu învățam sau intram în sala de operații la spitalul la care mama lucra ca farmacistă.

Nu-mi aduc aminte când am început să mă apropii de muzica clasică, ca un ”analfabet” muzical, ascultând concerte la radio, apoi la televiziune, și încercând să-mi creez un soi de cultură muzicală de spoială.

Știu însă că odată cu imigrarea în Israel m-am abonat la concertele Orchestrei Filarmonice Israeliene care apărea cu regularitate la Haifa și după ani de zile am înțeles că îmi place Mozart, îl respect pe Beethoven și îl iubesc pe Schubert.

Acum aproape 40 ani am făcut saltul de la mare cu nisip (Haifa) la nisip fără mare (Beer Șeva, în sudul Israelului) și am trecut cu bine perioada de aclimatizare în toate domeniile: profesional, familial și social.

În acele prime luni pline de schimbări, dorința de a-mi îmbogăți cunoștințele în domeniul culturii generale era ultimul lucru care îmi lipsea. Dar soția mea a găsit imediat teatrul și orchestra simfonică a orașului și au urmat abonamentele la aceste două instituții culturale la care de atunci suntem afiliați fără întrerupere.

Acum, să stăm strâmb și să judecăm drept…

Beer Șeva anilor 1980 era departe de a fi un oraș cultural, nu avea nimic care să amintească de faptul că se află în aceeași țară ca Tel Aviv, Ierusalim și chiar Haifa, unde viața culturală de toate felurile pulsa zi și (uneori) noapte. Era un orășel cu străzi fără semafoare, cu o piață unde vânzătorul îți ducea sacoșele cu cumpărături până la mașină, iar orarele afișate ale magazinelor nu aveau nicio legătură cu realitatea (decât că marți după-amiază totul era închis).

Bun, teatrul parcă s-ar mai putea încadra în mediul social al capitalei deșertului Neghev, dar o orchestră simfonică?! Dar, mi-am spus, orice e mai bine decât nimic.

Primul contact cu muzica clasică la Beer Șeva nu a fost promițător. A avut loc în sala mică a conservatorului, iar scena nici nu se apropia de spațiul necesar unei orchestre de 60-80 de instrumentiști. De fapt nu trebuia să mă mir: orchestra se numea ”Sinfonietta Israeliană Beer Șeva”, cu alte cuvinte nu tocmai o orchestră simfonică, ci una mică, cu doar 35-40 de instrumentiști.

După primul concert, de altfel cu un program foarte interesant și chiar surprinzător de bine executat, cel puțin conform experienței mele de meloman amator, am făcut ceea ce fac de obicei când vreau să aflu mai multe: am recurs la internet. Iată, în cele ce urmează, povestea de succes a unei inițiative curajoase care începe în anii 1970.

În 1973, un primar inteligent și întreprinzător (Eliahu Nawi, originar din Irak) și un politician local devenit diplomat (Benzion Carmel) au decis să înființeze o orchestră simfonică și mă întreb pentru cine?! Câți locuitori ai sudului erau interesați în acea vreme de muzică clasică? Se pare că însăși întrebarea era greșită, alții cunoșteau realitatea mai bine ca mine.

N-am idee cât succes a avut acest proiect la început, știu doar că dirijorul și conducătorul muzical a fost Avi Ostrovski, elev al lui Gari Bertini (originar din Basarabia). Cu ajutorul lui au înjghebat o orchestră cu nici 40 de instrumentiști și au numit-o ”Sinfonietta Beer Șeva”, tocmai pentru a o diferenția de o orchestră simfonică clasică. Și repertoriul a fost întocmit în funcție de mărimea orchestrei, ceea ce însă nu a împiedicat cu nimic dezvoltarea acestui proiect și transformarea lui într-o instituție muzicală de prestigiu.

Anul 1977 a fost un punct important în istoria orchestrei, ca dirijor principal și director al orchestrei a fost numit Mendy Rodan (alias Rosenblum). Acesta își schimbase numele încă din România și (așa cum mi-a declarat) fără a ști că în ebraică rodan înseamnă dictator(!), (sau știa și asta nu l-a deranjat, poate chiar din contră!), dar așa se scrie istoria… În cei 15 ani în care a condus Sinfonietta, Mendy Rodan s-a dovedit un dictator în sensul pozitiv al cuvântului, a impus disciplină, un repertoriu de valoare, criterii clare pentru selecția instrumentiștilor și lărgirea sferei geografice a Sinfoniettei spre alte orașe ale Israelului.

Rodan s-a născut la Iași în anul 1929, tatăl său fiind ucis în timpul pogromului din 1941. Rosenblum / Rodan a fost elevul celebrului Constantin Silvestri care l-a îndrumat în direcția dirijatului. A imigrat în Israel în anul 1958, a avut diverse funcții în domeniul muzical, dar numele său a rămas întipărit în istoria muzicii simfonice israeliene datorită imensului aport la dezvoltarea orchestrei din Beer Șeva.

O notă personală: în 2004, la ani buni după retragerea sa la pensie (a decedat în 2009), am avut plăcerea și onoarea să-l invit personal să dirijeze un concert omagial cu ocazia a 30 ani de la înființarea Facultății de Științe Medicale în cadrul Universității Ben Gurion din Beer Șeva.

De-a lungul timpului, printre dirijorii și soliștii de mare valoare care au apărut pe scena Beer Șevei împreună cu Sinfonietta s-au numărat Leonard Bernstein, Isaac Stern, Pinchas Zuckerman, Jean-Pierre Rampal și mulți alții.

Printre cei care și-au dedicat activitatea muzicală Sinfoniettei din Beer Șeva se numără și Uri Mayer, originar din Tg. Mureș, cunoscut în întreaga lume ca dirijor al unor orchestre ca cea din Edmonton, Montreal, New York Youth Symphony și American Symphony Orchestra. Timp de aproape 10 ani (1991-1999) Mayer și-a împărțit timpul între Edmonton și Beer Șeva, lăsând în urma lui o formație extrem de serioasă, cu un repertoriu bogat și cu un renume internațional.

Un alt dirijor de mare valoare care a poposit pentru cinci ani la Beer Șeva a fost Justus Frantz, care a ajuns Beer Șeva la vârsta de aproape 70 ani, a adus o contribuție valoroasă la diversificarea repertoriului, dar a rămas un personaj controversat din cauza sprijinului acordat lui Putin la anexarea Crimeei și apoi în războiul împotriva Ucrainei.

De aproape 40 ani urmăresc istoria și dezvoltarea acestei orchestre. Ea a făcut un turneu prin toată lumea, a scos albume, discuri și serii anuale de concerte, întrerupte doar de pandemia de COVID și de primele luni ale războiului actual în Gaza.

Nu pot să uit impactul emigrației ruse de la sfârșitul secolului trecut asupra dezvoltării vieții muzicale israeliene în general și asupra Sinfoniettei în special. Nu degeaba se spunea pe atunci că fiecare ole hadaș (nou imigrant) din URSS care cobora din avion avea în mână o cutie cu o vioară și dacă nu o avea, era clar că era pianist!

De câțiva ani buni Sinfonietta israeliană din Beer Șeva are o nouă sală, superbă, cu o acustică fără reproș, în incinta Centrului de Cultură din Beer Șeva pe care îl împarte cu teatrul local.

Și acum o notă pseudo nostalgică. Te uiți în sala de concert și încerci să identifici spectatori născuți în acest secol și nu prea găsești. În schimb, de sus vei vedea o mulțime de chelii, bastoane și nu puține cărucioare de invalizi. Liftul înspre sala de concerte e folosit cu prisosință, iar pensionarii se împart în două categorii: cei care au nevoie de el și îndrăzneții care urcă singuri cele aproape 30 trepte spre sală.

La concertele Sinfoniettei mă întâlnesc cu o mulțime de persoane cu care am lucrat aproape 20 ani la spitalul din localitate, cu toții pensionari. Un bărbat pe care îl identific în mulțimea de spectatori e un fost pacient pentru a cărui viață am luptat și care mi-a dezmințit prognosticul că he will not make it (cum se zicea la Toronto).

De la o vreme au dispărut programele care se distribuiau la fiecare concert în schimbul unei sume infime. Păcat, aflam multe detalii despre piesa care se interpreta. Acum, dacă vreau să mă documentez, o fac ori înainte, ori după concert, cu ajutorul internetului.

Ce satisfacție de fiecare dată când vezi sala plină, indiferent de program sau de vremea de afară. Și când te gândești că acum 50 ani, însuși proiectul de înființare a unei orchestre simfonice părea o elucubrație lipsită de orice șansă de reușită!

Gabriel Ben Meron