Cu puținele mele informații reale și cunoștințe colaterale, voi încerca să deslușesc situația militară cu care se confruntă Israelul în particular și Orientul Mijlociu în general.

Din perspectiva mai largă a Orientului Mijlociu, încep cu declarația belicoasă a lui Nasrallah, liderul Hezbollah, care a amenințat Ciprul că în cazul în care continuă să acorde sprijin logistic Israelului, organizația sa îl va ataca. Să nu uităm că Ciprul, așa mic cum este, e un stat suveran al UE, care adăpostește și două importante baze navale și aeriene britanice. Dacă interpretăm ad litteram, cel mai important proxy al Iranului a amenințat oficial un stat al UE cu o agresiune militară. Dacă o luăm mai domol, Hezbollah încearcă cu toate mijloacele de presiune pe care le are la îndemână să descurajeze Israelul de a lansa un război de anvergură împotriva sa și a Libanului ca stat gazdă, practic un stat nefuncțional, cvasi simbolic, aflat sub dominația sa militară și teroristă. În acest context trebuie să amintesc că din Cipru, britanicii lansează atacuri aviatice asupra houthi-lor din Yemen, asupra ISIS din Siria și Iraq și la nevoie asupra dronelor și rachetelor iraniene care au atacat Israelul. Mai mult, în Cipru, britanicii au instalații de ascultare și spionaj care acoperă tot spațiul Orientului Mijlociu.

Merită să acordăm atenție regională și Turciei. În ultima vreme Turcia și-a atenuat retorica războinică împotriva campaniei militare a Israelului din Gaza. Ea se confruntă cu probleme economice grave, unele orașe importante au fost câștigate de opoziția politică și anti Erdogan, iar SUA și NATO exercită presiuni pentru o atitudine mai prooccidentală. 

Moartea subită într-un accident de elicopter a președintelui iranian Raisi, fostul măcelar din Teheran, un lider hotărât să extindă influența Iranului în regiune, pe moment destabilizează întrucâtva regimul molahilor, mai ales dacă avem în vedere starea sănătății și vârsta liderului religios suprem, ayatollahul Khamenei. În viitorul apropiat se va pune pe tapet chestiunea succesiunii la conducerea Iranului. De aceea și în perspectiva unei schimbări politice majore la Washington și în politica NATO, opinez că regimul de la Teheran nu este interesat într-un conflict major, direct, cu Israelul sau SUA. Treaba murdară de slăbire a „entității sioniste” o poate face cu brio și Hezbollah care dispune de forța militară și în primul rând balistică cu care să producă mari pagube infrastructurale și umane în Israel.

Încă un aspect geopolitic important din regiune este prezența militară a Rusiei în Siria și a SUA în Irak și, limitat, în Siria. Ambele superputeri își folosesc contingente la foc mocnit: SUA împotriva ISIS, a diverselor miliții șiite sau chiar a insurgenților houthi din Marea Roșie, iar Rusia împotriva formațiunilor teroriste fundamentaliste care încă mai luptă împotriva regimului președintelui Assad. Echilibrul este fragil și el poate fi răsturnat cu ușurință de o acțiune în forță a oricăreia dintre părți sau chiar a Israelului în Siria, împotriva prezenței iraniene apropiate de granițele Statului Evreu.

Conflictul internațional mocnit din jurul strâmtorii strategice Bab-el-Mandeb în Marea Roșie este un efect al încercării Iranului de a dobândi avantaje strategice împotriva Israelului, dar indirect și față de statele arabe moderate și influente din regiune, precum Arabia Saudită și Egiptul. Rachetele de producție iraniană trase de houthi împotriva portului israelian Eilat și a instalațiilor militare adiacente survolează fie Egiptul, fie Arabia Saudită și Iordania în drum spre „inamicul sionist”. Doar americanii și britanicii mai bombardează din când în când rampele de lansare și centrele de instrucție ale rebelilor houthi din munții Yemenului, o situație stranie, de parcă Occidentul și NATO nu ar fi interesate de protejarea căilor maritime internaționale prin care se derulează cca 20% din comerțul mondial. Mai mult, SUA au o bază navală și aeriană uriașă în Djibouti chiar lângă strâmtoarea Bab-el-Mandeb. În pofida diferenței de capabilități militare, acești luptători în șlapi și cu kalașnikov reușesc să atace și chiar să distrugă vase de transport pașnice care vin sau merg spre canalul Suez, Israel, Egipt, Iordania sau Arabia Saudită.

Evenimentele militare din Gaza și de la granița cu Libanul sunt influențate în mare măsură de furniturile de arme americane destinate Israelului. Din nefericire pentru Israel, în ultimele trei luni acestea au fost în bună parte sistate, în ciuda dezmințirilor oficiale ale Departamentului Apărării și ale șefului acestuia, generalul Lloyd Austin. Nu voi intra în detaliile acestei politici ambigue de tergiversare a sprijinului militar american. Cert este că din această cauză, ofensiva militară finală de la Rafah, ultimul bastion organizat al Hamas, este greoaie și se prelungește tocmai în dauna populației civile. Mai mult, din cauza lipsei de muniție, teroriștii Hamas din Gaza se reinfiltrează în zone deja curățite de armata israeliană. Cum sprijinul american vine doar cu țârâita și încep să lipsească armele și muniția ofensivă, Israelul nu poate lansa un atac de anvergură, decisiv asupra Hezbollah, prin ocuparea unei zone tampon la granița cu Libanul de Sud. Implicit, războiul de uzură dintre Hezbollah și Israel la granița cu Libanul se prelungește cu tot mai multe victime, peste 80.000 de israelieni dislocați din casele lor și imense pagube materiale și economice.

Administrația Biden duce o politică externă incoerentă, care produce multe tensiuni și chiar conflicte inutile în întreaga lume. Stânga și extrema stângă progresistă din Partidul Democrat de guvernământ au o influență tot mai mare asupra strategiei mondiale americane. În mod tradițional, politica globală a SUA susținea în mod univoc dreptul Israelului de a se autoapăra, asigurând fără condiții superioritatea militară a Statului Evreu pentru ca acesta să-și mențină existența într-o mare de terorism și state ostile. Din păcate, lucrurile s-au schimbat. Imediat după atacul terorist din 7 octombrie 2023, Biden s-a deplasat personal în Țara Sfântă și a susținut clar și răspicat Israelul în lupta sa legitimă împotriva Hamas. Apoi, sub presiunea campaniei electorale care nu decurge favorabil și a stângii popriului Partid Democrat, Biden a schimbat macazul și s-a arătat foarte îngrijorat de criza umanitară din Gaza. Iar când aceasta s-a rezolvat în linii mari, Biden și administrația sa au presat Israelul să acționeze „cu mănuși” împotriva teroriștilor ascunși în rândul populației civile, pentru că avem de-a face deja cu un genocid. Ostaticii israelieni capturați și schingiuiți nici nu mai contează în această nouă ecuație strategică americană, decât ca un parametru insignifiant. Deși raportul dintre victimele militare și cele civile este de departe cel mai bun în comparație cu toate conflictele militare anterioare desfășurate în zone urbane dens populate, Israelul este așezat la stâlpul infamiei, izolat internațional, iar prim-ministrul și ministrul apărării sunt acuzați de genocid de Tribunalul Internațional de la Haga. Exceptat este doar fostului ministru al apărării, Benny Gantz, fost membru în cabinetul restrâns de război, dar demisionat între timp. De ce? Pentru că el este pupila americanilor și a globaliștilor și va fi întronat după debarcarea, ce-i drept meritată, a lui Netanyahu. El e sfânt și nu poate fi acuzat.

Israelul e la strâmtoare. Se bate pentru existența sa. Vom continua data viitoare cu o perspectivă aplicată concret asupra câmpului de luptă.

George Vigdor