Am scris, pe parcursul anilor, despre câteva repere de arhitectură ale orașului meu, Oradea – clădiri pe care le consider cele mai reprezentative și de importanța cea mai mare. Alegerea lor îmi aparține și nu puteam să nu includ și cetatea medievală, locul unde istoria veche își dă întâlnire cu prezentul, un loc emblematic pentru oraș.

Amintirea mea cea mai concretă și cea mai îndepărtată din Cetate datează din 1996, atunci când am dat acolo examenul teoretic pentru obținerea permisului de conducere. Sediul Poliției Rutiere era acolo, în alt corp al Cetății (are 16 clădiri) se găsea sediul filialei Bihor a Arhivelor Naționale, iar ceva mai încolo era cea mai mare brutărie a orașului. M-am descurcat bine la testarea teoretică, am obținut punctajul maxim, dar examenul practic nu prea mi-a ieșit. Ceea ce am învățat atunci de la polițistul examinator a fost că șoferii sunt de două feluri: cei care și-au lovit mașina și cei își vor lovi mașina. Eu nu am lovit nicio mașină, pentru simplul fapt că nu am condus mai mult de o oră în total, după ce mi-am luat permisul. Au trecut acuși 30 de ani de atunci și condusul a fost mai mult o ambiție de moment, dar prin intermediul acestei întâmplări am cunoscut eu întâi și-ntâi Cetatea din Oradea.

Mulți ani, zeci de ani din istoria ei recentă, Cetatea se degrada văzând cu ochii. La un moment dat a fost părăsită cu totul, instituțiile sau firmele s-au mutat în sedii mai potrivite activităților lor.

În 2010 – în principal, pe fonduri europene, cu o contribuție a Primăriei Oradea – a început restaurarea temeinică a Cetății care continuă şi în prezent, când lucrările se concentrează pe zidurile externe de apărare. Proiectul inițial a costat peste 20 de milioane de euro și a durat 5 ani. Totul s-a făcut cu foarte mare atenție la detaliile istorice ale clădirilor; lucrările au descoperit vestigii uluitoare. Între ziduri, bastioane, marele șanț, metereze, încăperi și beciuri este atât de multă istorie, încât se pot scrie cărți întregi.

Cetatea a fost întemeiată în secolul al XI-lea de către Ladislau I, regele Ungariei. Atunci era o construcție din lemn și pământ, cu porțiuni de zid de piatră, de fapt mai mult o fortificație, un castrum care adăpostea mănăstirea cu hramul Sfintei Fecioare Maria. De-a lungul veacurilor au apărut mai multe legende legate de Cetatea Oradiei.

Prima se referă chiar la construcţia ei. Legenda spune că, în 1092, trecând prin Țara Crișurilor, în timpul unei vânători în zona numită Grădina Cerbilor, regele Ladislau I și-a făcut tabără de popas lângă râul Criș. În acea noapte Fecioara Maria i-a apărut în vis și i-a cerut să ridice aici o biserică. El a dorit să fie înmormântat în biserica pe care o ridicase. Ladislau I a fost devotat creștinismului, este numit cel Sfânt și mormântul lui a atras mii de pelerini. Regalitatea catolică maghiară a hotărât să fortifice biserica pe care Ladislau o construise, toată regiunea primind astfel un impuls de dezvoltare.

Pe parcursul veacurilor, cetatea a fost râvnită de multe neamuri trecute pe aici. A avut parte de asedii, distrugeri, reconstruiri, cuceriri, eliberări și recuceriri. În 1241 au năvălit hoardele tătare. Chiar dacă fortificația era apărată de un val de pământ, de palisade, pe alocuri de turnuri și ziduri de piatră, tătarii au trecut prin foc și sabie întregul areal, provocând distrugeri tragice descrise de călugărul Rogerius în poemul Carmen miserabile (Cântec de jale). În zilele noastre, un cartier orădean poartă numele acestui călugăr poet.

Primii tătari ajunși aici erau arcași călare și masiva cetate nu a suferit pagube prea mari la trecerea lor. Dar străjerii s-au bucurat prea devreme și aceasta a fost o greșeală fatală. Amețiți de băutura sărbătoririi, străjerii au deschis porțile cetății și tătarii întorși în cursul nopții au intrat și au incendiat-o. În 1245 cetatea a intrat în reconstrucție primind atunci o formă heptagonală. S-a construit și o catedrală monumentală care azi nu mai există.

În anii 1570 – 1640, cetatea era tot heptagonală, construită după planurile unor arhitecți italieni, cu influențe de stil flamande. În secolele XVI – XVII cetatea a rezistat mai multor asedii, dar în 1660 ea a fost cucerită de otomani. La acea dată, Timișoara, Alba Iulia și Buda erau deja sub stăpânire otomană. Turcii voiau să atace Cetatea Oradiei iarna, pentru ca trupele să treacă mai ușor peste șanțul înghețat. Doar că apa din șanț era termală, alimentată de pârâul Peța, și nu îngheța niciodată. În 1660 comandantul turc a hotărât să atace fără întârziere cetatea, pornind din Timișoara.

Aici intervine din nou o legendă care are, desigur, miezul ei de adevăr. La vremea aceea, cronicarul turc Hasan Vegili descrie cetatea astfel: ”foarte puternică și întărită cu turnuri mari de piatră care se înălțau până la cer; jumătate din ea fiind pe un râu mare, zidurile fortăreței erau pe trei rânduri, toate construite din cărămizi și ciment. Lățimea șanțului din jurul ei era de o sută de arșini (68 m) iar adâncimea lui de doi arșini (1,36 m) și era plin de apă. Toate acestea înconjurau cetatea dându-i forma unui balaur. Nimeni nu putea să treacă peste apa aceea. Până și o pasăre, în zbor, nu putea să o atingă cu aripa ei.”

Armata otomană de asediu era condusă de serdarul Ali pașa Köse și dispunea de 40.000 de oameni, în timp ce combatanții cetăţii erau doar 850, civili creștini refugiați între zidurile de apărare, conduși de căpitanul Mihály Ibrányi, singurul care mai participase la asedii. Ali pașa a atacat pe dealul numit Pisica (azi Ciuperca), provocând pagube serioase, dar nu a pătruns în cetate, oprit fiind de șanțul cu apă. Turcii au încercat să-l dreneze, dar în zadar. Abia când i-au luat ostateci pe băieții morarului, mama lor îndurerată le-a dezvăluit pe unde se putea goli șanțul, ca răscumpărare a fiilor săi.

Asediul a durat 45 de zile, iar în momentul capitulării, în cetate mai erau doar 400 de apărători care ținuseră piept uriașei armate otomane.

Pașalâcul turcesc a durat până în 1692, deci 32 de ani, când cetatea a fost cucerită de austrieci. Aceștia au folosit aceeași metodă a golirii șanțului de apărare, ajutați de un localnic care fusese martor ocular în timpul asediului otoman din 1660 și știa locul secret de golire a apei din șanț.

O altă legendă a cetății are un caracter oarecum frivol și este legată de împăratul francez Napoleon Bonaaparte. În 1812, la revenirea din campania împotriva Rusiei, o parte din soldații francezi au fost încartiruiți în cetatea orădeană. Comandantul cetății le-a dat permisiunea să iasă în oraș și ei făceau furori între doamnele localnice cu șarmul și manierele lor… Toate bune și frumoase, până când s-a ajuns la destrămarea unor familii. Bărbații orașului s-au plâns episcopului catolic care i-a cerut comandantului cetății să-i încarcereze pe cuceritori și să nu-i mai lase liberi în orașul pe care l-au ”devastat” sentimental.

În acest colț de lume, cetatea are o importanță extraordinară, istorică, culturală, religioasă și educativă. Am punctat câteva repere istorice care au și caracter legendar. Desigur că, în general, legendele au doza lor de exagerare, poveștile însă sunt frumoase, interesante și avem nevoie de ele mereu.

În prezent, Cetatea are o viață nouă, o înfățișare îngrijită, refăcută, așa cum merită. Șanțul a devenit un minunat parc, iar clădirile dintre zidurile care au fost martorele atâtor întâmplări triste sau vesele, adăpostesc acum muzee excepționale, ateliere ale unor meșteri artizani orădeni, galerii de artă, galerii de antichități, un hotel, restaurante, săli de conferință, un amfiteatru în aer liber. Aici au loc târguri, concerte, festivaluri, este un loc căutat și tare iubit de orădeni, dar și de turiștii tot mai numeroși.

Forma actuală a cetății orădene este pentagonală, în fiecare colț al pentagonului fiind construit câte un bastion cu rol de apărare. Denumirile bastioanelor, construite în diferite etape ale istoriei, sunt pline de farmec: Bastionul Ciunt, Bastionul Bethlen, Bastionul Crăișorul, Bastionul Roșu și Bastionul Aurit. Toate apărau cele două porți de acces: poarta de vest și cea de est. Arhitecții care au contribuit la construcția Cetății timp de aproape un mileniu au fost Giacomo Resti, Giulio Baldigara, Domenico Ridolfini, Imre Sárdi… Putem afirma că această construcție a fost ca un nucleu în jurul căruia a luat naștere și s-a dezvoltat Oradea.

De câțiva ani, de când Cetatea a fost renovată și șanțul ei de apărare transformat în parc generos, în primul sfârșit de săptămână al lunii iulie are loc aici un amplu și extraordinar Festival Medieval.⁽¹⁾ Asta presupune câteva zile de întoarcere de-adevăratelea în timp, de parcă s-ar deschide un portal fermecat și ne-ar conecta cu vremurile apuse. Din toată țara și din țări vecine sau mai îndepărtate vin în Cetatea orădeană pasionații de istorie, mii de oameni cu costume, meșteșuguri, arme, cai, armuri, corturi, exact ca în epoca medievală. Sunt zile în care peste tot se preumblă oamenii îmbrăcați în straie de epocă: cavaleri în armuri sau cu cămăși din zale, oameni obișnuiți în straiele și încălțările lor simple, călugări, cavaleri călare, domnițe dichisite, arcași, meșteșugari, menestreli, acrobați, vânători și de dimineața până târziu în noapte au loc întreceri, jocuri, turniruri, petreceri, toate reconstituite aidoma caracteristicilor epocii.

Fiindcă evocăm epoca medievală, eu una sunt sigură că prin mulțimea de personaje care umplu locul în aceste câteva zile de festival trebuie să fie și un vrăjitor cu o baghetă magică din care trimite puteri deosebite care ne întorc în istorie… că prea este autentic totul!

Acest festival medieval, foarte gustat de orădenii mari și (mai cu seamă!) mici a devenit deja o fascinantă tradiție. Cetatea – fortăreața cum i se mai spune – este din nou vie, arătându-și culoarea și splendoarea. Manifestările multiple sunt atât de gustate, totul este bine organizat și cu adevărat interesant, încât eu am convingerea că festivalul acesta va deveni el însuși legendar.

După zilele de iulie ale Festivalului Medieval, când oaspeții pleacă spre alte cetăți, se instaurează din nou calmul și liniștea maiestuoasă a zidurilor care dăinuie de multe veacuri, frumoasa Cetate adoarme, parcă așteptând calmă, neclintită și invincibilă, secolele și întâmplările ce vor veni peste ea și peste noi.

Anca Laslo

Referințe:

(1)https://www.facebook.com/search/top?q=medieval%20festival%20oradea

https://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Cetatea_Oradea

Cetatea din Oradea și legendele ei

Cetatea Oradea