În 2021 Ştrandul Municipal din Cluj şi-ar fi putut sărbători centenarul… Dar nici vorbă de aşa ceva, dimpotrivă. Îndrăgitul loc de scaldă agoniza în văzul clujenilor trişti şi revoltaţi de neputinţa (sau lipsa de voinţă) a primăriei de a înfrunta dezvoltatorii imobiliari care au dejucat toate variantele posibile de păstrare a acestui loc de agrement tradiţional din Parcul Mare.
Distrugerea ştrandului orăşenesc care odinioară ocupa o suprafaţă generoasă din Parcul Mare a început în anii 1980 (sau poate chiar mai devreme), când pe anumite parcele din terenul care-i aparţinea (pe atunci fiind proprietate socialistă – deci publică) au fost construite blocuri şi, în final, un hotel[1].
La începutul anilor 1990, în perioada privatizărilor sălbatice, terenul pe care se afla ştrandul a ajuns în posesia unor oameni de afaceri care aveau cu totul alte planuri decât păstrarea destinaţiei originale.
Ştrandul a fost închis şi circulau zvonuri privind construirea unui cartier rezidenţial în mijlocul parcului, ceea ce a stârnit nemulţumirea opiniei publice, iar primăria dădea semne că ar fi pregătită să ţină piept acestei tendinţe. În 2018 a existat ultima tentativă de a moderniza ştrandul şi a-l reda clujenilor, dar şi aceasta s-a soldat cu un eşec[2].
De câte ori treceam prin zona fostului ştrand orăşenesc, simţeam o strângere de inimă la vederea porţilor ferecate, dincolo de care se zărea terenul părăginit şi plin de bălării, chipul hidos al bazinul secat şi mâzgălit cu graffitti şi trambulina (emblematică) scrutând dezolată cerul nepăsător.
Apoi, practic de pe o zi pe alta, a fost demolată şi trambulina – ultimul bastion care vestea că aici, timp de aproape un secol, a funcţionat faimosul Ştrand Municipal.
În primăvara acestui an (2024) instanţa (din Timişoara) a tranşat procesul prin care municipalitatea clujeană încercase să împiedice construirea unor imobile pe zona verde (care nu-i aparţinea) şi astfel s-a dat cale liberă ridicării unui hotel – o afacere prosperă acum, când faimosul festival Untold se înstăpâneşte în Parcul Mare, în luna august, a fiecărui an.
Scriu acest articol acum, în miezul verii lui 2024, când a murit şi ultima speranţă de a salva ştrandul atât de îndrăgit, pentru a-mi ostoi durerea cu amintiri care sunt încredinţată că se suprapun cu ale multor clujeni baabelieni (autori sau cititori).
În anii copilăriei mele Oraşul Comoară, cu o populaţie la jumătatea celei de astăzi[3], avea trei ştranduri cu bazine olimpice: Ştrandul Municipal, Ştrandul din Parcul Babeş şi Ştrandul Clujana (al fostelor uzine Dermata), toate construite înainte de război. Mai exista şi Ştrandul Record, din vecinătatea fabricii de tricotaje Someşul, cu un bazin mai mic şi am putea pune la socoteală şi Băile Someşeni, aflate la doar câţiva kilometri de oraş[4]. Potrivit rânduielii de atunci, fiecare grup de vârstă frecventa ştrandul care i se potrivea.
Copiii mergeau cu părinţii (sau bunicii) la Ştrandul Municipal care se întidea pe o suprafaţă mare, plină de verdeaţă, traversată de Canalul Morilor. Dincoace de canal se aflau bazinele de înot, şase la număr, dacă pun la socoteală şi bazinaşele pentru copiii foarte mici, din proximitatea duşurilor. Mai erau două bazine pentru copii, lipite între ele, de adâncimi diferite, dar nu mai mult de vreo jumătate de metru, unde se bălăceau copiii mărişori care nu ştiau să înoate. Ceva mai încolo era bazinul olimpic (25x50m), cu bloc-starturi şi o trambulină zveltă care domina întregul ştrand.
Noi, copiii, priveam fascinaţi temerarii care se încumetau să sară de la nivelul superior al trambulinei. În continuare se găsea bazinul mijlociu, cu adâncime variabilă, a cărui latură lungă coincidea cu latura scurtă a bazinului mare. Aici se scăldau copiii mai mari şi adulţii care nu ştiau să înoate.
În apropierea bazinului se înşirau cabinele de lemn care se puteau închiria cu ziua, dar ca să apuci la ele (mai ales duminica) şi să beneficiezi de confortul de a-ţi gestiona hainele şi bagajele după bunul plac, trebuia să te scoli devreme şi să fii printre primii la coada din faţa casieriilor de la poartă. Era şi o garderobă comună, unde garderobiera îţi lua hainele printr-un geamlâc cu oblon glisant, le punea pe umeraşe şi-ţi dădea în schimb un număr de aluminiu.
Se putea sta la plajă şi în preajma bazinelor, dar noi preferam să trecem podeţul de peste Canalul Morii şi să ne întindem păturile pe iarbă, la umbra sălciilor.
Îmi plăcea la nebunie să mă duc la ştrand cu ai mei! Eu mă bălăceam şi „înotam” cu colacul, tata şi unchiu-meu jucau ping-pong sau volei, ne răcoream cu limonată la sticlă (cu capac de ceramică fixat cu sârmă), iar pâinea cu untură, roşii şi ardei, mâncată pe pătură, era incomparabil mai bună ca cea de acasă.
La staţia de amplificare a ştrandului se difuzau şlagărele vremii, printre care şi unul în limba maghiară, foarte în vogă: Pancsoló kisgyerek (Copilul care se bălăceşte)[5]
În 1959 solista îndrăgitei melodii Eszter (Esztike) Kovács avea 11 ani şi făcea parte din Corul Radiodifuziunii Ungare. Într-o zi, compozitorul Géza Berki a venit să aleagă solista pentru noul său cântec de muzică uşoară despre copilărie, vacanţă şi ştrand. Concursul la care au participat şaizeci de corişti a fost câştigat, fără drept de apel, de Esztike. Succesul a fost copleşitor şi cererea de discuri atât de mare încât casa de discuri a fost nevoită să achiziţioneze un utilaj nou[6].
În zilele de luni bazinele erau golite, curăţate şi apoi umplute din nou. Apa nu era încălzită, temperatura ei depindea de generozitatea soarelui. Apa din bazinele pentru copii se încălzea repede, dar cea din bazinul olimpic devenea suportabilă (circa 20oC) abia la mijlocul săptămânii.
O vreme m-am bălăcit fără griji în bazinele mici, însă după ce am împlinit şase ani, învăţarea înotului a devenit o sarcină stringentă, cu termen limită, după ce tata – aflat la aspirantură, la Moscova – i-a scris mamei: „Copilul trebuie să înveţe să înoate până când vin acasă în vacanţa de vară.” Scrisoarea cu pricina a sosit după Anul Nou (obiectivul respectiv figura, probabil, în planul tatii pe anul 1959) şi curând după aceea mama m-a dus la bazinul acoperit de pe strada Dubălarilor, la Gyuszi bácsi[7] care îi antrena pe copii. În costumul meu negru, nou-nouţ, tremuram ca varga de frică şi de frig. Antrenorul s-a răstit la mine: „Fă pluta!”, iar eu l-am privit nedumerită. Habar nu aveam ce voia. Atunci m-a luat pe sus şi mi-a dat drumul în apa adâncă a bazinului. M-am scufundat, mama s-a speriat, a început să ţipe. Gyuszi bácsi m-a recuperat din apă şi ne-a spus că asta a fost prima lecţie şi în curând voi şti să înot. Nu ţin minte dacă mama i-a mulţumit pentru această lecţie spartană, dar am plecat amândouă val-vârtej către garderobă şi apoi aţă acasă. Eu eram înspăimântată, mama furioasă, şi am decis de comun acord că nu ne mai întoarcem niciodată la bazinul acoperit.
A trecut iarna, s-a desprimăvărat, a trecut şi luna mai şi la început de iunie am realizat (stupefiate) că tata soseşte în două săptămâni şi „copilul” nu a învăţat să înoate! Mama a aflat că un antrenor de la Ştrandul Municipal garantează că orice copil poate învăţa să înoate într-o săptămână. Cursurile (care costau o sumă modică, 10 lei, dacă nu mă înşel) începeau luni şi se încheiau duminica printr-un examen dat în prezenţa părinţilor. „Niciun copil nu s-a făcut de ruşine la acest examen. Cu toţii au învăţat să înoate în şapte zile.” Bogdán bácsi, un domn între două vârste, pântecos, prietenos, cu o voce plăcută şi încurajatoare, era mult mai simpatic decât Gyuszi bácsi. Lecţiile de înot au început… pe uscat, au continuat la bazinul mic, sfârşind în bazinul mijlociu cu adâncime variabilă. Până sâmbătă am învăţat să înot, aproape fără să-mi dau seama şi chiar mi-a făcut plăcere! Examenul avea loc a doua zi, duminica, tocmai când trebuia să sosească şi tata.
Fiecare copil urma să traverseze bazinul mare de-a latul (25 de metri). Era ora 10.00. Părinţii emoţionaţi se strânseseră în jurul bazinului, dar tata nu se vedea nicăieri. Când mi-a venit rândul, am început să înot în stil bras către capătul de vizavi al bazinului, unde l-am zărit, în sfârşit, pe tata! Se suise pe un bloc-start, echipat în costum de polo şi cu labele de gâscă în picioare. Mă privea concentrat, pregătit să sară şi să mă salveze dacă m-aş fi scufundat. Eu înotam voiniceşte şi am ajuns cu bine la liman. Am urcat scările şi m-am aruncat direct în braţele lui, mândră nevoie mare că îndeplinisem obiectivul propus: învăţasem să înot!
Peste câţiva ani ne-am mutat într-unul din blocurile noi de pe Aleea Tineretului (acum Splaiul Independenţei), aflată între două dintre cele mai populare ştranduri clujene: îndrăgitul Ştrand Municipal şi cel din Parcul Babeş (actualul Parc Iuliu Haţieganu), frecventat pe atunci mai ales de adolescenţi şi tineret. Părinţii nu aveau ce căuta pe treptele tribunei de lângă bazinul olimpic, unde se asculta Rolling Stones şi Beatles şi se înfiripau idile.
Curând aveam să părăsesc şi eu atmosfera familială a Ştrandul Municipal şi aveam să parcurg până la capăt strada de pe malul Someşului (desculţă, cu un lanţ de picior) şi să mă furişez pe gaura din gardul Parcului Babeş, nu pentru că nu aş fi avut banii pentru a-mi plăti biletul, ci pentru că nu avea niciun farmec să intri pe poarta oficială. Dar asta e o altă poveste.
Andrea Ghiţă
[1] https://tiberiumatei47.blogspot.com/2017/05/istoria-provizorie-strandului-municipal.html, https://media9.ro/veste-soc-se-poate-construi-pe-terenul-fostului-strand-municipal-de-exemplu-un-hotel-cu-6-etaje/
[2] https://actualdecluj.ro/primarul-emil-boc-obligat-sa-permita-consturirea-pe-amplasamentul-fostului-strand-municipal-situat-vizavi-de-cluj-arena-boc-promitea-ca-atata-timp-cat-va-fi-primar-nu-se-vor-consturi-blocuri-pe-amp/
[3] https://worldpopulationreview.com/world-cities/cluj–napoca-population
[4] Astăzi sunt doar două bazine descoperite de dimensiuni olimpice (Clujana şi noul ştrand Sun). Bazinul din Parcul Haţieganu a fost acoperit şi e utilizat mai ales de universitate, ştrandul Record s-a desfiinţat, în vecinătatea lui fiind construită o piscină de dimensiuni mai mici. Băile Someşeni nu mai există, la fel ca Ştrandul Municipal.
[5] Versurile descriu bucuria verii şi a scăldatului, relatau despre ce fac la ştrand tata, mama şi alţi oameni mari, iar refrenul (pe care îl mai fredonez, uneori) spune: Ce bine mă distrez la ştrand, unde e atât de frumos şi de bine, aud şi văd atâtea lucruri hazlii şi se găseşte şi Bambi (o băutură răcoritoare). https://hu.wikipedia.org/wiki/A_pancsol%C3%B3_kisgyerek
[6] https://hu.wikipedia.org/wiki/Kov%C3%A1cs_Eszti
[7] G. Bázsa fusese coleg cu tata în echipa de înot sau de polo pe apă.
12 Comments
Un articol care ne trezește amintiri de neuitat din copilărie. Pe vremea ceaușistă distrugerea locurilor publice îndrăgite și apreciate de populație, cum ar fi scufundarea insulei Ada Kaleh sau dărâmarea sinagogii din Marghita se făceau pur și simplu din tâmpenia tovarășilor. În schimb, cotropirea bunurilor publice de către stratul social nouveau-riche este mult mai îngrijorătoare și prinde teren la propriu și la figurat tot timpul.
Mā numār printre cei care ṣi-au pus aceeaṣi întrrebare: unde a dispārut oare ṣtrandul care ne-a fost atât de drag cândva, într-un trecut îndepārtat? Rāspunsul Andreei mi-a provocat nostalgie, un sentiment care mā cuprinde, mai ales în ultima vreme, cu o frecvențā îngrijorātoare.
(Bázsa Gyuszi m-a învāțat ṣi pe mine sā înot).
Necazul e că Clujul e condus de persoane care nu cunosc şi nu iubesc istoria oraşului şi nu pot (sau nu vor) să ţină piept oamenilor de afaceri hrăpăreţi. Ştrandul era parte organică a Parcului Mare. Atunci când s-a decis, prin dezbatere publică,faptul ca noua arenă să se contruiască în locul celei vechi, ar fi fost corect să se pună şi întrebarea cum rămâne cu ştrandul. Degeaba există o lege a spaţiilor verzi care ar fi interzis ca în acea zonă să se contruiască imobile, dacă această zonă verde (din incompetenţă sau din şmecherie) nu a fost menţionată în planul urbanistic general şi mai exista un hotel în vecinătate. Instanţa din Timişoara a spulberat recursul timid al primăriei. Primarul Boc declarase că atâta timp cât el este primar (bănuiesc că asta e o eternitate) în acel loc nu se vor construi blocuri, însă proiectul ştrandului modernizat a fost abandonat… Ştrandul Municipal nu a “dispărut” a fost distrus cu bună ştiinţă.
Ce frumoase amintiri, Andrea, şi cât de detailate îţi sunt ! E impresionant cu câte amănunte îţi aminteşti de anii de atunci, de clipele prin care ai trecut, de stările de spirit care le însoţeau pe părinţii tăi şi câte şi mai câte…
Ca de obicei asociez aceste descrieri, precum menţiona şi Eva cu propriile mele amintiri, cu mult mai vagi. Şi eu am învăţat să înot devreme, datorită tatălui meu, la ştrandul Bragadiru din Cotroceni, de care nu am habar ce s-a întâmplat, şi deşi vizitez aproape la fiecare călătorie în România, minunatul meu cartier natal, Cotrocenii, nu am ajuns la capătul străzii unde se afla ştrandul. Dna Paula Enaceanu (efectiv în acest moment mi-am amintit de prenumele ei) m-a condus mai departe la Ştrandul Tineretului, la şosea. Nu cred că existau în Bucureştii anilor ’60 atâtea ştranduri ca la Cluj, dar o parte dintre lacurile naturale, fuseseră amenajate de asemenea ca loc de scăldat.
Amintirile păstrează viu, dar numai în mod imaginar, suflul tinereţii.
Am avut norocul ca în copilărie să merg la ştrand şi la Bucureşti. Lido m-a fascinat cu instalaţia de valuri, dar am fost şi la ştrandul Tei şi la Herăstrău şi la Floreasca, dacă nu mă înşel.
Ai dreptate, Lido nu era insa in strand adevarat, era bazinul hotelului iat celelalte erau amenajate pe lacurile naturale, un alt tip de strand. Lido a fost renovat de curand, nu stiu daca s a mentinut si bazinul, cu valurile pe care le mentionezi.
Generatia mea nu prea mergea ls strand. Stadionul (parcul Babes) ere locul prefererat. Apa din bazin era din Canalul Morii). Amintirile sunt superbe.
Mulţumesc pentru apreciere. În încheierea articolului am scris şi eu că după ce ne-am mutat în noua locuinţă am schimbat şi eu ştrandul. Urmează un episod despre “Stadion” sau “Parcul Babeş” actualmente Parcul Haţieganu.
Amintirea ștrandului este și pentru mine una care rămâne în centrul vieții din copilărie. La Lugoj era un ștrand cu un bazin de 50 metri lungime, se făceau concursuri de înot și se jucau meciuri de polo. Ștrandul era în apropierea râului Timiș care era o atracție în plus și era locul unde copii, tineri și adulți petreceau zilele de vară. Strandul avea un mic restaurant unde se putea bea bere și mânca semințe de floare soarelui și nuci americane. Desigur aici se învăța înotul. Amintirea ta, amintirea multora.
M-ai făcut să plâng, Andrea, amintindu-mi de îndrăgitele scăldări ale copilăriei și tinereții.
Le-au distrus, nemernicii (iar primul comentariu de aici mi-a fost blocat ( voila!!).
Ce să comentez? Povestea conține toate învățămintele.
CU TOÎII DIN ACEASTĂ GENERAŢIE AM ÎNVĂŢAT SĂ ÎNOTĂM SAU DE LA BOGDAN BÁCSI SAU DE LA MARIKA NÉNI. BOGDAN BÁCSI AVEA DIPLOMA DE AVOCAT ŞI A FOST TATĂL UNUI CUNOSCUT JURNALIST BUCUREŞTEAN ŞI BUDAPESTAN. MI-A FOST PRIETEN. MARIKA NÉNI ERA VESTITĂ CACI STRIGA LA COPII PE UNGUREŞTE: “VIZ ALÁ” – ADICA INTRAŢI SUB APĂ!
Din câte știu, Aradul nu a avut niciodată atâtea ștranduri – era numai cel de pe Mureș. Mai era și bazinul de la Pădurice, dar acela nu era deschis publicului larg, se făceau numai cursuri de înot. Și dacă am multe motive să fiu nemulțumită de primăria Aradului, ștrandul NU este unul din ele, din contră! Ștrandul s-a extins și acum este amenajat mult mai frumos ca pe vremea copilăriei mele.