Da, este adevărat: tot Clujul știe că Adriana Bera a plecat din lumea noastră, tot Clujul știe, pentru că ea era foarte cunoscută nu numai în lumea muzicală a profesioniștilor, ci și a melomanilor, a celor prezenți cu regularitate în sălile de concerte.

Incredibil: Adriana Bera nu mai este cu noi, a plecat surprinzător de repede și mult prea timpuriu pentru acceptul vremurilor noastre. Din copilărie a promis o ascensiune semnificativă în carieră. În liceu a cântat cu orchestra școlii: în clasa a IX-a Concertul în Re Major de Haydn, într-a X-a Beethoven I, și într-a XI-a Prokofiev I. A absolvit Academia din București, a predat un timp la Iași și apoi a revenit la Cluj, urcând toate treptele ierarhice academice, de la profesor universitar până la prorector. De-a lungul anilor a cântat ca solistă cu diferite orchestre din România, a susținut recitaluri, cursuri de măiestrie în țară și străinătate, a fost foarte activă în organizarea și patronarea festivalului „Mozarteum ” la Cluj-Napoca – un palmares cu adevărat prodigios.

Adriana nu mai este cu noi. Eu o chemam Duți, așa cum o chemau cei din familie și cei foarte apropiați. Câteva zile am fost complet paralizată, incapabilă de a reacționa, fără un cuvânt de rămas bun pe Facebook, așa cum am remarcat cu zecile din partea celor foarte mulți care au apreciat-o și au admirat-o. Nu am fost capabilă pentru că în primul rând trebuia cumva să-mi înțeleg sentimentele, greutatea despărțirii, dar mai ales adâncimea neputinței, a imprevizibilului și a deșertăciunii.

O parte semnificativă din mine și din devenirea mea a fost foarte strâns legată de prezența ei, de relația noastră specială, complexă, unică, o împletire departe de a fi perfectă, dar cu siguranță autentică și incredibil de consecventă de-a lungul a peste șaizeci de ani.

Când mă gândesc intens și profund la prietenia noastră, așa cum poate nu am făcut-o niciodată, înțeleg câtă bogăție a sădit în mintea și în sufletul meu. Desigur, exista o reciprocitate dinamică individual nuanțată despre care nu vorbeam niciodată, pentru că nu era nevoie, exista și era destul.

Mă uit înapoi la anii copilăriei, ai adolescenței, la modul în care am evoluat noi două mână în mână, citind aceleași cărți, ascultând aceeași muzică, învățând una de la cealaltă, împărtășind taine, bucurii, suferință, împliniri și eșecuri fără număr, pentru că așa este viața și noi învățam să ne adaptăm ei. Nu mă puteam supăra pe ea chiar dacă de multe ori apăreau aspecte conflictuale și frustrante între noi, pentru că o înțelegeam și îi vedeam vulnerabilitatea și sensibilitatea sub crusta aparentă de duritate și răceală, iar ea știa acest lucru.

În foarte multe privințe eram foarte diferite, dar poate tocmai de aceea relația noastră a sfidat spațiul și timpul. Inteligența cu care a înzestrat-o natura era ieșită din comun, iar felul tenace până la perfecționism cu care a știut să-și cultive talentul și calitățile este, desigur, demn de admirat. Avea pretenții și așteptări mari de la propria persoană și deopotrivă de la cei din jur, iar lipsa toleranței i-a pricinuit de-a lungul anilor multă suferință. Eu o înțelegeam, dar mai ales știam s-o ascult, iar ea avea nevoie de asta. Acum înțeleg mai bine ca oricând legătura noastră de prietenie, această veritabilă simbioză la care sunt nevoită acum să renunț. Despărțirile sunt foarte dureroase și, din păcate, avem parte de multe, foarte multe și grele, dar nu avem încotro, învățăm să le acceptăm, așa cum alții la vremea respectivă vor învăța la plecarea noastră.

Sursă Foto: https://www.romania-muzical.ro/info/zilele-lipatti/cv/adriana_bera.html

Delia Bodea Jacob