La 9 dimineața, mama ne împacheta trei pâini cu untură aproape cușer, cu trei roșii de grădină, sare și piper și ne spunea:
– Nu cumva să-ndrăzniți să-mi veniți acasă până la ora opt seara, decât dacă plouă!
Nu ploua decât rar. Așa că ne îndreptam spre Weekend[1]. Treceam de podul peste pârâul Poklos, o luam de-a lungul liniei ferate până la podul Turbinei, apoi de-a lungul malului stâng. Ne scoteam sandalele și mergeam desculți pe drumul de țară acoperit cu praf moale, auriu, fără cioburi de sticlă sau cuie ruginite (de unde să fi fost?) și ajungeam la ștrandul nou. De acolo continuam pe malul drept până la Podul Mare, lăsând în stânga noastră barajul construit de Bernády György și, ajunși la Cementlap[2], intram pe poarta din spate a Weekendului.
Jakab Béla era deja în apă, pentru el sezonul începea la 1 aprilie. Dădeam un leu lui nea Sanyi cu mustața – la intrarea din față ne-ar fi costat triplu și atunci adio binecuvântatei înghețate de fiecare zi. Boldizsár descuia lacătul și scoteam vâslele. Toate trei. De ce trei vâsle? Întrebare stupidă: când vine furtuna și una din vâsle iese din furcă și cade în apă, ce faci, ai?
Și tot așa, toată vara, din 2 mai până în 15 septembrie. Și chiar de 1 Mai, dar numai după defilare.
Barca semăna mai degrabă cu o ladă. Timp de o lună îi dădusem o mână de ajutor meşterului dulgher Tihamér până când a terminat-o. Nea Tihamér a făcut totuși o treabă bună, croind corpul bărcii din scândură subțire, după un desen copiat din lexiconul Révai, pe hârtie de calc. „Ochii lui Dumnezeu văd prea bine, nu fura materialul altora, vecine”, își avertiza Tihamér clienții. Anunțul era scris, firește, în ungurește. Nu a considerat necesar să-l scrie în altă limbă.
Ochiul lui Dumnezeu era aproape, veghind din turnul sinagogii din strada Knöpfler Vilmos. El, binecuvântat să fie numele Lui, urmărea cu strictețe cui i se dă coniac și cui nu, pentru că dacă mergi la doctor, sticlele cușer din Israel etichetate Carmel au mare trecere. Nici tovarășii de la partid nu ocoleau locul.
Regiunea Mureş Autonomă Maghiară, încă.
Și toată ziua, hop în barcă, hop afară, la ce bun prosopul? Ping-pong și pong-ping, prieteni, băieți și fete, salutam cu respect pe oldboys, împătimiții partidelor de remi. Când ne încălzeam, hop în apă, puțin fotbal, dacă aveam minge, înapoi în barca cu doi sau trei pasageri clandestini, cu precădere fete, știam cine știe să înoate și cine nu, ieșeam pe Mureș și aruncam ancora la Cementlap.
Vă întrebați ce sunt plăcile de ciment? În timpul acelor veri nesfârșite, centrul Universului s-a mutat la Cementlap. Fără excepție, intrarea era gratuită. Găseai aici o anume elită, de la profesori universitari muribunzi, fustangii notorii, bufnițe de noapte, naiade cu coapse de oțel (pentru voi: majorete), curvulițe prostuțe și firește, noi, băieți visători, de veghe în lanul de secară. Vári Attila[3] s-a metamorfozat sub ochii noștri într-un scriitor adevărat, râvnit de rafturile vorace ale bibliotecii județene, iar această transformare a perturbat vizibil fragilul armistițiu dintre majorete și nimfete. Nelipsit era Vili bácsi, în chiloți de baie interbelici, ținând ore de geografie sentimentală. Cu trupul său imens, Técsi Sanyi ocolea cu greu prosoapele de plajă ale celor înfometați de soare. Aici venea și barba rossa Lőrinc Attila, anestezist și poloist, Pista Vajda, actorul-regizor, din neamul poporului ales, viitorul dr. Fülöp, ziua student la stomatologie și seara chelner. Aici făceau plajă Adleff Ingeborg și Borbáth Otti, actrițe în viața civilă. Și, desigur, băieții Gyergyay, numiți Gyergyusienii, mândri că numele lor de familie avea trei de y. Nelipsiți erau mirii anului doi, Pongrácy Antal, campion mondial la spadă, cu frumoasa-i soție Mária. La prânz, călărind BMW-ul cu arbore cardanic, sosea Fodor Berci, alt poloist, preferatul doamnelor, după acte, tapițer, după piele, creol, tot din neamul poporului ales, spre bucuria nedisimulată a actrițelor Teatrului Secuiesc de Stat. Nostim, ai? Asta era în 1948…
Loja, cu toate avantajele, i se cuvenea de drept – ați ghicit! – lui Vári Attila. Îl invidiam din toate puterile, pentru că aici, la plăci, îl aștepta un întreg batalion de nimfe care îl urmau și în apă, firește cele care știau să înoate sau credeau că știu. Apa la plăci era adâncă, avea patru metri pe puțin.
– Cu ce vă amețea V.A.? – am întrebat-o pe Klári.
Suntem vecini. În fiecare săptămână îmi dă bani să-i cumpăr chiloți tetra negri. Șase lei cincizeci bucata. Asta era în 1963… Erau costume de baie purtate și de fete și de băieți, unisex avant la lettre.
– Cu Súrlott Grádics! Pentru domniile voastre, o cârciumioară de lângă colegiul Papiu. O frecventa și Ady, zic unii, dar asta nu a fost suficient ca să-i pună o tăbliță comemorativă, a decis elita financiară a urbei.
Păcat.
După V.A,. în acest local câțiva pierde-vară au venit cu ideea absolut năucitoare a forării unui tunel între Târgu Mureș și insula Hokkaido (Japonia).
Clienții permanenți ai plăcilor vorbeau maghiara. Erau în majoritate. Singurele statistici oficiale le avea Securitatea, și din câte știu, acest lucru nu a fost făcut public nici după 1989. Bikiniul domina, încă nu erau coapte condițiile pentru topless. Nimeni nu se mira să vadă o pereche înotând agale până la brațul mort și înapoi, la o bârfă amicală, simbioză minunată a principiului lui Arhimede și a academiei platonice. Desigur, fiecare vară își revendica victimele anuale: barajul era periculos, dar și săriturile prea scurte își luau procentul: capete sparte, șira spinării făcută praf. Despre acestea avem deja statistici.
După baie, ne urcam în barcă și vâsleam până la Șapte Plopi. (Azi mai sunt doi.) La momentul potrivit o răsturnam, să aibă și fetele de pe bord o bucurie. De aici, înapoi la Cementlap, predam barca lui Beni șchiopul, îmi trimiteam frații acasă, și reveneam la plăci, săream în apa vijelioasă a Turbinei care în cinci minute ne ducea până la podul uzinei electrice. Aici trebuia să ieșim din apă, de frică să nu ne prindă necruțătoarea plasă de oțel care apăra turbinele Kaplan ale micro-hidrocentralei. Din nou, înapoi în apa Turbinei, urma porțiunea cea mai periculoasă, la vărsarea Turbinei în apa mai lentă a Mureșului, dar știam trucul: ne ghemuiam ca o minge și cu puțin noroc ieșeam teferi din bulboane și Mureșul, încetinit de-acum, ne depunea triumfal la ștrandul Ritz.
Mai mulți oameni s-au înecat aici decât la plăci, la barajul mare și la centrala electrică, toate la un loc.
Conform Talmudului, este de datoria tatălui să-și învețe copiii să înoate. Cu deșert, fără deșert, copilul trebuie să știe să înoate.
Ștrandul Ritz nu are nicio legătură cu hotelul din Paris – și invers.
La doi pași de centru, un loc ideal pentru cuplurile de pensionari, foști consilieri aulici vegheați tandru de soții și amante. Ceafă la grătar, mititei bestiali, cum nici la hotelul Ritz nu vei mânca în vecii vecilor amin, și halba de bere răcită nemțește, la exact 4-6°C. O panoramă perfectă în care ne-am desăvârșit educația central-europeană.
Și dacă ploaia de vară, așteptată cu nerăbdare, ne prindea uneori, foarte rar, în drum spre casă, cu picături mari și calde, săream, desculți, din băltoacă în băltoacă, sub privirile invidioase ale trecătorilor, până în colțul străzii Școlii. Și de acolo, împăcați că ziua nu a fost irosită, ne întorceam la casele noastre, unde ne așteptau cu profundă înțelegere princiarele supe răcoritoare de cireșe sau agrișe.
Și toate acestea, vară de vară, până când viitura din 1975 a luat cu ea tot ștrandul, cu cabine, șezlonguri bașca podețul din mijlocul râului. Istoria a luat cu totul alt curs și Mureșul a primit o altă albie.
Azi, la Cementlap, doar foștii fanatici mai riscă să sară în apă de pe malul înalt, din cauza celor trei metri și jumătate de nămol.
Nămolul uitării…
Vasile Dubb
[1] Numele sub care e cunoscut Complexul de Sport şi Agrement Mureşul din Târgu Mureş https://hu.wikipedia.org/wiki/Weekend-telep
[2] Plăci de ciment (magh.)
[3] Vári Attila (1946-2024), născut la Dumbrăvioara, poet, prozator și eseist. Din 1983 s-a stabilit în Ungaria
