Număr vizualizări 24 ori
În ciuda atacurilor la persoană, continui seria de articole legate de rolul evreilor în perioada regimului comunist din România, atât ca potentați dar și ca victime sau marginalizați, din următoarele considerente:
– Am căderea morală să scriu despre această perioadă sensibilă și grea pentru că n-am fost implicat deloc, n-am fost nici victimă, nici potentat, doar nițel marginalizat.
– Provin dintr-o familie evreiască cu identitate clară, ambii părinți evrei, neimplicați în comunism, tata chiar marginalizat și mereu sub supravegherea Securității, unde era convocat anual pentru verificări ca element ostil. N-am descoperit sinagoga și comunitatea evreiască la senectute, le-am frecventat ambele în mod deschis și demn. Mi-am asumat originea chiar în circumstanțe ostile, dar și benefice, în mod univoc și mândru. După pensie, părinții mei au lucrat mulți ani la Comunitatea din Cluj. Am trăit cinci ani în Israel, unde am avut funcții de răspundere la Regia de Electricitate și am servit ca rezervist în Tzahal. Deci desfid acuzația de antisemitism, respectiv intenția de a discredita evreimea.
– În condițiile întețirii antisemitismul la nivel global este total contraproductiv ca comentatorii să se dea în spectacol cu o vehemență și un stil de piață, spre deliciul antisemiților de pretutindeni, care mai mult ca sigur se distrează că evreii se ceartă între ei ca la ușa cortului. La aceste atacuri, aflate sub un nivel intelectual și moral derizoriu, nu voi răspunde niciodată, am o bună-creștere ardelenească, o domnie înnăscută și moștenită de la care nu voi face rabat.
– Este regretabil că intelectuali evrei, mulți de stânga, după 35 de ani de la prăbușirea lamentabilă a comunismului în Europa Centrală și de Răsărit, încearcă în mod jalnic să curețe de păcate un regim de dictatură care a sfârșit ca un eșec istoric de proporții. În acest context, mulți lideri evrei au fost satrapi și abuzivi, nu merită generozitate sau milă, e vremea să ne asumăm proprii faliți, propriile rușini umane, cu spirit autocritic, căci altfel stârnim și mai multă aversiune colectivă din partea majorității.
– Sunt un intelectual evreu cu niște realizări pe plan literar și jurnalistic și am dreptul să am o opinie clară despre subiecte delicate și controversate pe care le abordez pentru că am mai mult curaj civic și putere de sinteză decât detractorii mei de la peluză, chiar dacă nu am doctorat în istorie sau științe umaniste. Îi invit pe cei care fluieră și huiduiesc pe margine să-și demonstreze capacitatea și anvergura intelectuală și să abordeze asemenea subiecte de sinteză, controversate.
AVRAM BUNACIU (Avram Benaciu)
Date biografice esențiale
Nume la naștere: Avram Benaciu (în unele surse, Beniamin Avram).
Nume folosit: Avram Bunaciu.
Data nașterii: 11 noiembrie 1909.
Locul nașterii: Gurahonț, comitatul Arad, Austro-Ungaria (azi județul Arad, România).
Data și locul decesului: 28 aprilie 1983, București, R.S. România.
Origine și formare
Provenea dintr-o familie evreiască săracă din vestul Transilvaniei.
Studii: Facultatea de Drept a Universității din București, absolvite în 1932.
În timpul studenției, s-a apropiat de cercurile de stânga, însă a intrat oficial în Partidul Comunist din România (PCR) abia după ilegalizarea acestuia.
Activitate politică (până în 1944)
Avocat la Bucureşti. A apărat în procese politice mai mulți militanți comuniști și antifasciști din Bucureşti.
A fost implicat în activități clandestine ale PCR, inclusiv în sprijinirea deținuților politici.
După 23 august 1944 a devenit consilier juridic al Frontului Național Democrat.
Rol în conducerea de partid şi de stat (1945–1965)
Ministru al Justiției (martie 1948 – septembrie 1949).
Ministru al Afacerilor Externe (ianuarie 1958 – martie 1961).
Vicepreședinte al Consiliului de Stat (martie 1961 – martie 1965).
Membru al Comitetului Central al PCR (1948 – 1969).
A coordonat, din poziția de ministru al Justiției, reorganizarea completă a sistemului juridic după model sovietic, inclusiv epurarea magistraților și politizarea justiției.
Implicat direct în procese politice majore, cum ar fi procesul „lotului Pătrășcanu” (1954) și alte cazuri ale unor „dușmani ai poporului”.
Linie politică, controverse și declin
Era considerat un executant fidel al liniei Moscovei și al lui Gheorghiu-Dej.
În anii ’50 a contribuit la formularea cadrului legal represiv, inclusiv la introducerea unor pedepse severe pentru „activități contrarevoluționare”.
După 1965, sub Ceaușescu, şi-a pierdut treptat influența și nu a mai ocupat funcții politice majore, fiind retras pe posturi administrative.
Aport, moștenire și percepții istorice
Figura lui Bunaciu este asociată în istoriografie cu legalizarea represiunii comuniste.
A fost unul dintre arhitecții transformării justiției într-un instrument de partid.
Spre deosebire de alți lideri evrei ai PCR, nu a fost epurat în anii ’50, ci și-a încheiat cariera în mod relativ liniștit.
SIMION BUGHICI (Simon David).
Date biografice esențiale
Nume la naștere: Simon David.
Data nașterii: 14 decembrie 1914.
Locul nașterii: Iași, România.
Data și locul decesului: 1 februarie 1997, București, România.
Origine și formare
Provenea dintr-o familie evreiască de muzicieni klezmer din Moldova.
Muncitor în industria textilă, a fost atras de mișcarea comunistă încă din tinerețe.
A fost implicat în mișcarea comunistă ilegală, a activat în mișcarea sindicală și în organizațiile de tineret.
Activitate politică (până în 1944)
A fost arestat de mai multe ori pentru activitatea sa comunistă clandestină.
În anii 1930 și 1940 a jucat un rol în organizarea rezistenței comuniste împotriva regimului regal și apoi a celui antonescian. A fost deţinut al lagărului de concetrare de la Vapniarca, Transnistria.
Rol în conducerea PCR și în stat (după 1944)
Deputat în Marea Adunare Națională (1948 – 1975).
Ambasador în URSS (1949 – 1952).
Ministru de externe (1952-1955)
A fost membru al Comitetului Central al PCR și membru al Comitetului Executiv al CC. Vicepreşedinte al Colegiului Central de Partid.
A participat activ la epurările politice din anii ’50, inclusiv în campania antisionistă din 1952–1953, fiind asociat cu aplicarea directivei de eliminare a influențelor „cosmopolite” și evreiești din partid și stat.
Linie politică, controversă și evoluție ulterioară
Figura sa este controversată, fiind văzut atât ca un militant fidel al liniei partidului în perioada stalinistă, cât și ca unul care a reușit să supraviețuiască și să se adapteze schimbărilor politice din anii ’60.
După perioada de maximă influență, a fost retras treptat din funcții de top, rămânând totuși o figură respectată în structurile partidului.
Aport și percepții istorice
Simion Bughici este considerat unul dintre liderii evrei din PCR care au jucat un rol-cheie în consolidarea regimului comunist, în special în domeniul politicii economice și externe. Este asociat cu perioada de intensă represiune internă și cu politica antisionistă care a afectat numeroși evrei din România comunistă.
MIHAIL ROLLER
Date biografice esențiale
Nume la naștere: Mihail Roller.
Data nașterii: 6 mai 1908.
Locul nașterii: Buhuși, Regatul României.
Data și locul decesului: 21 iunie 1958, București, R.S. România (suicid).
Origine și formare
Provenea dintr-o familie evreiască.
În 1920-1930 a studiat Technische Hochschule Charlottenburg, azi Technische Universität Berlin; a studiat şi la Paris Tech).
Între 1940-1944 s-a autoexilat în URSS unde a urmat Facultatea de istorie a Universităţii de Stat din Moscova. A fost format ideologic în școlile comuniste sovietice, devenind un istoric marxist-leninist.
Activitate politică și rol în PCR
Membru activ al Partidului Comunist German, al celui francez și al PCR, implicat în propagarea și impunerea oficială a istoriei comuniste în România.
Șef al Direcției pentru educație și știință al CC al PCR (1948–1953).
Membru titular al Academiei din 1948.
A fost deputat al Marii Adunări Naţionale, circumscripția Giulești (1952 – 1957).
Director adjunct al Institului de Istorie al PMR.
Laureat al Premiul de Stat al RPR – martie 1951.
A coordonat rescrierea istoriei României sub linia ideologică a partidului, contribuind la crearea unei perspective istorice sovietizate.
Contribuții și controverse
A fost unul dintre cei mai importanți promotori ai cultului personalității lui Gheorghiu-Dej.
A orchestrat campanii de epurare ideologică împotriva unor intelectuali, istorici și scriitori, acuzați de „revizionism” sau „burghezie”.
A fost responsabil de cenzura și uniformizarea discursului istoric oficial.
Moarte și percepție postumă
A murit în 1958, într-o perioadă în care poziția sa politică devenea tot mai fragilă.
După moarte, imaginea sa a fost relativ marginalizată, dar rămâne un simbol al istoriei oficiale comuniste și al propagandei dure.
TEOHARI GEORGESCU (Baruch Tescovici).
Date biografice esențiale
Nume la naștere: Burah (Baruch) Tescovici
Nume comunist: Teohari Georgescu (pseudonim adoptat în ilegalitate)
Data nașterii: 31 ianuarie 1908
Locul nașterii: Galați, România
Data și locul decesului: 31 decembrie 1976, București
Origine și formare
Născut într-o familie evreiască modestă din Galați.
A urmat școala elementară, apoi a lucrat ca funcționar la diferite întreprinderi comerciale.
A intrat în contact cu mișcarea muncitorească încă din adolescență.
S-a înscris în Partidul Comunist din România (PCR) în 1924 și a activat în clandestinitate, adoptând numele conspirativ „Teohari Georgescu” pentru a-și ascunde originea și identitatea.
Activitate politică (până în 1944)
A devenit unul dintre cei mai eficienți organizatori clandestini ai PCR în perioada interbelică.
A fost arestat de mai multe ori pentru activitate comunistă; a petrecut perioade lungi în arest și detenție.
Între 1933 și 1944 a fost implicat în coordonarea rețelelor subterane ale partidului, relații cu Cominternul și cu aparatul tehnic ilegal.
A jucat un rol esențial în menținerea structurilor PCR în timpul represiunilor interbelice.
Rol în conducerea PCR și în stat după 1944
Ministru de Interne al României (martie 1945 – mai 1952). fiind una dintre cele mai importante figuri ale perioadei de comunizare a României.
A coordonat reorganizarea poliției după model sovietic, crearea Securității (Direcția Generală a Securității Poporului) în 1948, epurarea aparatului administrativ și a administrației locale, supravegherea alegerilor din 1946, considerate fraudate, reprimarea opoziției democratice (țărăniști, liberali), arestările masive ale „dușmanilor de clasă”, reorganizarea justiției politice și lagărelor de muncă. A fost responsabil direct de aplicarea „modelului stalinist” în aparatul represiv românesc.
Vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (martie 1948 – mai 1952).
Deputat în Parlamentul României (1946 – 1948).
Membru în Comitetul Central al PCR.
Membru în Biroul Politic lărgit, apropiat de Gheorghiu-Dej.
Linie politică, controverse și declin
Factor esențial în sovietizarea României, fiind considerat principalul arhitect al aparatului de represiune din primii ani ai regimului comunist. A colaborat strâns cu consilierii NKVD trimiși la București după 1944.
Căderea din 1952
În contextul epurărilor antisioniste și al luptei pentru putere dintre Dej și grupul Pauker–Luca, Georgescu a fost acuzat de: „deviere de dreapta”, „slabă vigilență față de elementele sioniste”, origini „nesănătoase” (evreiești), legături suspecte din perioada ilegalității. A fost demis din funcția de ministru și exclus din conducerea partidului. A fost arestat în 1952, anchetat, dar nu executat (spre deosebire de Calmanovici sau alți lideri).
Situația după 1956
A fost reabilitat parțial în anii ’60, însă nu a mai ocupat funcții importante.
A lucrat în poziții tehnice inferioare, fără rol politic.
Aport, moștenire și percepții istorice
Considerat cel mai important ministru de Interne din perioada stalinismului românesc. A avut un rol decisiv în instaurarea și consolidarea dictaturii comuniste, eliminarea adversarilor regimului, formarea aparatului represiv (Securitate, Miliție, penitenciare politice). Istoriografia postcomunistă îl consideră una dintre figurile-cheie ale represiunii comuniste. A fost un instrument al politicilor lui Gheorghiu-Dej, dar și o victimă a epurărilor staliniste.
George Vigdor
Bibliografie selectată
Lavinia Betea, Viața lui Gheorghiu-Dej, Editura Adevărul, 2011.
Dennis Deletant, Teroarea comunistă în România, Humanitas, 2019.
Vladimir Tismăneanu, Stalinism for All Seasons, University of California Press, 2003.
Marius Oprea, Bastionul cruzimii. O istorie a Securității, Polirom, 2020.
Ioan Scurtu (coord.), Enciclopedia de istorie a României, Meronia, 2003.
