Număr vizualizări 21 ori

Națiunile Unite mențineau un program permanent de asistență economică pentru statele africane care își obținuseră recent independența. Printre acestea era și Senegal. Președintele de atunci al țării era Léopold Sédar Senghor, un om de o inteligență sclipitoare, educat în Franța. Programul includea furnizarea de echipament meteorologic pentru realizarea unor prognoze meteo mai precise în folosul sectorului agricol. Această tehnologie îi ajuta pe fermieri să aleagă timpul cel mai potrivit ca să-și planteze culturile, pentru a evita pierderile atunci când condițiile erau nefavorabile.

Dincolo de dispozitivele de monitorizare a vremii, ONU a finanțat și sistemul de alimentare cu energie — ceea ce a dus la implicarea companiei mele — precum și un aparat de citire a microfișelor. Un cititor de microfișe pentru agricultură? Legătura poate părea ciudată. După cum mi-a explicat cineva, singurul motiv pentru includerea acestuia era faptul că o țară vecină avea deja unul.

Acest proiect a dus la singura mea întâlnire directă cu personal ONU: un britanic cu o ușoară aură aristocratică și un tânăr inginer pakistanez. Întâlnirea în sine a fost plictisitoare, dar inginerul mi s-a părut un om interesant. Era musulman, deschis să discute despre orice subiect, și tocmai încheiase pelerinajul la Mecca. La insistențele mele, mi-a descris în detaliu ritualurile pelerinajului la Mecca și Medina, inclusiv tradiția sacrificării mieilor pe un munte — un moment care îi marcase vizibil viața. După aceea, conversația noastră s-a mutat spre tehnologie, până când, inevitabil, am atins un subiect sensibil.

Cu câțiva ani înainte, cineva încercase să incendieze ușa moscheii Al-Aqsa din Ierusalim. Cu un ton vizibil mai aspru, inginerul a insistat că întreaga lume musulmană s-ar ridica împotriva Israelului, dacă un astfel de incident s-ar repeta. Când am subliniat că autorul fusese australian, creștin și cu tulburări mintale, atitudinea lui s-a îmblânzit și relația noastră prietenoasă s-a reluat. În cele din urmă, cei doi reprezentanți ai ONU au aprobat finanțarea proiectului.

Curând după aceea mi-am făcut bagajele și m-am îndreptat spre aeroport, cu destinația Dakar.

Auzisem de capitala Senegalului datorită faimosului raliu Paris-Dakar (acum desființat) și eram nerăbdător să văd țara. Léopold Sédar Senghor a fost primul președinte al Senegalului după independență, deși nu sunt sigur dacă mai era în funcție când am ajuns eu.

Hotelul era confortabil, cu piscină și un restaurant în grădină cu muzică live. Era înconjurat de un zid și la intrarea principală era un punct de control și nu a durat mult până am înțeles de ce. Așa cum obișnuiam în locuri necunoscute, am ieșit imediat să explorez zona. Cartierul, nu departe de centrul orașului, m-a impresionat prin sărăcie. O piață mare, probabil numită „Place de l’Indépendance”, era aproape goală, cu excepția câtorva trecători — unul complet dezbrăcat — și, într-un colț, o femeie oarbă care cânta pentru câteva monede. Am lăsat niște bani în coșulețul ei și am pornit înapoi spre hotel, când am fost abordat: „Hei, mister — vrei să cumperi o pepită de aur?” Am refuzat, dar omul a insistat și mi-a arătat o piatră vopsită în galben. Când am refuzat din nou, mi-a „oferit” un cuțit. Am refuzat și am traversat rapid strada. Abia mai târziu am înțeles are fuseseră adevăratele sale intenții și mi-am dat seama că scăpasem la limită de un pericol.

Din acel moment, nu am mai ieșit singur. Toate întâlnirile cu reprezentanții guvernului aveau loc la hotel, așa că nici nu prea aveam pentru ce să ies. Cum libertatea mea de mișcare era limitată, am intrat în vorbă cu alți oaspeți ai hotelului.

Printre oaspeții hotelului se aflau și doi oameni de afaceri saudiți care organizau transportul musulmanilor senegalezi spre Mecca. Erau amabili, lăudau necontenit plăcerile vieții din țara lor, glumeau la nesfârșit, dar în cele din urmă au devenit obositori. Având în vedere frecvența deturnărilor și atentatelor aviatice din acea perioadă, spuneau în glumă că ei se vor „ocupa” ca zborul meu de întoarcere să fie în siguranță.

Printre oaspeți se afla o figură neobișnuită: un dramaturg portorican din New York, venit cu speranța de a-și regăsi rădăcinile africane. Ca și mine, a ieșit cu îndrăzneală din hotel, dar s-a întors rapid, tulburat de ceea ce văzuse, și restul vacanței și l-a petrecut lângă piscină, uitând cu desăvârșire de aspectele culturale în căutarea cărora venise.

Mai era și un tânăr voluntar texan din Peace Corps care participa la întâlnirile de afaceri. Trăia la Dakar de peste un an, vorbea limba locală și era o sursă extraordinară de informații despre dificultățile țării și speranțele ei pentru un viitor mai bun. Odată am împărțit un taxi, iar șoferul, observând că texanul vorbea limba lui, a refuzat să ia bani. Între altele, m-a sfătuit să evit cartierul din jurul spitalului, poate e mai bine să nu intru în amănunte. Spre deosebire de Abidjan, în Coasta de Fildeș, nu am observat prezența unei comunități franceze rezidente.

Spre sfârșitul misiunii am făcut o excursie de o zi în mediul rural. Ghidul, un fost însoțitor de zbor pentru Air France, a remarcat că mulți localnici își doreau ca Franța să recolonizeze țara. Remarca mi-a amintit de un ghid turistic din Vietnam care îmi spusese în șoaptă: „Dacă am fi pierdut războiul, am fi fost astăzi la fel ca Coreea de Sud.”

La plecare, asigurările saudiților s-au dovedit insuficiente pentru piloții Pan Am. După îmbarcare, toate bagajele au fost coborâte din avion, iar pasagerii îmbarcați la Dakar au trebuit să-și identifice bagajele înainte de a urca din nou în avion.

Vladimir Brunstein