Număr vizualizări 156 ori

Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022.  Peter este „medicul-condeier” prin excelență.  Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele de joi, la o clinică de psihiatrie în celălalt capăt al orașului Köln, i-a venit o idee: să consemneze, timp de un an, întâmplările mărunte din zilele de joi, scenele inedite la care a fost martor, impresiile, ideile, stările de spirit…  Așa s-a născut culegerea de proză scurtă intitulată Donnerstags [Joi], apărută în decembrie 2025 la editura parasitenpresse https://parasitenpresse.wordpress.com.  

Traducerea din limba germană îmi aparține.  Versiunea română este publicată aproape simultan cu cea originală, cu aprobarea editurii.  

Hava Oren

5 Ianuarie. VIOLET

Deasupra râului totul era cenușiu și mohorât și poate tocmai de aceea mi s-a întipărit în minte ciripitul vesel al coloniei de papagali de la capătul podului.  Mama cu părul roșu ca focul și fetița care ședea în spatele ei pe bicicletă s-au oprit în fața copacului cu papagali să privească spectacolul.

Micuța și-a întors căpșorul în direcția de unde venea ciripitul și a întins mâna, de parcă încerca să prindă ceva.

Papagalii zburătăceau de colo-colo în jurul podului, singuri sau în grupuri; bătăile aripilor erau ca un cearșaf care flutură în vânt, scos pe geam să se aerisească.

Mi-a trecut prin minte:  Oare de ce timpul nu mă așteaptă?  De ce nu-mi pot depăși amintirile – întâi să-mi amintesc și abia după aceea să trăiesc?

Femeia și fetița și-au văzut de drum.  Amândouă purtau violet; surprinzător, chiar și casca micuței era violetă.  La următorul semafor ele au cotit, iar eu am pedalat mai departe, spre poștă.  Trecând pe lângă o stație de benzină, mă gândeam deja la grădinile care trebuiau să se ivească îndată, pe stânga.  În urmă cu câteva zile, acoperite de zăpadă proaspătă, erau de un alb strălucitor, dar acum erau și ele cenușii, ca toată această dimineață.

12 Ianuarie.  ALB-NEGRU

Astăzi cenușiul mi s-a părut mai degrabă negru și în timp ce tramvaiul trecea peste pod, am zărit în stânga catedrala, cu turnurile ei întunecate, pline de funingine, înfipte în cerul negru-cenușiu.  Lumina stridentă a lămpilor de pe stradă pătrundea prin geam și îmi ilumina fața care părea lipită de geam pe dinăuntru, ca un abțibild în alb-negru.  Dar privirea mea nu mai avea strălucirea sentimentală, optimistă a tinereții.  În ochii mei se amestecau impresiile din vagon cu cele de afară, privirea îmi aluneca de-a lungul râului, până la zidurile cetății și peste noua promenadă de pe mal.  În vagon mirosea a ceapă și a cafea – un amestec ciudat în orele timpurii ale dimineții.  Ploaia bătea în geamuri și odată cu zguduiturile tramvaiului, oglindirile se destrămau în leșia dimineții.  Tramvaiul își continua drumul de-a lungul străzii principale și din coada ochiului am zărit o firmă albastră deasupra unei intrări care arăta ca de bazar.  Pe firmă era scris MEVLANA CAMI, adică Geamia Mevlana, moscheea unde se roagă acea frăție pașnică cunoscută prin dervișii rotitori care dansează în cerc.  Ce modestie, mi-am spus.  În zilele noastre n-ar strica ca mai mulți oameni să danseze în cerc.

(Va urma)

Peter Rosenthal:

Donnerstags (Joi), Parasitenpresse, Köln, decembrie 2025