Număr vizualizări 23 ori

Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022.  Peter este „medicul-condeier” prin excelență.  Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele de joi, la o clinică de psihiatrie în celălalt capăt al orașului Köln, i-a venit o idee: să consemneze, timp de un an, întâmplările mărunte din zilele de joi, scenele inedite la care a fost martor, impresiile, ideile, stările de spirit…  Așa s-a născut culegerea de proză scurtă intitulată Donnerstags [Joi], apărută în decembrie 2025 la editura Parasitenpresse https://parasitenpresse.wordpress.com. 

Traducerea din limba germană îmi aparține.  Versiunea română o publicăm în foileton în Revista Baabel cu aprobarea editurii.

Hava Oren

2. Martie.   Diagnoză funcțională

Strălucește un soare rece, de iarnă, nepotrivit anotimpului.  Papagalii și-au terminat deja pauza matinală în alunul bătrân.  E liniște, aerul e clar, cerul albastru, pe apă o barcă stingheră.  Cufundat în gânduri pedalez din nou de-a lungul străzii principale, spre periferie.  Soarele mă orbește.  Poșta, grădinile, saltelele boschetarilor de la intrarea în magazine, nimic nu îmi lasă vreo impresie, gândurile mele sunt deja la clinică, la lucru.  Observ că mi-am uitat cheia cabinetului.  Nu-i nimic, o să-mi deschidă colegii.

Pe birou, în fața ecranului, mă așteaptă trei cereri de consult.  Încăperea în care lucrez aparține de așa-numita diagnoză funcțională și este mobilată, așa cum îi spune și numele, funcțional.  Aici lucrează încă trei colege și colegi în alte zile ale săptămânii.  În afară de birou se mai află un pat, alături cu un ecograf, un dulăpior cu bandaje și alte mărunțișuri, câteva cuiere pentru halate și două scaune.  Dulapul pentru obiectele personale se află câțiva metri mai încolo, lângă camera pentru electrocardiografie și electroencefalografie.

Eu mă ocup de aspectele fizice: tensiune, diabet, astm, infecții urinare, pneumonii, infarcturi miocardice, lucruri care pot apărea oriunde și oricând, la fel ca bolile psihice care sunt tratate cu precădere în această clinică.

Pe coridoarele lungi, personalul și pacienții forfotesc încoace și încolo, de la o consultație la alta, de la un tratament la altul.  La intrare stau ultimii mohicani care mai fumează, cu tot soiul de gadgeturi moderne.  În fața lor se opresc taxiuri, ambulanțe și, din când în când, mașini de poliție.

Ca să rămânem deocamdată la generalități: aici sunt gestionate în primul rând cazurile deosebite, mai ales tragediile.  Un scriitor rus spunea ceva de genul: fiecare familie nefericită e nefericită în felul ei, spre deosebire de numeroasele familii fericite care se aseamănă între ele.  E un adevăr valabil mai ales pentru oamenii din această clinică.  Chiar dacă fiecare în parte nu e neapărat nefericit, ci, pur și simplu nu are noroc, fiecare are propria soartă și clinica încearcă să ajute ca această soartă să se îndrepte spre fericire.

Una din cele trei cereri de consult de astăzi se referea la un fost căpitan de vapor, noduros, slab, ochi albaștri, părul rar, accent slav.  Sigur că a cunoscut și vremuri mai bune.  Odată cu pensionarea, alcoolul a preluat comanda.  Iar acum trebuie întâi de toate să facem ordine în toată mizeria: vitamine, detoxifierea ficatului, să-i punem la punct creierul – de parcă ar fi atât de simplu, apoi încă câteva mărunțișuri ca tensiunea și tulburările de ritm cardiac, să punem sub control prejudiciile colaterale ale dependenței de alcool și apoi vom vedea dacă e în stare să se descurce singur.  Viața cotidiană nu e deloc mai simplă decât manevrarea unei nave, ba are chiar și mai multe capcane.

9 Martie.   Fără tulburări

Răceală, ploaie, oboseală de primăvară…  Azi merg cu tramvaiul, cu crâmpeie de film din viața cotidiană pe traseu.  La pod, în geamuri apare Orașul Vechi, ca o scenă rotativă cu vedere spre râu.  Atât nasul, și așa afectat de guturai, cât și urechea internă sunt copleșite.  Rezultatul: amețeli.  Fațadele Orașului Vechi se deplasează de la un geam la altul, de-a lungul vagonului, apoi râul, cu tot cu debarcader, cu copacul papagalilor și cu pilonul de publicitate cu reclama: „Asigură-ți un volum nelimitat de date pentru 0 cenți”.  Încerc să mă port așa încât să nu se observe, dar pentru un moment întregul tablou îmi fuge din fața ochilor.  

Pe scaunul de vizavi o femeie cu ochi verzi, super-zveltă, super-îngrijită, în drum spre servici – o operă de artă desăvârșită, fără pată și fără prihană.  Dar când se ridică, figura ei slabă se bâțâie ca o marionetă mânuită de un amator.  Și da, e război – la stânga se vorbește rusește.  Mă întreb dacă cele două sunt din Ucraina sau din Rusia.  Fustă mini, buze injectate, fără cățel – poate totuși din Rusia.  În dreapta ei o tânără cu căști uriașe pe cap, în stil Teletubbies.

Apoi transferul în autobuz.  Azi nu merge.  E grevă.  Cu atât mai bine!  Puțin aer proaspăt nu strică la o răceală.  Poate că până ajung la clinică mă simt mai bine.

La diagnoza funcțională, totul e normal.  O scurtă ședință de dimineață și apoi unii se duc la electrodiagnoză, ceilalți la ecografie.  O senzație ciudată să observi semnalele electrice ale inimii și ale creierului, ești cu adevărat în pulsul vremii.  Observațiile se concentrează asupra abaterilor de la ritmul de bază.  Dacă în viața cotidiană cauți specificul, individualul, și prin aceasta propria ta viață, orice deviere a undelor electrice ale inimii sau ale creierului indică un pericol.  În ce privește electricitatea, principalul este să nu ieși în evidență, să nu ai tulburări.  În arsenalul medical, însuși cuvântul „tulburări” ține de dulapul pentru substanțe toxice.

Azi mi-am urmat rutina fără niciun chef.  Numai două fraze m-au scos oarecum din amorțeală:  „A fost o legătură traumatică, dar am reușit să mă despart de el.  N-o să mai fac niciodată așa ceva, cu tabletele…”

După ce am terminat toate consulturile, m-am pregătit să plec acasă.  În camera de relaxare de lângă vestiar, ceilalți ședeau deja la o cafea.  Se discuta aprins.  Mi-am luat și eu o ceașcă din termos.  Azi subiectul era cvadratura cercului: care e îmbinarea optimă între mâncare bună și păstrarea greutății, între sport și comoditate și, desigur, fumat.  Nu reușeau să cadă de acord asupra unei soluții comune.  Cu aciditatea cafelei în stomac am pornit spre stația de tramvai.  Încă de dimineață mi-au sărit în ochi anunțurile de pe mânerele de susținere din tramvai.  Aveau fotografia unei femei tinere și frumoase și inscripția: 31 DE ANI.  NEELUCIDAT.

În 16 octombrie S.C. a călătorit pe linia 7 în direcția autostrăzii și după ce a coborât, a fost asasinată cu brutalitate. Poliția vrea să reia investigația cu mijloace moderne pentru a-l identifica pe făptaș.

AVEȚI CUMVA AMINTIRI DIN SEARA CRIMEI?

16 Martie.   Scrie! O! Carte!

Astăzi totul e anapoda.  Vremea e anostă, papagalii iarăși lipsesc, circulația trece podul cu întreruperi sacadate, parcă icnește.  Jos, pe râu, ancorează vasele de pasageri, supradimensionate, întoarse punctual la începutul sezonului.  Mașini, vapoare, biciclete electrice care trec în goană, un carusel de impresii schimbătoare care te amețesc.  Dar joia le ține piept, intră din nou în scenă cu pași măsurați, aproape uitată și totuși vizibilă în ambiguitatea ei cu două fețe, ca Janus, pentru că ea împarte săptămâna în două: în partea frumoasă (vineri / sâmbătă / duminică) și partea deprimantă (luni / marți / miercuri).  Este pivotul săptămânii, mai rămâne de calculat momentul forței.  Din nou în drum spre partea cealaltă, nu departe de mal, afișe oferă ajutor la redactarea unui manuscris: Scrie! O! Carte!  Cu trei semne de exclamare, un „Curs de scriere” îi încurajează pe trecători ca scriind, să arunce o ancoră în nesiguranța generală.  Oare cât o fi costând?

Tot într-o joi, 16 iunie, în urmă cu vreo 120 de ani, James Joyce și-a trimis la drum eroul, pe Leopold Bloom – asta m-am gândit pe pod, pe când trecea pe lângă mine o mașină galbenă a poștei.  Pe apă se legănau, fără stăpân, vasele de pasageri.  Turiști încă nu erau.

Peter Rosenthal