Număr vizualizări 27 ori

Resuscitarea este totalitatea manevrelor și tratamentelor destinate salvării vieții pacientului care a suferit un stop cardio-respirator. Iată un video care arată cum se execută resuscitarea și cum se folosesc defibrilatoarele automate care de obicei se găsesc în locuri publice, avioane, locuri de muncă, etc.

În principiu, în fiecare caz de stop cardiac neprevăzut, pe stradă, acasă sau la spital, pacientul trebuie resuscitat sau reanimat (cele două sunt sinonime.) La fel și bolnavii care au suferit stop cardiac după înec. (La cei înecați în ape reci, prognoza este mai bună, fiindcă temperatura joasă scade nevoia de oxigen a creierului.)

Cine nu trebuie resuscitat? Răspunsul la această întrebare diferă în funcție de legile în vigoare, de decizia bolnavului și a familiei, care la rândul ei este influențată de credința lor religioasă. În principiu, cei cu boli incurabile, terminale, ireversibile, nu ar trebui resuscitați.

Îmi amintesc un caz care a stârnit multe comentarii în presa israeliană și în rândul personalului medical. O femeie de 95 de ani, care avea cancer cu numeroase metastaze, a avut un stop cardiac. Era noapte. Medicul de gardă era tânăr și cu puțină experiență. Împreună cu două asistente medicale, el s-a “năpustit” asupra bolnavei și a început să o resusciteze cu compresii toracice și respirație artificială, după protocol. La un moment dat, pe monitor a apărut un ritm de fibrilație ventriculară. Defibrilatorul era pregătit; medicul a declanșat un șoc electric. Ritmul cardiac al bolnavei s-a normalizat, dar în timpul șocului în defibrilator s-a produs un scurt circuit și flacăra a provocat arsuri de gradul 2-3 pe tot toracele pacientei. Femeia a murit după 24 de ore, în chinuri și dureri. Dimineața, când femeia mai “trăia”, rudele revoltate l-au întrebat pe doctor de ce o resuscitase, doar se știa că boala ei este incurabilă. Răspunsul automat al medicului a fost: “Bolnava nu avea ordin de a nu fi resuscitată (DNR – Do not resuscitate.) Dacă nu o resuscitam, oamenii legii ne-ar fi luat la întrebări.”

În Israel oricine poate depune o cerere la Ministerul Sănătății pentru a obține un document legalizat cu directive în avans, unde se specifică exact dorințele persoanei: în caz de urgență, ce tratamente să i se facă sau nu și dacă vrea să fie resuscitată sau nu. Dacă persoana este conștientă la internare, înaintea unei proceduri riscante, ea poate să semneze o declarație prin care refuză anumite intervenții, inclusiv resuscitarea. O altă posibilitate este ca persoana să desemneze dinainte un împuternicit care să-i reprezinte interesele atunci când ea nu este conștientă și acesta va semna declarația. Pe cât posibil, directivele în avans sunt respectate. (1)

Este foarte important ca documentul cu directivele în avans să fie atașat întotdeauna de buletinul de identitate al bolnavului și/sau familia să fie prezentă, pentru ca personalul medical să știe că această persoană nu trebuie resuscitată. Acum câțiva ani, rudele revoltate ale unei bolnave în vârstă de 90 de ani, dementă, mi-au reproșat că în timpul gărzii ea a fost operată în stare gravă de o perforație intestinală, deși avea directive în avans de a nu fi operată și/sau resuscitată. Pacienta a decedat a doua zi. Le-am explicat că ei ar fi trebuit să o însoțească cu documentul.

România este una dintre puținele țări europene fără un protocol clar de DNR, pentru pacienții aflați în fază terminală. (2) “Cazul Pantelimon” ar putea arăta că “nu există dreptul de a muri”, iar medicii sunt nevoiți să ia decizii neacoperiți de lege. (3) Menționăm că acest caz se află încă în proces de cercetare judiciară.

Dar dacă e nevoie de o intervenție chirurgicală urgentă sau paliativă, deciziile se pot complica. Uneori o operație paliativă poate ușura suferința unui bolnav terminal și în acest caz ordinul DNR poate fi abandonat temporar. De mai multe ori s-a întâmplat că un bolnav relativ tânăr și fără vreo boală terminală sângera puternic, punându-i viața în pericol, dar el refuza să fie operat. În acest caz, așteptam până bolnavul își pierdea cunoștința din cauza stării de șoc, ne consultam telefonic cu comisia de etică a spitalului și după ce primeam semnăturile a trei medici specialiști, operam bolnavul. După operație, acei bolnavi ne-au mulțumit că le-am salvat viața.

Dar cazul cu femeia de 95 de ani care suferea de o boală incurabilă era diferit. Oare medicul de gardă a procedat corect când a resuscitat-o? Din punctul de vedere al legii da, fiindcă nici ea și nici fiul ei nu dispuneau de documentul cu directive în avans.

Dar mulți medici și asistente medicale încearcă să se gândească nu numai la aspectul strict legal, ci și la partea umană a tratamentului: ce pot face pentru a-l ajuta pe bolnavul terminal, incurabil care are nevoie de resuscitare. Cum poate fi medicul un „bun samaritean”? Uneori, în secțiile de interne am văzut cazuri disperate în care medicul șef și familia au ajuns la o înțelegere tacită, nedocumentată, că bolnavul nu va fi resuscitat în caz de stop cardiac. Însă această atitudine umană nu este lipsită de riscuri: unii membri ai familiei, nefiind informați sau dorind compensații financiare, pot să depună o reclamație împotriva medicului.

În unele cazuri se folosește și așa-numita resuscitare falsă, lentă sau “Hollywood code” (în stil Hollywood). Când medicii și/sau asistentele medicale sunt chemați la patul unui bolnav incurabil care a avut un stop cardiac, resuscitarea se face numai „de formă”. Personalul nu fuge la camera bolnavului, compresiunile toracice sunt superficiale, ineficiente. Această metodă este aleasă nu din lene, indiferență sau din lipsă de cunoștințe, ci din milă față de bolnav și pentru a da familiei impresia că s-a făcut “tot posibilul”. Întrebarea cheie este dacă familia, conștientă de boala terminală a pacientului, se așteaptă întotdeauna ca medicul să facă “tot posibilul”, sau doar ca medicul să declare acest lucru, pentru ca familia să aibă conștiința împăcată și să se evite posibile conflicte în familie. Corect ar fi ca medicul să explice familiei sau împuternicitului medical că va face o resuscitare “de formă” și să explice de ce. Dar reacția familiei este adesea impredictibilă. De aceea, resuscitarea falsă nu este considerată etică și personalul medical riscă să fie acuzați de malpraxis, așa cum a fost cazul Pantelimon. Dar suntem convinși că multe familii care nu dispun de documentul cu directive în avans ar fi de acord cu această metodă. O alternativă mai riscantă din punct de vedere medico-legal este cea amintită mai sus, înțelegerea tacită cu unul sau mai mulți membri ai familiei ca în caz de stop cardiac, bolnavul să nu fie resuscitat.

Resuscitarea falsă a provocat dezacordul și chiar repulsia unor medici și a presei, deși unii bio-eticieni (4) o aprobă și chiar publicul nemedical (5) o consideră acceptabilă, uneori chiar necesară. La prima vedere ea arată ca malpraxis și poate fi chiar pedepsită penal dacă se ajunge în instanță. Unele spitale au și interzis-o. Mulți condamnă această semi-resuscitare, pentru că ea arată ca și cum familiile pacienților ar fi înșelate. Și totuși, după cum spuneam, (5) chiar o parte a publicului nemedical înțelege logica acestei metode și practica de resuscitare falsă continuă, fiindcă există mulți „buni samariteni” printre medici și asistente medicale.

Pentru ca resuscitarea falsă să nu mai fie practicată, ar trebui să eliminăm toate cauzele care o motivează, adică bolile terminale, incurabile, ireversibile. Până atunci, această metodă rămâne un act silențios pentru apărarea decenței, compasiunii și a unei medicini umane.

Iată un clip care explică “tehnica” resuscitării false sau lente și problemele ei etice față de bolnav și familie.

Deși nu am practicat niciodată aceasta metodă de resuscitare în cariera noastră de medici, o înțelegem și suntem de acord cu ea, cu condiția ca personalul medical care o practică a studiat cazul și știe exact ce boli are pacientul. Dar cei care fac resuscitarea falsă trebuie să informeze familia și să-i ceară permisiunea.

Ne-ar interesa părerea cititorilor despre folosirea acestei tehnici de “resuscitare” în cazurile speciale pe care le-am menționat.

Tiberiu Ezri si Peter Szmuk

Bibliografie

1. https://www.nhs.uk/tests-and-treatments/do-not-attempt-cardiopulmonary-resuscitation-dnacpr-decisions/
2. https://adevarul.ro/stiri-interne/societate/romanii-nu-au-dreptul-la-un-sfarsit-demn-medic-2381490.html#google_vignette
3. https://www.libertatea.ro/stiri/analiza-cazul-pantelimon-scoate-la-iveala-deficiente-majore-din-sistemul-de-sanatate-nu-exista-dreptul-de-a-muri-iar-medicii-iau-decizii-neacoperiti-de-lege-4989107
4. https://www.statnews.com/2025/08/07/slow-code-fake-cpr-ethics-research/
5. https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC12015798/
6. McLennan S, et al. Slow Codes are symptomatic of ethically and legally inappropriate CPR policies. Bioethics. 2025;39:327–336.

Sursa ilustrației

https://commons.wikimedia.org/wiki/File:CPR_training-04.jpg

Rama, CC BY-SA 2.0 FR <https://creativecommons.org/licenses/by-sa/2.0/fr/deed.en>, via Wikimedia Commons