Aho, aho, copii şi fraţi, staţi puţin şi nu mânaţi că am şi eu de spus ceva…Corespondez de ani de zile cu câţiva prieteni, foşti colegi de şcoală şi facultate. Vorbim mai ales despre ştiinţă – toţi suntem sau am fost cercetători şi autori de lucrări din domeniul ştiinţelor exacte, ale celor umaniste sau religiei, fiecare cu gândurile şi temerile sale. Discuţiile noastre mă ung la suflet, mai ales că sunt puţini cei ce acceptă să se destăinuiască deşi parcă este mai uşor să-ţi deschizi sufletul prin e-mail-uri decât direct, faţă în faţă. Vorbim adesea despre educaţie, ştiinţă, investigaţie ştiinţifică, tehnică şi socială, istorie laică şi religioasă…

Aho, aho, copii şi fraţi, staţi puţin şi nu mânaţi că am şi eu de spus ceva (ceea ce aş vrea să aud şi de la voi, dacă catadicsiţi să mă onoraţi cu gândurile voastre). Corespondez de ani de zile cu câţiva prieteni, foşti colegi de şcoală şi facultate. Vorbim mai ales despre ştiinţă – toţi suntem sau am fost cercetători şi autori de lucrări din domeniul ştiinţelor exacte, ale celor umane  sau religiei, fiecare cu gândurile şi temerile sale. Discuţiile noastre mă ung la suflet, mai ales că sunt puţini cei ce acceptă să se destăinuiasca: introvertire, teama de ridicol, it is not your business, etc., deşi parcă este mai uşor să-ţi deschizi sufletul prin e-mail-uri decât direct, faţă în faţă, la un pahar sau la gura sobei. Cât despre mine, apa trece, pietrele rămân, iar eu mă simt din ce în ce mai aproape de ţinta scurtei mele călătorii prin existenţă, aşa că mă grăbesc, la rându-mi, să-mi las amprenta, ca o pată de grăsime – precum „The Human Stain” a lui Philip Roth – când şi pe unde se nimereşte.

Vorbim adesea despre educaţie, ştiinţă, investigaţie ştiinţifică, tehnică şi socială, istorie laică şi religioasă (ultima data am discutat despre ceea ce noi numim astazi „Drept Bisericesc Bizantin înainte de marea schismă), despre relaţia dintre noi ca oameni educaţi şi de aceea asociaţi curiozităţilor, despre Creatorul a tot ceea ce suntem şi ne înconjoară, fie El Universul, Natura, Umanitatea, Dumnezeul închipuirii fiecăruia, a celui descoperit şi propovăduit de Zecharia Sitchin (Nibiru), si alte câte toate or mai fi pe acolo.

Iar eu mă-ntorc şi zic:

Noi, George (Gyuri) Hida cel isteţ ca un proverb, noncomformist to a large extent, mă doare-n … cot (dar nu să ţip) de etichete ca ateist, liberal, noncomformist, conservator, tradiţionalist, cu toate gradele de libertate posibile: radical, extremist, zelos, moderat sau nepăsător (adică pur şi simplu leneş).

Credinţa mea în ceva sau în cineva se limitează la ceea ce ştiu, cunosc sau bănui.  În rest, curios până-n pânzele albe, mereu cu teama că deşi continui să acumulez şi să diger, tot prost o sa mor.  În acelaşi perimetru mă situez şi în ceea ce priveşte tradiţia; legat puternic de educaţia de acasă şi socială, fără să mă cramponez de teama că-mi voi trăda familia pentru că nu împărtăşesc doctrinele şi tradiţiile ei.

Vă scriu şi fiindcă simt că mi-a venit rândul să-mi dau drumul la gură. Subiectul mă pasionează de când mă ştiu: cât de religios poate fi un intelectual, un om educat, un cercetător? Asta ca să evit preţioasele categorii cum ar fi “savant”, ”cercetător ştiinţific” sau “om de stiinţă” care sunt mult prea uzate, devenind chiar peiorative. Vezi celebrul, de tristă amintire, episod cu Leanţa Ceauşescu – născută în Petreşti şi împuşcată în Târgovişte – mai ales dupa ascensiunea neaşteptată a vulgului şi implementarea lui în limbajul curent, la nivelul: “Bă inginerule”, care astăzi este, în România, o injurătură. Ea înlocuieşte vechea formulare populară: “Bă bulangiule”.

În ceea ce priveşte credinţa în Dumnezeu, nu cred că mai este cazul să vă explic totala şi completa mea lipsă de aderenţă la ceea ce noi numim habotnic sau bigot.

Am întâlnit mulţi colegi, prieteni sau cunoscuţi care se pretind religioşi (în special damele: ţin posturi, se închină când trec prin faţa bisericilor, ba scuipă în sân şi mormăie uşurel „Ucigă-l toaca!” şi multe altele), deşi încearcă să separe oareşicum credinţa în divinitate de activitatea ştiinţifică. Adică vezi Doamne, cercetarea ştiinţifică sau socială nu poate fi asociată cu Divinitatea: aici, în ştiinţă, lucrurile sunt clare, legile sunt imuabile, operăm cu măsuri precise aşa că religia n-are nici un amestec. Mă refer la religia ad litteram care aduce în discuţie mai mult calitativul decât detaliul fie el şi vag, simpatiile, teama de consecinţe, dorinţa continuă şi de multe ori ridicolă de a te păcăli (sau a fi păcălit) combinată cu penitenţa (mai ales când ai pe Cineva acolo, sus, gata întotdeauna să te ierte),…adica lucruri care nu par a fi compatibile cu rigoarea cercetarii stiintifice.

Aceeaşi cunoscuţi continuă să afiseze, mai ales în public, o varietate de gesturi religioase folosind diferite părţi ale corpului cum ar fi capul, mâinile, spatele, picioarele, genunchii, precum si expunerea provocatoare a crucii Mântuitorului, stelei lui David, sau a semilunii; dar si mormăitul “… aşa să-mi ajute Dumnezeu!” cu variantele: Doamne fereşte, Boje moi, Tulai isten Dumnezau, has ve halila, God Forbid, God Willing, Allahu’ Akbar şi câte altele, în toate limbile pământului, morfolit la fiecare două fraze, ca să nu mai zic de evenimentele şi „sărbătorile religioase” severe şi riguroase fie că durează o zi, 8 zile sau o lună întreagă.

Toţi aceşti credincioşi, inclinaţi unei deităţi sau alteia, devin indiferenţi ca să nu spun de-a dreptul ostili la viaţa lor de zi cu zi şi la activitaţile laice, urmând numai preceptele religioase cu care se flagelează provocator: „iubeşte-ti aproapele” depinde de categoria „aproapele”, mai ales cand e departe – acest gand; cele zece porunci (se zice ca erau 15 dar pe când Moise cobora de pe munte, s-a impedicat şi a spart o tablă…).

Dar chiar şi când sunt puternic exteriorizate, gesturile religioase par a fi numai un hobby, ceva paralel, fără legătură cu sfinţenia sau omenia momentului. Cu alte cuvinte, toţi aceşti oameni par a nu avea cu Dumnezeu nici o legătură cât de cât intimă, ci numai participă sârguincios la un ritual care n-are nici un ecou în sufletul lor. Ei (sau ele) n-au momente de reculegere reală, nu sunt mânaţi (nici măcar pentru scurte perioade de timp) de remuşcari şi de iluzia că pot fi şi altfel (mai buni, de exemplu). Percepţia lor generală este că ei sunt buni, generoşi, credincioşi, buni parinţi, colegi ideali – adică tot tacâmul, numai pentru că cred în Dumnezeu. Desigur că se consideră originali şi inventivi, dar explică aceasta calitate prin natura lor (genetică, adică deterministă) şi nu printr-un dar de la divinitate.

Când aceste personaje sunt lăsate să-şi facă de cap, apare prăpastia care îi desparte de noi, ceilalţi, „proşti” dar mulţi: vor constata cât de răi şi idioţi suntem noi, ceilalti. “Bunătatea” lor (cum spuneam, falsă) le crează sentimentul smereniei şi uniciţătii (de asemenea false). Explicaţia invidiei lor faţă în faţa cu reuşita altuia o explică prin aceea ca „ adevaratele merite”, cum ar pioşenia, smerenia şi credinţa în Dumnezeu n-au fost luate în calcul. Contestarea oricărei scări de valori alta decât cea venită din credinţă devine un obicei zilnic. În eventualitatea declanşării unei ebuliţiuni, sentimentele religioase au fost uitate complet. Vor găsi justificări stufoase pentru dorinţa lor aprigă ca să moară capra vecinului.

Dacă situaţia n-ar fi aşa de dramatică la scara unui popor cum este cel român, din care cu mândrie fac parte, atunci ar fi momentul să te strâmbi de râs în faţa unei asemenea aglomerari de prostie şi suficienţă idiotică.  Cineva spunea undeva că „… daca prostia ar durea, ce de vaiete ar fi pe lumea asta”.

Oamenii se dedublează în diferite situatii, adică afişează o plurivalenţă de prost augur, răuvoitor şi de multe ori jignitor: sobri la înmormântări, condescendenţi către dispreţuire (dacă pot şi dacă li se permite) cu oricine altcineva, lipsiti de emoţie în faţa a ceea ce se numeşte activitate cu adevarat creatoare, veşnic obosiţi de viaţă. Interesul lor pentru mediul înconjurător se poate rezuma de cele mai multe ori la vechiul raport dintre cele două celebre formulări ale perioadei ceauşiste: “Ce s-a băgat” – adica la alimentara, aprozar, măcelarie, raionul de izmene, etc..- si “Ce am apucat” din cele menţionate anterior.

Toate astea în condiţiile în care activitatea educativă sau ştiinţifică îţi dezvoltă (sau ar trebui să-ţi dezvolte) anumite abilitaţi ale observaţiei şi a prelucrării ei. Iţi perfecţionezi astfel simţul proporţiilor, al probabilităţilor, adică poţi mai uşor decât „muritorii de rând” (practica, de), să evalueazi posibilul. De asemenea ţi se dezvoltă un simţ al observaţiei atât la suprafată cât şi în adâncime. Îţi este mai la îndemână să corelezi detalii, iar elementele nesemnificative (pentru alţii) devin capitale pentru tine aşa ca ajungi să poţi face salturi dincolo de limitele anterior stabilite. Poţi astfel chiar să găsesti şi să operezi cu noutatea.

Dar daca analizezi cu onestitate întreg ansamblul, nu poţi să nu constaţi câteva trăsături ale muncii de cercetare:

·       Se pare că noi, cercetătorii, ajungem, mai repede decât alţii să “întâlnim” noutatea. Suntem instruiţi şi programaţi pentru a o descoperi,  mai ales că ea – noutatea – exista acolo dintotdeauna. Dar n-o observăm decât la momentul oportun. Suntem antrenaţi să o remarcăm, să o înţelegem, să o definim şi să o punem în circulaţie. Citeşte, scrie si dă mai departe! Este ca şi cum am intra într-un tunel pre-existent, dar teribil de întortocheat, din care noi luminăm numai un crâmpei. Restul rămâne ascuns, în beznă. Procesul de a descoperi este atrăgător, ca un magnet, dar şi copleşitor prin imensitate faţă în faţă cu dimensiunea noastră care abia acum apare în adevărata mărime naturală, adica minusculă.

·       Pe de altă parte, pornind de la dimensiunea coplesitoare a necunoscutului şi ţinând cont de nevolnicia noastră ca indivizi, şansele de a ne întâlni cu „noutatea” sunt destul de mici, iar dacă reuşeşti în fine să te întâlnesti cu ea, pare a se dovedi o chestie de şansă, de noroc. Inspiraţia poate fi un alt cuvânt pentru “mâna divină” – oricare ar fi ea – care ne-a îndreptat spre…

·       Puţinul cunoscut împreună cu uriaşul necunoscut pot forma acel totum care este în final precis, dominat de legi şi unde fiecare caz particular devine drumul către generalizare, totul fiind legat (poate chiar ideal) de ceea ce noi numim CUNOAŞTERE. Cum spuneam, noi avem acces numai la o porţiune extrem de redusă din acel totum. Problema care ne-o punem nu se referă la cât este ştiinţa de ştiinţă, ci statutul, pregătirea şi acceptarea noastră în faţa acestei imensităţi. Ajungem să recunoaştem cu bucurie şi mândrie că atitudinea noastră este (sau ar trebui sa fie) de emoţie, de copleşitoare emoţie, de teamă, de smerenie, de bucuria de a fi un element fie el şi efemer al acestui univers.

Existăm faţă în faţă cu ştiinţa, dar şi cu divinitatea  – oricare ar fi ea.  Suntem mici, neputincioşi (oare?) dar emoţionaţi de apartenenţa noastră la această lume. Nu mai este de făcut decât un pas ca să ajungem la legătura dintre ştiinţă şi divinitate, activitatea ştiinţifică nefiind decât o formă de manifestare divinităţii în adevăratul sens al cuvântului – oricare ar fi ea. Dar orice îngâmfare şi orgoliu aberant este cel mai des pedepsit nu rareori chiar prin retragerea (sau auto-retragerea) accesului la cunoaştere. Mai ales că aici ar trebui să opereaze Smerenia (cu „S” mare!)

Daca ai avut o contribuţie la cunoaştere, dacă ai avansat un milimetru, nu poţi să nu remarci cât de uriaş a fost norocul tău si cât de mărunt este aportul tău real. Istoria descoperirilor ştiinţifice este cel mai bun argument pentru acestă idee.

Politicheşte eu sunt mai degrabă independent decât liberal (în nici un caz conservator) şi deci noncomformist. Dar îi invidiez pe tradiţionalişti.  Fără să am legături foarte puternice cu familia mea sau ce a mai rămas din ea (decimată de ura împotriva celor care nu simt ca mine şi ca tine şi ca el şi ca ea şi ca …), simt că fac parte din trib şi, mai ales dupa dispariţia bunicilor şi părinţilor, apartenenţa la grupul respectiv se pune (pentru mine) foarte acut. Deşi gândesc şi mă comport ca el, „bisericuţa” mea e mapamondul şi mă încorporez în această imagine generală a societăţii în care trăim (ceea ce vă doresc şi vouă).  Umanitatea există şi fără mine (doar a existat şi înaintea mea şi va exista, sper, şi după mine), dar în prezent îi aparţin.

Partea legată de religie o tratez la fel. Nu mi-ar trece niciodată prin minte să încerc să-i conving pe ceilalţi de justeţea credinţelor mele.  Mai mult, sunt gata să mă schimb dacă gandirea mea şi bunul meu simţ îmi cer asta (încă nu mi s-a întamplat, deşi mulţi au încercat „să mă treacă strada”).

De fapt nu contează în ce fel de religie te afli (prin naştere, să spunem) ci cum te raportezi la ea. Iar explicaţia pentru admiraţia pe care o am pentru tradiţionalişti: la ei toate acestea (raportul între individuali, cum ar fi: căsătoria, familia, ritualurile de familie şi de trib, etc..) sunt mai puternice. Tradiţionaliştii sunt cele mai vechi depozite de consecvenţă care au supravieţuit pâna azi.  Toată stima.

Din păcate însă, dacă eşti tradiţionalist, eşti gata să îl recunoşti şi te simţi obligat să-i îndoctrinezi pe ceilalti. Dacă eşti “raţionalist-determinist” ajungi să stai cu curul în două luntri, adică eşti religios acasă sau la biserică, dar  raţionalist când pretinzi că faci cercetare ştiinţifică. Aceasta dedublare duce mulţi indivizi la crize de identitate. Ceea ce este oareşicum firesc, deşi rezultatele acestor crize pot deveni nefericite.

Ceea ce mai vreau să spun este legat şi de faptul de a fi “credincios”, gata să primesti şi să propovăduieşti divinitatea – oricare ar fi ea. Eşti gata să o preiei şi chiar să te bucuri de ea fiindcă crezi în valoarea adevărată şi vrei să te afli în preajma acestei valori (poţi să-i spui şi ştiinţă dacă vrei cu tot dinadinsul). Adică ai inţeles, ai consimţit, îţi cunoşti limitele, Asta-i culoarea ta. Aici pot apărea calmul şi toleranţa: te împaci cu lumea în care te afli.

Numai că ia aminte, opusul toleranţei este fanatismul. Şi fiindcă veni vorba, există şi un fanatism al necredincioşilor (infideli), dar acesta ar fi un alt subiect de discuţie.

De menţionat numai că fanaticul are probleme de rezolvat cu propriul lui dezechilibru, frustrările şi chiar nemulţumirea faţă de Dumnezeul personal (oricare ar fi el), pe care îl socoteşte nedrept fiindcă a făcut lumea altfel decât considera el că trebuia facută. El simte că trebuie să demonstreze  şi să-şi demonstreze credinţa tocmai fiindcă ştie precis că „… ceva este putred în Danemarca”: propria lui credinţă nu i se pare suficient de evidentă. De aceea încearcă, prin acte de violenţă să-si dovedească dreptatea ca să-şi întărească convingerea şi acţiunile, ştiind precis că ceea ce face este nedrept şi opus însăşi existenţei sale ca persoană. Cu alte cuvinte, convingerea personală este ca fanaticii sunt mai puţin credincioşi decât se pretind sau sunt (greşit) percepuţi.