Hubert de Givenchy s-a stins din viață săptămâna trecută. Avea 91 de ani.

„Habar n-aveam că mai trăia”, posta cineva pe Facebook în acea zi. Crudă remarcă, într-adevăr, dar subliniază un punct de vedere valid. Nu mulți dintre designerii vârstei de aur a modei se bucură de privilegiul unei vieți atât de îndelungate: Azzedine Alaïa a murit anul trecut la 77 și Hervé Léger la 60, tot în 2017; Oscar de la Renta acum 4 ani la 80; André Courrèges la 92 și Sonia Rykiel la 86, ambii în 2016. Lăsând deoparte vârsta înaintată, discreția și izolarea auto-impusă a lui Givenchy sunt două din lucrurile care au contribuit la estomparea prezenței lui în ultimii (mulți) ani. Remember, people, e și asta o „morală” a vieții moderne: doar pentru că nu sunteți active pe Instagram, nu înseamnă că sunteți moarte sau dispărute!

Givenchy a fost mereu opusul filosofiei Instagram, pentru că Givenchy a însemnat permanent „eleganța”, iar eleganța nu vinde întotdeauna, eleganța nu e stridentă, eleganța nu se construiește cu haine multicolore, ultra-trendy și sufocate de logouri strălucitoare care țipă „uită-te la mine! am valoare, să moară mama!” Creațiile lui Givenchy au fost mereu rezervate, grațioase, un omagiu adus bunului gust păstrat în cheie conservatoare (chiar dacă, la începuturile casei de modă, în ’52, au fost considerate inovatoare și moderne). Este adevărat că nu el a creat prima rochie neagră (nici Chanel, de fapt; ea doar a avut șansa ca crochiul unei rochii negre de cocktail semnate de ea să apară în ediția din octombrie 1926 a revistei Vogue), însă Givenchy își asociază numele cu cea mai cunoscută rochie neagră: cea purtată de Audrey Hepburn, în 1961, în „Breakfast la Tiffany”.

Descrisă de casa de licitații Christie’s ca „rochie fără mâneci, cu tiv lung până la pământ și partea de sus ajustată, cu spatele decoltat și ornamentat de decupaje distincte, în formă de semilună”, rochia din film este personificarea eleganței simplificate. Când a fost scoasă la licitație în 2006, Christie’s se aștepta la o cotă de 84-85,000 dolari. Dar în final a fost vândută cu 655,500 dolari unui cumpărător anonim. (Sper din tot sufletul că nu lui Kim Kardashian!) În orice caz îmi imaginez că de-a lungul ultimilor 50 de ani, milioane de femei și adolescente au căutat în zadar rochia neagră perfectă, inspirate de apariția lui Audrey. Unele continuă și azi…

„În rochiile lui Givenchy mă simt eu însămi. E mai mult decât un simplu designer – e un creator de personalitate”, spunea despre el Hepburn, care l-a lăsat să o îmbrace aproape întreaga ei viață, din 1953 până când a murit, vreo 40 de ani mai târziu. Acest citat despre „creatorul de personalitate” este fascinant pentru că, în multe feluri, o rochie neagră poate fi definiția anti-personalității vestimentare. Rochia ramâne neutră atâta vreme cât purtătoarea nu îi insuflă note din propria viață.

Rochia neagră, mică sau mare, mini sau maxi, de zi sau de cocktail, este un passe-partout stilistic: se potrivește oricărei chei stilistice, oricărui cod vestimentar. Puse în fața unei seri incomode – o petrecere la care nu avem chef să mergem, un eveniment la care nu știm să decodăm concret dress code-ul –  apelăm la eterna rochie neagră. Mică, pentru că așa îi spune numele, sau mare, după caz. De fapt, nu dimensiunea e cea care contează, ci faptul că e neagră. Simplă. Sigură. Conturată. Flatantă, la superlativ.

Pe lângă aceste atribute pozitive și încurajatoare, puține rochii sunt atât de democratice cum este o rochie neagră. Orice femeie, indiferent de evantaiul de imperfecțiuni și defecte percepute în oglindă, va îmbrăca cu sufletul ușor o rochie neagră. Surprinzător, cele mai multe dintre aceste rochii, o dată accesorizate cu gust, vor părea mai scumpe decât prețul afișat pe etichetă. Sigur, putem cheltui mii de euro pe o rochie semnată de un designer și ornamentată cu lacrimi de inorog și praf de stele, dar ne putem descurca bine și într-un magazin al cărui colecție este la o calitate rezonabilă. Spre deosebire de surorile ei colorate în roz fucsia, turcoaz sau roșu incandescent, o rochie neagră va părea întotdeauna mai mult decât suma părților ei.

Givenchy s-a retras din modă în 1995, casa de modă ce îi poartă numele fiind cumpărată de LVMH cu câțiva ani înainte. I-au succedat o serie de designeri, unul mai strălucit și creativ ca celălalt: John Galliano, Alexander McQueen, Julien Macdonald, Riccardo Tisci și în momentul de față Clare Waight Keller, prima femeie-designer pusă la cârma creativă a brandului.

Între noi fie vorba, mi se pare că e nu doar de bun augur, ci și simbolic ca o femeie să conducă artistic Givenchy. Recent, datorită curentului Time’s Up, rochiile negre au fost repoziționate: nu mai sunt piese vestimentare neutre, ci imagini ale solidăritații și vocilor feminine, a puterii unui protest. Îmi pot imagina cum, după ce o viață întreagă a îmbrăcat femei-simbol de talia unei Audrey, Grace sau Jacqueline, Givenchy a privit aprobator parada de rochii negre de la Golden Globes de anul acesta. Și, cine știe, poate s-a gândit la toate rochiile negre care vor dăinui în eternitate, mult timp după ce el va fi murit.

Credit foto: vogue.com, pinterest.com

Irina Markovits

(preluare de pe blogul autoarei http://www.stylediary.ro/wordpress)