Eu și Rusia (Un nou eseu din seria ”Eu și…..”)

Poate aș fi trebuit să numesc aceste însemnări ”Rusia și eu” și asta din modestie, dar parcă titlul ales sună mai bine, așa că-l las așa cum e.

Relația mea cu puterea care vine (ca și lumina, vorba lui Sadoveanu) de la Răsărit e mai mult decât complicată.

Amănuntele fac parte din viața mea și pentru nimic în lume n-aș fi crezut că voi fi în stare să le fac publice.

Dar ce se întâmplă în ultima vreme în această parte a lumii, unde trăiesc de aproape o jumătate de secol, mă obligă nu o dată să-mi adâncesc gândurile și să mă reîntorc la ceea ce am crezut, am trăit și am simțit în legătură cu acest subiect.

Deci s-o luăm de la capăt.

Răposatul meu tată era originar din Basarabia. Născut de partea ”cealaltă” a Nistrului, în Ucraina de azi, își petrecuse copilăria la Soroca, un orășel din nordul Basarabiei, reședința de odinioară a lui Petru Rareș (fiul neligitim al lui Ștefan Cel Mare și Sfânt, așa cum îl numesc locuitorii Chișinăului de azi).

Limba rusă era a doua sa limbă, dar în casa noastră nu s-a vorbit rusește niciodată, mama nu știa o boabă, iar cu mine, din motive greu de înțeles, tata n-a schimbat o vorbă în rusește, chiar atunci când începusem să învăț această limbă în clasa a IV-a a școlii primare.

În jurul meu toți copiii urau limba rusă, eu eram singurul care o iubea. Discrepanța asta a continuat și în liceu și în primii doi ani de studiu al mediciniei, unde limba rusă ocupa un loc de cinste în programa analitică.

Auzeam mereu șoapte cum că asta-i limba păcătosului care a adus comunismul (bine înțeles prin intermediul și cu ajutorul evreilor), dar eu nu mă lăsam impresionat. Făcusem progrese și mă mândream cu faptul că puteam înțelege un text nu prea complicat în acea limbă pe care o auzeai la radio mai în fiecare zi.

Explicația e, cred eu, simplă.

Nu aveam nici 5 ani când trupele Armatei Roșii apărură pe strada principală a micului orășel moldovean, Buhuși. Uneori îmi spun că povestea asta nu e verosimilă, că ce-și poate aduce aminte un copil de nici 5 ani?! Dar imaginea soldaților ruși în jeepuri deschise, cu frunțile acoperite de bandaje, nu-mi iese din minte până în ziua de azi, la fel ca și fraza aruncată în acele momente de părintele meu, care mă ținea de mână:

– Dacă nu erau ăștia, ne făceau nemții săpun.

Îmi închipui că importanța acestei fraze am înțeles-o mult mai târziu, dar ea a rămas în memoria mea și m-a făcut, printre alte argumente, să înțeleg că soarta mea e legată inseparabil de existența acelei țări și națiuni atotbiruitoare și aducătoare de libertate.

Asta se petrecea în preajma Anului Nou evreiesc, Rosh Hashana, și în mica urbe a noastră nu se putea uita faptul că un ofițer sovietic întrase în sinagoga de pe Strada Mare ca să felicite pe enoriași cu ocazia sărbătorii.

A propos, doar mulți ani după aceea am auzit povestea care circula prin Buhuși, privitoare la ostașul rus, probabil învățat de superiori să nu se mire de nimic din ce întâlnește prin străinătățurile eliberate, care la vederea unei lămâi se exprimase, bineînțeles în rusește: u nas toje dve zavodî (în traducere: și noi avem două fabrici din astea!!).

Și mai era ceva. Acel ”ceva”, sau mai bine zis ”cineva”  se numea Stalin.

El, Stalin, întruchipa totul: putere, inteligență, ideologie.

În ziua de 5 Martie 1953, mama mea plângea la telefon anunțându-și cea mai bună prietenă de moartea părintelui popoarelor, soarele nostru, eliberatorul nostru.

Atunci cum să nu fi fost îndoctrinat de tot ce însemna pentru mine și pentru cei din jur (oare toți erau evrei?!) acea țară și acel popor care construia o lume nouă, în care toți erau egali și în care antisemitismul se pedepsea prin lege?

Tinerețea mea se desfășura alene, în umbra poveștilor din ziare și reviste. Chiar atunci când lucrurile nu mergeau bine în România, în țara socialismului atotbiruitor viața era complet alta, ei aveau mașini și televizoare și sputnici și pe Lâsenco, pe Plisețkaia, pe Boris Polevoi, pe Maxim Gorki, pe Vladimir Drujnikov, pe Dunaievski, pe Soloviov Sedoi și bineînțeles că trebuiau să intre în Ungaria și să distrugă acele forțe contrarevoluționare periculoase pentru întreg lagărul socialist.

Dar a venit anul 1967 și cu el războiul de șase zile. La ora aceea aveam deja noțiunile necesare pentru a ajunge la concluzia că acel război era cel mai drept din lume, un război împotriva celor care doreau distrugerea Israelului. În câteva zile toate țările comuniste (în afara României lui Ceaușescu!) au rupt relațiile cu Israelul și în mine s-a rupt ultima verigă ce mă mai unea de ceea ce se întâmpla la răsărit de Prut.

Și acum partea pe care eu o cred mai interesantă în toată tărășenia asta, și anume eu, Rusia și ….Israelul.

Realitatea în care aterizaserăm era mai mult decât neașteptată. În primul rând înțelesesem imediat că cine construise țara mea cea nouă fuseseră evrei….ruși! Și aflasem că  pentru mai toți conducătorii Israelului de atunci rusa era limba maternă. Și toate cântecele transmise la radio și la televiziune aveau cuvinte în ebraică, dar melodia era clar rusească.

Rușii se aflau în Egipt, pregăteau o nouă conflagrație, dar noi ne conduceam după principii socialiste, nu foarte îndepărtate de  cele cu care fusesem îndoctrinat în tinerețe: un partid puternic (e drept, nu unic), o uniune sindicală extrem de influentă și bogată, locuințe construite în stil muncitoresc, o mulțime de lozinci și un ziar (e drept, nu unic) al partidului în care se publicau numai știri bune.

Dar cel mai important lucru era existența kibuțului! O oază a societății de tip nou, egalitate totală, muncă în comun, retribuția fiecăruia după nevoi, copiii luați de mici în creșe comune…….

Dar șocul meu era pozitiv, nu m-am lăsat indus în eroare și ca rezultat am găsit chiar în primul an al existenței mele israeliene puterea de a refuza un post de medic în kibuț! Ba mai mult, am refuzat și propunerea de a deveni membru al partidului Muncii, partidul la putere.

Anii au trecut și cu ei s-a subțiat în mod semnificativ legătura mea cu Rusia. Lăsasem în spate totul, tot ce era legat de comunism, de stalinism, de teroare, de totalitarism. Eram bucuros că și Israelul, încet dar sigur, se depărtase de tot ce putea aminti de marea putere de la Răsărit. Intrasem în binecuvântata junglă capitalistă și ne bucuram că fuseserăm primiți fără să ni se ceară o taxă prea mare. ”Ei” rămăseseră acolo, noi eram aici. Punct.

Nici căderea Cortinei de Fier nu mă impresionase prea tare. Da, mă bucura faptul că atâtea milioane de oameni redeveniseră liberi și mă bucuram că vechii mei prieteni și colegi, rămași în România, intrau treptat într-o lume nouă și mai bună. Uitasem de ruși și de Rusia, și pe bună dreptate.

Asta până când…..

Până la imensa emigrație de evrei (și neevrei, sau doar pe un sfert sau pe o optime evrei!!) ruși. Un milion! Un milion în zece ani, un milion care sosiseră să se unească cu cele șase milioane și jumătate de ”băștinași” care nu erau deloc pregătiți să-i primească.

Valul acesta a schimbat tot, dar în primul rând a dat peste cap scara priorităților lingvistice ale poporului israelian. Limba rusă se plasă numaidecât pe locul doi, imediat după ebraică și înaintea arabei! Să auzi și să nu crezi. Ți se părea că toți vorbesc rusește, pe stradă erai acostat în rusește, apărură magazine în care limba vorbită era rusa, iar eu primisem în secție nu mai puțin de 35 medici rezidenți din fosta Uniune Sovietică.

Deodată nu-mi mai înțelegeam medicii, ei vorbeau cu mine ebraica dar între ei (și ce mulți erau!) doar rusește, între ei și cu asistentele medicale, cu tehnicienii, cu medicii din alte secții, cu agenții companiilor farmaceutice și de echipament medical, pe scurt cu mai toată lumea.

Și deodată limba rusă s-a întors în memoria mea și încet-încet pe buzele mele. Să nu exagerăm: eu nu vorbesc bine rusește, dar știu să mă descurc într-o conversație de rutină și mai ales să înțeleg (mai mult sau mai puțin) ce se vorbește în jurul meu.

Și l-am redescoperit pe Visoțki, pe care nu-l înțeleg nici azi, dar îmi place să-l ascult. Și ne-am făcut, soția mea și cu mine, o mulțime de prieteni noi, dragi, inteligenți și culți, având cultura lui Dostoievski, Pușkin, Gorki și Tolstoi.

……Aici ar trebui să închei lunga mea expunere.

Dar dacă aș face-o acum aș păcătui față de realitatea din zilele noastre.

Pentru că Rusia a reapărut în ograda vecinilor mei. E drept, suntem despărțiți de un gard înalt și bine apărat, dar ei sunt acolo și fac totul ca să le simt pe ceafă răsuflarea.  Și uite așa am descoperit un lucru pe care alții, mai deștepți decât mine, îl știau de foarte multă vreme. Rusia nu se schimbă (nici măcar imnul !!), ci doar conducătorii ei vin și la un moment dat pleacă, lăsând pe loc aceeași mentalitate, aceeași dorință de a cuceri, de a-și lărgi granițele și de a se învecina cu cine vor ei.

Cum zice românul? Lupu-și schimbă părul, dar năravul ba!

Nu are importanță cine e țarul: Nicolae din familia Romanov, Iosif din familia Djugașvili, sau Volodea din familia KGB (pardon, Putin!). Toți o apă și-n pământ, toți dispuși să investească averi în armată și războaie (Crimeea, Ucraina, Libia, Siria) și să ignore nevoile celor care nu au șansa să trăiască la Moscova sau fostul Leningrad.

Și uite așa se face că din nou eu trebuie să țin cont de existența acestei uriașe țări, pentru că din nou ne învecinăm!

Și culmea ironiei este că România nu mai are de mult graniță comună cu Rusia, dar Rusia se află la doar câțiva kilometri de granița ”mea” de nord.

Se pare că așa se scrie istoria.

Gabriel Ben Meron

15 Comments

  • George Kun commented on March 26, 2018 Reply

    Foarte interesant si instructiv. Tot ce s-a scris e adevarat si bine documentat . Desi stiam despre aceste orori de la parintii mei, si mai ales de la mama mea care era sionista activa, totusi contactul meu cu limba si cultura rusa a fost unic. Eu am facut scoala elementara la o scoala sovietica in Praga (Rep. Ceha) si in afara de faptul ca am invatat limba Rusa aproape la fel de bine ca limba materna (maghiara) , si o vorbesc si astazi fluent, am fost expus la literatura, arta , muzica ruseasca pe care le apreciez foarte mult. Totusi, n-am uita niciodata de ce ce “minuni” pot face rusii cand se imbata. Si chiar si cand sunt treji. In 1975, cand sotia mea , studenta fruntasa din Yugoslavia lui Tito a fost trimisa la Moscova pe 2 saptamani, ca premiu pentru rezultate academice exceptionale, cameristele de la hotelul de “lux” unde au stat premiantii, le-au furat chilotii, sutienele, pijamalele, pasta de dinti, peria de dinti, etc. , mai rau decat soldatii rusi la vremea lor. Problema era ca n-aveai unde sa cumperi schimburi…Pana la urma s-au inteles cu directorul ca vor “uita” aproape totul la hotel, inainte de plecarea inapoi in Jugoslavia. Nu e clar daca acest aranjament comercial a fost influentat de intalnirea istorica dintre jovialul Nikita Hruschiov si “Calaul” Tito” , cand Nikita a venit la Belgrad . l-a imbratisat pe Tito si a spus: “Dorogoy tovarisch Tito” . A inceput o noua era in relatia lor.

  • Andrea Ghiţă commented on March 25, 2018 Reply

    Pentru a exemplifica modul de comportament foarte divers al ofiţerilor şi soldaţilor sovietici, copiez aici un fragment din cartea de memorii a mamei mele, îm care relatează despre cum s-au purtat ofiţerii ruşi cu copiii găsiţi în adăpostul orfelinatului evreiesc Baron Hirsch din Budapesta:
    “În dimineaţa zilei de 13 ianuarie ne-am trezit la auzul zgomotului cu care uşa de fier a adăpostului a fost dată înlături şi am putut desluşi conturul a trei militari care purtau căciuli cu urechi, pufoaice albe şi pâslari, şi aveau armele automate îndreptate înspre noi. Ne-am speriat rău de tot, gândindu-ne că iarăşi au venit să ne ducă cu forţa, cine ştie unde. Am început să plângem şi să ţipăm. Militarii au coborât în subsol pentru a-l cerceta cu fascicolul de lumină al lanternelor. Între timp vorbeau tare între ei, într-o limbă pe care noi n-o pricepeam.
    Într-un final, tanti Erzsi s-a încumetat să se apropie de uşa adăpostului şi s-a dumirit că erau militari ruşi. A fugit în adăpostul băieţilor şi a revenit cu domnul director Ottó Roboz, care s-a apropiat cu curaj de militari şi, spre surprinderea tuturor, a început să discute cu ei. Mai târziu am aflat că în primul război mondial, directorul orfelinatului de băieţi luptase pe frontul rusesc şi a fost luat prizonier. Acolo a învăţat ruseşte.
    Peste câteva minute a apărut şi un ofiţer rus care ne-a spus că eram primul grup de copii evrei pe care l-a întâlnit în cei câţiva ani, de când lupta pe front. Apoi i-a cerut permisiunea directorului să cerceteze clădirea, pentru a se asigura că nu erau ascunse nici arme şi nu era pitit vreun soldat inamic. Odată percheziţia încheiată, atât ofiţerul cât şi militarii au părăsit orfelinatul. Peste câteva ore, însă, au revenit şi ofiţerul ne-a avertizat că în împrejurimi se duceau lupte şi orfelinatul nu ne mai oferea un adăpost sigur. A cerut ca măcar copiii mai mici să fie duşi în cartierul Zugló unde focul încetase, de la Crăciun încoace. Ne-a asigurat o escortă militară, ne-am adunat repede bocceluţele şi am pornit să traversăm parcul municipal, către o destinaţie nouă.
    Ne-am obişnuit greu cu lumina zilei, ameţeam de foame, de albeaţa omătului şi de aerul tare, pentru că de săptămâni de zile nu mai respirasem aer curat. Uneori ne împiedicam de movilele de zăpadă sau alunecam pe gheţuş, dar pedagogele şi soldaţii îi sprijineau pe copii slăbiţi, ca să poată ţine pasul cu ceilalţi. Într-un târziu am ajuns la o vilă cochetă cu un etaj, situată în apropierea străzii Mexikó, unde ne-au cazat. Am găsit o bucătărie complet utilată. În camere erau sobe de teracotă, reci ca gheaţa. semn că de mult timp nu se mai făcuse focul. Toată mobila care mai rămăsese în casă era alcătuită din câteva scaune, o masă de sufragerie de 12 persoane şi un cuier cu oglindă, încastrat în peretele din antreu.
    Frânţi de oboseală, ne-am aşezat pe scaune sau pe podea şi am aţipit aşa îmbrăcaţi, cum eram. Ne-a trezit un miros îmbietor. Doi soldaţi ruşi, mai vârstnici, ne-au adus o oală mare de tocăniţă de cartofi, de la cazanul armatei pe care ne-au servit-o în farfuriile şi cănile găsite în bucătăria vilei. Fiecare a mai primit câte o felie mare de pâine neagră. Am început să mâncăm cu poftă. Între timp a sosit şi ofiţerul rus cu un translator, care ne-a comunicat că în fiecare zi ne vor trimite mâncare de la bucătăria de campanie şi o să primim şi ceva lemne ca să putem face focul în camere şi în baie. A lăsat doi soldaţi de pază, explicându-ne că războiul nu s-a încheiat şi ne mai păşteau pericolele. Ne-a sfătuit să nu ieşim pe stradă decât în grup şi să revenim înainte de lăsarea întunericului. Cei doi ofiţeri ne-au mai vizitat de câteva ori”.

    • gabriel ben meron commented on March 26, 2018 Reply

      Dupa cum se vede din acest comentariu si din altele de aici, se poate scrie orice despre rusi, asa cum se poate scrie despre orice popor.
      Daca am scris despre mine si Rusia, e pentru ca nu americanii au eliberat Romania si nici englezii sau frncezii n-au dominat viatza mea asa cum au facut-o rusii pana la emigrarea mea in Israel.
      Prezentza lor in viatza mea continua, numai ca aici in Israel amprentele pozitive pe care ei le aplica sunt mult mai clare si mai evidente decat cele ce pot fi numite negative.
      Ca peste tot in viatza, nimic nu e e alb si nimic nu e negru. Culaorea predeomenta e griul.

  • Tiberiu Georgescu commented on March 24, 2018 Reply

    Felicitari. Corect si impartial ca deobicei. Ocupatia ruseasca in Romania am simtit-o din plin chiar pe pielea mea. Iata un episod
    Anul !945 Predeal. Vara. Parintii nostri, hotarasc sa vizitam Brasovul.Era o premiera pt. noi, cei doi gemeni, baiat si fata. Vagoanele de calatori fusesera confiscate de catre rusi. Calatoreai cu vagoane de marfa si bilet. Toti patru ne urcam pe platforma de la capul unui vagon. Trenul se pune in miscare, urca din mers patru miliatri rusi,doi dintre ei pun pistolul in pieptul sorei mele si in al meu (aveam 10 ani). Ne jefuiesc parintii; iau tot ce gasesc inclusiv batistele. Apoi sar din mers. Am inteles atunci de ce militari rusi expunau in plina strada diverse obiecte etalate pe un ziar; erau cele mai diverse lucruri, de la ceasuri de mana sau de buzunar, ap. foto la bijuterii de tot felul..
    Este numai unul din multele jafuri traite de bucuresteni si nunumai in acei ani.

    • gabriel ben meron commented on March 25, 2018 Reply

      Nu trebuie uitat faptul ca soldatii sovietici erau in cea mai mare parte lipsiti de acces la cultura si civilizatia europeana iar pe vremea aceea tot ce se intampla se preta la celebra zicala: a la guerre comme a la guerre. In Germania (si nu numai acolo) au violat si au ucis fara crutzare.
      Si totusi…..
      Pe mine si pe ai mei ei m-au salvat.
      Si cand te salveaza cineva de la moarte nu incerci sa examinezi in ce masura omul e civilizat sau pur si simplu un salbatec….
      GBM

  • Peter commented on March 23, 2018 Reply

    Și eu am o atitudine oarecum ambivalentă față de tot ceea ce este rusesc. Armata Roșie a eliberat-o pe mama mea din lagărul de muncă forțată. Deci îmi datorez viața rușilor – indirect, pentru că au răsturnat Reich-ul lui Hitler și direct, pentru că au scăpat-o la timp pe mama, altfel murea de foame. Contribuția rușilor la cultura universală este și ea incontestabilă. Pe de altă parte însă nicio putere din lume nu a adus omenirii atâta suferință și mizerie ca Rusia în toate ipostazele ei: Imperiul Țarist, Uniunea Sovietică și statul național-conservator actual, condus de autocratul pseudo-democrat Putin. De la Ivan cel Groaznic încoace, Rusia s-a considerat o mare putere și de atunci nu s-a schimbat aproape nimic în modul îngrozitor în care își exercită puterea: apărându-și interesele naționale reale sau imaginare, Rusia calcă totul în picioare pentru a-și consolida pretenția la putere, fără a ține seama de drepturile omului sau de suveranitate. Dacă nu găsește niciun pretext care să-i dea o aparență de legitimitate, ea se lasă chemată ca un „salvator la ananghie”; așa a făcut în Ungaria, Cehoslovacia, Afganistan și Siria, de fiecare dată la fel. O trăsătură distinctivă a politicii ruse este de a face abstracție de soarta indivizilor și de a considera doar rațiunea de stat.
    Interesant în acest context este relația bună a lui Putin cu evreii. După părerea mea este o rezultatul unui interes temporar. Ea se va schimba, e doar o chestiune de timp. Experiența arată că toate dictaturile au afinitate pentru antisemitism; de fapt au și apărut primele semne ale schimbării, de exemplu când Putin a anunțat că cei care s-au amestecat în campania electorală americană au fost evrei ruși. Poziția sa față de preocupările de securitate israeliene, de influența iraniană în Siria, poate fi descrisă în cel mai bun caz ca indiferență, ceea ce de asemenea este alarmant. Mă tem că e doar o chestiune de timp până când va avea loc o confruntare a puterii ruse cu Israelul și cu evreii. Sper din suflet să nu am dreptate!

    • gabriel ben meron commented on March 24, 2018 Reply

      Imi pare rau (!!) dar inca o data trebuie sa fiu de acord cu tine.!
      Cred ca exista o serioasa discrepantza intre poporul rus (bland, sufletist) si cei care l-au condus din totdeauna
      GBM

  • George Litarczek commented on March 23, 2018 Reply

    Limba și cultura si chiar si Omul dar sigur nu politica.

  • Ivan Lungu - Haifa commented on March 22, 2018 Reply

    Bravo Gabi!! Ca de obicei, clar si limpede. Mi-a placut si mai astept.
    Ivan Lungu

    • gabriel ben meron commented on March 23, 2018 Reply

      Merci Ivan
      GBM

  • Erica Hoffer commented on March 22, 2018 Reply

    Si mie îmi place limba și cultura rusa !

    Sunt de acord cu desfășurarea evenimentelor așa cum le-ai descris. Și eu m-am bucurat cu milionul de emigranți și-n fosta Uniune Sovietica. Îmi pare numai rău (nu exista bine fără rau) ca ei au adus dreapta la putere….

    • gabriel ben meron commented on March 23, 2018 Reply

      Era si de asteptat. Toti cei care vin din tzari “de stanga” se fac “de dreapta”, toti cei care vin din tzari “de dreapta” (agentinenii de ex) o au spre stanga.
      GBM

  • gabriel ben meron commented on March 22, 2018 Reply

    Cu toii am fost la fel in anii “aia”…..
    GBM

  • Rose Oehmig commented on March 22, 2018 Reply

    Forte “viu” descris

    • klein ivan commented on March 23, 2018 Reply

      Mai mult decît viu pentru mine .Gen de articol, prețuit de mine , în care talentul autorului deschide larg o ușă spre întîmplăriîn care cititorul se regăsește pe el însuși ( sau pe cineva din familia sa ) , căcă a trecut prin ele sau putea să treacă dacă ar fi fost prezent în locul și timpul respectiv .

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *