Poate aș fi trebuit să numesc aceste însemnări ”Rusia și eu” și asta din modestie, dar parcă titlul ales sună mai bine, așa că-l las așa cum e.

Relația mea cu puterea care vine (ca și lumina, vorba lui Sadoveanu) de la Răsărit e mai mult decât complicată.

Amănuntele fac parte din viața mea și pentru nimic în lume n-aș fi crezut că voi fi în stare să le fac publice.

Dar ce se întâmplă în ultima vreme în această parte a lumii, unde trăiesc de aproape o jumătate de secol, mă obligă nu o dată să-mi adâncesc gândurile și să mă reîntorc la ceea ce am crezut, am trăit și am simțit în legătură cu acest subiect.

Deci s-o luăm de la capăt.

Răposatul meu tată era originar din Basarabia. Născut de partea ”cealaltă” a Nistrului, în Ucraina de azi, își petrecuse copilăria la Soroca, un orășel din nordul Basarabiei, reședința de odinioară a lui Petru Rareș (fiul neligitim al lui Ștefan Cel Mare și Sfânt, așa cum îl numesc locuitorii Chișinăului de azi).

Limba rusă era a doua sa limbă, dar în casa noastră nu s-a vorbit rusește niciodată, mama nu știa o boabă, iar cu mine, din motive greu de înțeles, tata n-a schimbat o vorbă în rusește, chiar atunci când începusem să învăț această limbă în clasa a IV-a a școlii primare.

În jurul meu toți copiii urau limba rusă, eu eram singurul care o iubea. Discrepanța asta a continuat și în liceu și în primii doi ani de studiu al mediciniei, unde limba rusă ocupa un loc de cinste în programa analitică.

Auzeam mereu șoapte cum că asta-i limba păcătosului care a adus comunismul (bine înțeles prin intermediul și cu ajutorul evreilor), dar eu nu mă lăsam impresionat. Făcusem progrese și mă mândream cu faptul că puteam înțelege un text nu prea complicat în acea limbă pe care o auzeai la radio mai în fiecare zi.

Explicația e, cred eu, simplă.

Nu aveam nici 5 ani când trupele Armatei Roșii apărură pe strada principală a micului orășel moldovean, Buhuși. Uneori îmi spun că povestea asta nu e verosimilă, că ce-și poate aduce aminte un copil de nici 5 ani?! Dar imaginea soldaților ruși în jeepuri deschise, cu frunțile acoperite de bandaje, nu-mi iese din minte până în ziua de azi, la fel ca și fraza aruncată în acele momente de părintele meu, care mă ținea de mână:

– Dacă nu erau ăștia, ne făceau nemții săpun.

Îmi închipui că importanța acestei fraze am înțeles-o mult mai târziu, dar ea a rămas în memoria mea și m-a făcut, printre alte argumente, să înțeleg că soarta mea e legată inseparabil de existența acelei țări și națiuni atotbiruitoare și aducătoare de libertate.

Asta se petrecea în preajma Anului Nou evreiesc, Rosh Hashana, și în mica urbe a noastră nu se putea uita faptul că un ofițer sovietic întrase în sinagoga de pe Strada Mare ca să felicite pe enoriași cu ocazia sărbătorii.

A propos, doar mulți ani după aceea am auzit povestea care circula prin Buhuși, privitoare la ostașul rus, probabil învățat de superiori să nu se mire de nimic din ce întâlnește prin străinătățurile eliberate, care la vederea unei lămâi se exprimase, bineînțeles în rusește: u nas toje dve zavodî (în traducere: și noi avem două fabrici din astea!!).

Și mai era ceva. Acel ”ceva”, sau mai bine zis ”cineva”  se numea Stalin.

El, Stalin, întruchipa totul: putere, inteligență, ideologie.

În ziua de 5 Martie 1953, mama mea plângea la telefon anunțându-și cea mai bună prietenă de moartea părintelui popoarelor, soarele nostru, eliberatorul nostru.

Atunci cum să nu fi fost îndoctrinat de tot ce însemna pentru mine și pentru cei din jur (oare toți erau evrei?!) acea țară și acel popor care construia o lume nouă, în care toți erau egali și în care antisemitismul se pedepsea prin lege?

Tinerețea mea se desfășura alene, în umbra poveștilor din ziare și reviste. Chiar atunci când lucrurile nu mergeau bine în România, în țara socialismului atotbiruitor viața era complet alta, ei aveau mașini și televizoare și sputnici și pe Lâsenco, pe Plisețkaia, pe Boris Polevoi, pe Maxim Gorki, pe Vladimir Drujnikov, pe Dunaievski, pe Soloviov Sedoi și bineînțeles că trebuiau să intre în Ungaria și să distrugă acele forțe contrarevoluționare periculoase pentru întreg lagărul socialist.

Dar a venit anul 1967 și cu el războiul de șase zile. La ora aceea aveam deja noțiunile necesare pentru a ajunge la concluzia că acel război era cel mai drept din lume, un război împotriva celor care doreau distrugerea Israelului. În câteva zile toate țările comuniste (în afara României lui Ceaușescu!) au rupt relațiile cu Israelul și în mine s-a rupt ultima verigă ce mă mai unea de ceea ce se întâmpla la răsărit de Prut.

Și acum partea pe care eu o cred mai interesantă în toată tărășenia asta, și anume eu, Rusia și ….Israelul.

Realitatea în care aterizaserăm era mai mult decât neașteptată. În primul rând înțelesesem imediat că cine construise țara mea cea nouă fuseseră evrei….ruși! Și aflasem că  pentru mai toți conducătorii Israelului de atunci rusa era limba maternă. Și toate cântecele transmise la radio și la televiziune aveau cuvinte în ebraică, dar melodia era clar rusească.

Rușii se aflau în Egipt, pregăteau o nouă conflagrație, dar noi ne conduceam după principii socialiste, nu foarte îndepărtate de  cele cu care fusesem îndoctrinat în tinerețe: un partid puternic (e drept, nu unic), o uniune sindicală extrem de influentă și bogată, locuințe construite în stil muncitoresc, o mulțime de lozinci și un ziar (e drept, nu unic) al partidului în care se publicau numai știri bune.

Dar cel mai important lucru era existența kibuțului! O oază a societății de tip nou, egalitate totală, muncă în comun, retribuția fiecăruia după nevoi, copiii luați de mici în creșe comune…….

Dar șocul meu era pozitiv, nu m-am lăsat indus în eroare și ca rezultat am găsit chiar în primul an al existenței mele israeliene puterea de a refuza un post de medic în kibuț! Ba mai mult, am refuzat și propunerea de a deveni membru al partidului Muncii, partidul la putere.

Anii au trecut și cu ei s-a subțiat în mod semnificativ legătura mea cu Rusia. Lăsasem în spate totul, tot ce era legat de comunism, de stalinism, de teroare, de totalitarism. Eram bucuros că și Israelul, încet dar sigur, se depărtase de tot ce putea aminti de marea putere de la Răsărit. Intrasem în binecuvântata junglă capitalistă și ne bucuram că fuseserăm primiți fără să ni se ceară o taxă prea mare. ”Ei” rămăseseră acolo, noi eram aici. Punct.

Nici căderea Cortinei de Fier nu mă impresionase prea tare. Da, mă bucura faptul că atâtea milioane de oameni redeveniseră liberi și mă bucuram că vechii mei prieteni și colegi, rămași în România, intrau treptat într-o lume nouă și mai bună. Uitasem de ruși și de Rusia, și pe bună dreptate.

Asta până când…..

Până la imensa emigrație de evrei (și neevrei, sau doar pe un sfert sau pe o optime evrei!!) ruși. Un milion! Un milion în zece ani, un milion care sosiseră să se unească cu cele șase milioane și jumătate de ”băștinași” care nu erau deloc pregătiți să-i primească.

Valul acesta a schimbat tot, dar în primul rând a dat peste cap scara priorităților lingvistice ale poporului israelian. Limba rusă se plasă numaidecât pe locul doi, imediat după ebraică și înaintea arabei! Să auzi și să nu crezi. Ți se părea că toți vorbesc rusește, pe stradă erai acostat în rusește, apărură magazine în care limba vorbită era rusa, iar eu primisem în secție nu mai puțin de 35 medici rezidenți din fosta Uniune Sovietică.

Deodată nu-mi mai înțelegeam medicii, ei vorbeau cu mine ebraica dar între ei (și ce mulți erau!) doar rusește, între ei și cu asistentele medicale, cu tehnicienii, cu medicii din alte secții, cu agenții companiilor farmaceutice și de echipament medical, pe scurt cu mai toată lumea.

Și deodată limba rusă s-a întors în memoria mea și încet-încet pe buzele mele. Să nu exagerăm: eu nu vorbesc bine rusește, dar știu să mă descurc într-o conversație de rutină și mai ales să înțeleg (mai mult sau mai puțin) ce se vorbește în jurul meu.

Și l-am redescoperit pe Visoțki, pe care nu-l înțeleg nici azi, dar îmi place să-l ascult. Și ne-am făcut, soția mea și cu mine, o mulțime de prieteni noi, dragi, inteligenți și culți, având cultura lui Dostoievski, Pușkin, Gorki și Tolstoi.

……Aici ar trebui să închei lunga mea expunere.

Dar dacă aș face-o acum aș păcătui față de realitatea din zilele noastre.

Pentru că Rusia a reapărut în ograda vecinilor mei. E drept, suntem despărțiți de un gard înalt și bine apărat, dar ei sunt acolo și fac totul ca să le simt pe ceafă răsuflarea.  Și uite așa am descoperit un lucru pe care alții, mai deștepți decât mine, îl știau de foarte multă vreme. Rusia nu se schimbă (nici măcar imnul !!), ci doar conducătorii ei vin și la un moment dat pleacă, lăsând pe loc aceeași mentalitate, aceeași dorință de a cuceri, de a-și lărgi granițele și de a se învecina cu cine vor ei.

Cum zice românul? Lupu-și schimbă părul, dar năravul ba!

Nu are importanță cine e țarul: Nicolae din familia Romanov, Iosif din familia Djugașvili, sau Volodea din familia KGB (pardon, Putin!). Toți o apă și-n pământ, toți dispuși să investească averi în armată și războaie (Crimeea, Ucraina, Libia, Siria) și să ignore nevoile celor care nu au șansa să trăiască la Moscova sau fostul Leningrad.

Și uite așa se face că din nou eu trebuie să țin cont de existența acestei uriașe țări, pentru că din nou ne învecinăm!

Și culmea ironiei este că România nu mai are de mult graniță comună cu Rusia, dar Rusia se află la doar câțiva kilometri de granița ”mea” de nord.

Se pare că așa se scrie istoria.

Gabriel Ben Meron