După prima întâlnire cu pinguinii Magellan și prima călătorie pe pământul ciudat al Patagoniei, ne-am întors pe vaporul nostru confortabil, cu nobilul nume de ”Prințesă”.

Am părăsit Puerto Madryn, cu sentimentul curios că acest ținut, Patagonia – despre care am auzit încă din copilărie că ar fi un amestec de splendoare și sălbăticie – este de fapt un spațiu  irosit de și pentru. omenire. Această regiune care se extinde peste două țări Argentina și Chile are o suprafață de peste un milion de kilometri pătrați și  este locuit de un milion de oameni. O densitate de un om pe un kilometru pătrat. Printre cele  193 de state membre ale ONU, sunt unele în care locuiesc în medie peste 5000 de oameni pe kilometru pătrat. Nici Patagonia nu a fost  totdeauna un spațiu ”nelocuit”.

Ținutul uriașilor

Cândva pe actualul teritoriu al Patagoniei au trăit dinozauri, fiind una din cele mai populate zone cu aceste reptile care merită respect căci, deși au dominat Pământul vreo două sute de milioane de ani, ne-au lăsat și nouă, oamenilor, ceva din el. Numeroasele descoperiri de schelete, cu care ne-am ”întâlnit” în câteva din muzeele vizitate, confirmă densitatea  remarcabilă a acestor reptile uriașe pe teritoriul care, foarte probabil,  în acea vreme avea o vegetație abundentă, capabilă să asigure hrana acestor animale ierbivore. Sigur nu ”trăgeau” foame căci aveau în medie o greutate de circa 70 de tone:).

Schelet de Argentinosaurus

Desigur, potrivit paleontologilor, asta se petrecea cu 250 milioane de ani în urmă căci de 65 milioane de ani, specia de ”Argentinosauri”, predominantă în Patagonia, a dispărut ca urmare (probabil:) a unei catastrofe cosmice, un meteorit uriaș a lovit planeta noastră, epicentrul  ciocnirii fiind în zonă. Un exemplar din această ”preistorie” – recreat din piatră, de mâna unui artist contemporan – stă de ”strajă” la ”granița” provinciei Chubut, cea mai la nord și cea mai mare din cele cinci provincii care alcătuiesc Patagonia Argentiniană.. Cea mai la sud este Țara de Foc sau cum îi spun spaniolii ”Tierra del Fuego”

Denumirea a fost dată tot de Magellan – care se pare că a fost un naș prolific – și plin de fantezie. Pe când naviga prin strâmtoarea care-i poartă numele, în nopțile fără lună, a fost surprins de luminile care licăreau de pe  insulele arhipelagului (sunt peste două sute) și despre care credea (pe bună dreptate) că sunt focuri aprinse de locuitorii insulelor. Cei care le aprindeau erau puținii locuitori indigeni ai insulelor. Două populații de culturi diferite trăiau în Țara de Foc înainte ca europenii să descopere aceste meleaguri. Populația Yagan trăia pe insule, folosind bogăția din apele înconjurătoare. Pescuiau sau vânau cu harpoane animale marine, se deplasau prin labirintul canalelor dintre insule  cu canoe, înfruntând vicisitudinile climei aspre îmbrăcați sumar,  aproape goi, își ungeau pielea cu grăsimi pentru a avea o minimă protecție față de vânt. Întrețineau focurile să se încălzească:). Indigenii care trăiau mai spre nord, pe Insula Cea Mare (Isla Grande) – populația   Ona – erau vânători și…războinici. Ei au fost cei care s-au opus colonizării  și misionarismului spaniol, dar au pierdut ”bătălia” care a durat vreo trei secole. Dușmanii cei mai de temut al indigenilor erau  bolile  aduse de europeni care i-au secerat pe cei mai mulți. Supravieţuitorii au fost asimilați după câteva generații. Pe ici și colo s-au mai purtat însă lupte între populațiile  indigene și ”conchistadorii”

(termenul provine din denumirea spaniolă dată cuceritorilor) care au descoperit și au reconfigurat America de Sud de-a lungul secolelor  XVI și XVII. Majoritatea lor zdrobitoare au fost spanioli din mica nobilime  (hidalgo) care au  dobândit experiența luptelor în războaiele duse împotriva maurilor musulmani (”Reconquista”), timp de peste 8 secole de către principatele și regatele creștine din Peninsula Iberică. 1492 n-a fost doar anul în care Columb a descoperit America (și evreii au fost expulzați din Spania), ci mai ales anul în care s-a încheiat „Reconquista” prin  cucerirea Granadei de către ”Regatul Catolic” unit prin căsătoria lui Ferdinand de Aragon cu Isabela de Castilia. A fost momentul prielnic pentru ca mulți ”hidalgo” (rămaşi fără… „obiectul muncii) să ia drumul  noii lumi descoperite de Cristofor Columb și de muți alți navigatori care i-au urmat.

Conchistadorii au fost un fel de ”luptători-antreprenori” privați. Ei și-au desfășurat ”activitatea”  mai ales în partea de nord a Americii de Sud. Ne aducem aminte, din amintirile din şcoală și din lecturile din tinerețe, de numele celor mai importanți  și mai cunoscuți conchistadori. Cortes  care a luptat cu succes împotriva aztecilor pe teritoriul actual al Mexicului și Pizarro care a învins Imperiul Incașilor, întemeind viceregatul Peru. Cucerirea întregului continent sud-american a continuat, până la începutul secolului XIX.  Epoca ”conchistadorilor” s-a încheiat odată cu secolul XVIII. Furtuna politică provocată în Europa de Revoluția Franceză și războaielor napoleoniene s-a resimțit și în America de Sud. S-au închegat statele naționale. A fost un proces nemaiîntâlnit. Națiuni care s-au constituit strict pe criterii teritoriale și mai ales interese politice determinate de lupta pentru putere, una din cele mai puternice motivații ale politicilor și politicienilor (de atunci și de acuma – de acolo și de aici).

Conchistadorul de România

Un conchistador în secolul XIX a fost, prin urmare, un eveniment inedit. Cu  atât mai mult, cu cât acest neobișnuit  personaj, care părea deja ieșit de pe scena istoriei, era un evreu din România:). Julius Popper s-a născut la București în 1857 şi a devenit… ultimul conchistador în America de Sud. Viața lui a fost de-a dreptul miraculoasă. S-au scris romane și s-au făcut filme despre el, dar toate au mai ”cizelat” aventura vieții lui. Se povesteşte că s-a născut în casa unui intelectual evreu,  Naftali Popper, fondatorul și directorul unei școli evreiești din București. Tânărul Julius mai avea un frate care se numea Maximilian. Despre acest frate nu se știu multe lucruri, nici nu s-a distins cu o ispravă mai deosebită, totuși o stradă din București poartă numele lui. Cel puțin această informație este certă, am umblat de mai multe ori pe această stradă căci acolo se află Departamentul Social și Medical (DSM) al Federației Comunităților Evreiești din România și sediul JDC  (Joint).Tânărul Julius a studiat ingineria la Paris, după care și-a luat lumea în cap, călătorind dintr-o țară în alta, proiectând diferite aplicații inginerești. Vorbea șapte limbi (inclusiv limba idiș) și se pare că era un inginer talentat și inovativ. A ajuns în Cuba  pe timpul răscoalei împotriva  guvernării colonialiste spaniole și a  contribuit la proiectul urbanistic al  modernizării capitalei Havana. De aici a plecat spre Buenos Aires, capitala Argentinei, pe atunci animată de febra aurului, despre care se afirma că s-a găsit din belșug în Tierra del Fuego (Țara de Foc).  Ca un aventurier pur sânge, Popper a plecat de îndată cu o echipă de mineralogi spre Golful San Sebastian, aflat în nordul Țării de Foc, unde au constatat că există aur aluvionar în nisipurile  aurifere  din zonă.

Julius Popper

Restul a urmat cu o viteză și o eficiență spectaculoase. A înființat ” Compania de Lavaderos de Oro” pe care a listat-o pe Bursa din Buenos Aires, realizând câștiguri însemnate. Și-a ”construit” un adevărat ”imperiu” în Țara de Foc, a bătut  o monedă proprie (cu ”cap și pajură”:) având bunul simț să nu-și pună propriul cap pe una din feţele monedei, ci propriul nume. Moneda ”POPPER” este recunoscută și clasificată în lumea numismatică:)

Moneda Popper

Și-a ”recrutat” chiar și o (mini) armată proprie care să protejeze de  jafuri exploatarea lui de aur din golful San Sebastian. Se pare însă că hoția nu este un ”patent” european, băștinașii din partea locului (populația Ona ) o practicau și ei, ceea ce a dus la coliziuni cu ”armata” lui Popper. El a fost acuzat la Buenos Aires de genocid. i s-a intentat și un proces care pare să fi avut vreo legătură cu moartea lui misterioasă și subită. Ultimul ”conchistador” din America de Sud – un  evreu din București,  cetățean otoman – a fost găsit fără suflare, într-un hotel din Buenos Aires, în 1893. Avea 35 de ani. Puținele referiri pe care le-am găsit întâmplător într-un muzeu din Ushuaia, erau în legătură cu presupusa exterminare a unor indigeni Selk nam (un trib din populația Ona).

La capătul lumii

Ushuaia care poartă și excentrica denumire de ”orașul de la capătul lumii” este capitala provinciei ”Țara de Foc și Insulele Atlanticului de Sud”.  Orașul atestat în 1990 are acum peste 60 de mii de locuitori, aproape jumătatea populației provinciei care se întinde pe o suprafață cât cea a Israelului. Ghidul nostru, Dario, un argentinian tânăr și simpatic, ne-a precizat cu „mândrie patriotică” faptul că Ushuoaia este orașul cel mai sudic al lumii ( Eilat este cel mai sudic oraș din Israel:) deci nu degeaba cele două orașe, aflate la o distanță uriașă, au devenit ”orașe înfrățite”:) Pentru a evita orice dubiu, tot el a adăugat că ” Port Williams”  localitatea  din Chile care se află mai la sud – pe malul opus al Canalului Beagle – nu este un oraș, ci un sat cu 1200 de locuitori:).

Chilienii și argentinienii nu se iubesc deloc. Deși vecini, despărțiți (doar 🙂 de impunătorul lanț al Anzilor Cordilieri, deși au fost secole supușii aceluiași imperiu (spaniol), vorbesc aceeași limbă (spaniola:)  și slujesc aceeași religie (catolică) au perpetuat un lung și amenințător ”război rece”. De cele mai multe ori ”tema” au fost frontierele. Nu toate – căci  frontiera  de 5300 kilometri lungime care urmează linia vârfurilor de munți ai Anzilor este imposibil de schimbat și inviolabilă – ci  doar partea de frontieră care ”împarte” Țara de Foc între cei doi vecini care o revendicau. Mobilul esențial al controversei – deși nu a fost expus nicăieri în mod explicit de a lungul celor peste o sută de ani de divergențe și tratative eșuate – era preocuparea ambelor țări de a avea acces la ambele oceane despărțite de propriul lor continent. Chile râvnea la un acces spre Oceanul Atlantic, iar Argentina voia să-și asigure o ieșire spre Oceanul Pacific. Pâbă în 1914, când a fost inaugurat Canalul Panama, între cele două  oceane erau trei căi de legătură. Strâmtoarea Magellan  (descoperită în 1531) – despre care am povestit –  Strâmtoarea (Pasajul ) Drake și Strâmtoarea (Canalul) Beagle.

Un Corsar (de Stat:)

În croaziera noastră (ca de altfel aproape în toate croazierele care înconjoară America de Sud (prin… sud) am avut ocazia să vedem toate cele trei strâmtori. Am amintit că părăsind prima noastră escală pe coasta Patagoniei, am urmat doar pe o porțiune relativ scurtă coasta americană, căci ne-am îndreptat făcând un ocol respectabil spre insulele Falkland (Malvine) și abia după ce am vizitat aceste insule (acum:) liniștite, ne-am îndreptat spre Capul Horn trecând prin Pasajul Drake. Denumirea pasajului nu sugerează o apă cuminte în care s-ar poate bălăci  vreun rățoi (”drake”- engl.) – dimpotrivă, este un loc cu ”valuri și vânturi” furioase, care au zgâlțit puternic și vaporul nostru uriaș – ci provine de la numele lui Francis Drake, un corsar englez care a fost înnobilat de marea regină Elisabeta I a Angliei. Drake făcea parte din corpul de elită al ”piraților de stat”:). Ei îndeplineau misiuni de piraterie cu acordul și sprijinul statului englez, cu împuterniciri în toată regula primite chiar de la regină.

Sir Francis Drake

După un raid reușit prin porturile Franței, urmat de o tâlhărie cu succes pe coasta istmului panamez la Nostra Dios – locul pe unde se transfera aurul peruan în corăbiile spaniole – Sir Francis  Drake a primit de la  Regină misiunea de a ataca (și de a jefui:) coloniile spaniole din California, de pe coasta Pacificului. În fruntea unei flote de 5 corăbii, Drake instalat pe vasul amiral ”Golden Hind”  a  navigat din  Anglia spre Vest, pe  drumul deja ”bătut” de Magellan și după ce a îndeplinit misiunea dată de Regină nu s-a întors în Anglia ci, asemenea înaintașului său, și-a continuat drumul spre Vest, reușind performanța de a se reîntoarce în portul de plecare pe vasul său după ce a înconjurat Pământul. A binemeritat  ca pasajul dintre America de Sud și Antarctica să primească pentru totdeauna numele său, deși el nu a trecut pe acolo  preferând să treacă cu corabia lui de 27 de metri lungime, prin apele mai liniștite ale Strâmtorii Magellan. Peste vreo 50 de ani, un alt  marinar temerar, un olandez cu numele de Willem Schouten, născut în frumosul orășel olandez Hoorn, și-a ”încercat norocul ”  trecând prin ”strâmtoarea” Drake tot cu o corabie mică în raport cu valurile uriașe, reușind să acosteze pe cel mai sudic petec de pământ al Americii. De atunci locul poartă numele de Kaap Hoorn  (englezit la Cape Horn:), iar insula pe care se află a devenit cunoscută ca Insula Hornos (latinizat:).

Corabie pentru eternitate

”Prințesa” noastră după ce cu o ”grațioasă piruetă” a înconjurat Capul Horn (zgâlțâindu-ne, din cauza  furtunii și a valurilor) s-a strecurat printre labirinturile de apă care despart  insulele arhipelagului Tierra del Fuego și a virat elegant în apele liniștite ale Canalului Beagle, cea de a treia strâmtoare care leagă cele două mari oceane. Deși canalul are în medie lățimea de 5 kilometri pe lungimea ei de aproximativ 240 de kilometri, (pe jumătate cât strâmtoarea Magellan) nu a fost  folosit pentru navigație, din cauza adâncimii pe alocuri incerte și a bancurilor de nisip. Abia în anul 1826 un vas cu nume predestinat de ”Beagle” (copoi – en:) avea să fie trimes spre Țara de Foc  de către proaspăt înființatul ”Birou Hidrografic” al Marei Britanii, cu misiunea de a cartografia și de a face o hartă a adâncimii  canalelor navigabile din Arhipelagul Țara de Foc. Timp de 5 ani echipajul de pe ”Beagle” a măsurat adâncimile apelor. Pe cel mai larg din canale care avea și ramificații prin care se putea naviga din Oceanul Atlantic până în Oceanul Pacific, vasul a adăstat atât de mult încât i-a cedat și numele :).

Vasul Beagle -gravură de epocă

După 5 ani de cercetării și măsurători, vasul Beagle a părăsit ”Canalul Beagle” spre a fi reparat. Între timp căpitanul vasului a murit,  în locul rămas vacant fiind numit un tânăr aristocrat, în vârstă de 23 de ani. Se numea Robert FitzRoy și numele lui avea să rămână în memoria istorică a sudului american. Înainte de a se întoarce în Anglia, a avut câteva confruntări cu indigeni din populația Yagan, și din cine știe ce rațiuni, a luat la bordul vasului patru băștinași. Mateloții s-au purtat amical cu ei, învățându-i  cuvinte  și maniere englezești. Unul din ”ostateci” căruia îi spuneau Jeremy Button s-a dovedit cel mai receptiv. Ajunși la Londra căpitanul FitzRoy  l-a prezentat regelui pe istețul Yagan care a devenit vedeta capitalei britanice. Pe de o parte se pare că FitzRoy nu se simțea foarte confortabil cu ideea că a răpit din mediul lor familiar niște ființe umane, pe de altă parte  adaptarea și evoluția rapidă – în special – a lui Jemmy Button, au  stârnit interesul societății londoneze  și au impresionat-o, ducând la decizia de a înlesni reîntoarcerea indigenilor răpiți, în locurile lor de baștină. Ocazia nu a întârziat să se ivească.

Vasul Beagle reparat și renovat sub comanda  (și pe cheltuiala:) lui Robert FitzRoy a ridicat din nou ancora pentru a pleca într-o nouă misiune, de astă dată de anvergură mai mare, o  expediție în jurul lumii. Scopul călătoriei era multiplu. Unele spuse, altele nespuse:). Dintre ”cele spuse” erau pe de o parte culegerea de date și informații hidrografice, meteorologice și altele necesare pentru îmbunătățirea securității navigației, pe de altă parte dobândirea de cunoștințe, mostre și dovezi științifice de istorie naturală, despre diferite zone geografice ale Terrei. Căpitanul FitzRoy nu era doar un aristocrat bogat și un marinar experimentat, ci și un om cu preocupări științifice, autor de numeroase lucrări și un veteran al științelor despre vreme, el fiind întemeietorul primului ”institut de meteorologie” din lume care elabora ”prognoze ”. De altfel, termenul englez de ”forecast” pentru ”timpul probabil” – foarte folosită în zilele noastre – îi aparține. Cu toate că nu era deloc străin de obiectivele științifice ale expediției, avea nevoie de un specialist în științe naturale cu care să se consulte și căruia să-i încredințeze munca de cercetare și culegere de probe, pe uscat, căpitanul neavând dreptul să-și părăsească vasul. După mai multe căutări a ”angajat”  (fără plată:) un tânăr absolvent al Universității din Edinburgh. Tânărul se numea – după cum ați ghicit desigur – Charles  Darwin. El a fost primul care a observat și a consemnat evoluția uluitoare a  lui Jeremy care i-a confirmat pe de o parte  omogenitatea speciei umane, dar și resursele incredibile de adaptare a ”omului” la un ambient modificat. Înainte de a fi impresionați de contribuția  imensă a lui Darwin la tezaurul cunoașterii umane și la fundamentarea unei noi viziuni asupra lumii, nu putem să nu admirăm excepționala lui descriere a  Patagoniei, a Țării de Foc, a Insulelor Falkland și multor altor locuri pe care le-a ”investigat” cu migală, pricepere și intuiție. ”Jurnalul de cercetări despre geologie și istorie naturală” pe care l-a scris și desenat pe sute de pagini  în cei cinci ani pe care i-a petrecut înconjurând lumea pe ”HMS (His Majesty s Ship:) Beagle”, l-a făcut cunoscut și apreciat în cercurile savanţilor din Londra. Nu doar admirat, ci și controversat  chiar hulit.  Probabil că nici una dintre marile  descoperiri n-a produs atâta ”vâlvă”, ca cea formulată de Charles Darwin despre originea și evoluția speciilor. După cum se știe cele mai vehemente obiecțiuni au provenit din sfera cercurilor religioase care-și vedeau năruite întregul ”edificiu” al Creației din Neant, și interpretarea naivă a ideii de ”omul creat după chipul și asemănarea  lui Dumnezeu”. Darwin a fost acuzat de ”ateism” ceea ce în epocă era o acuză gravă. El a protestat, afirmându-se ”agnostic”. Nu se poate demonstra că există Dumnezeu după cum nu se poate demonstra nici că nu există. Prin aceasta a fost premergătorul convingerii din ce în ce mai împărtășite că Legile Naturii ”coabitează” cu Morala care este Legea societății Umane și care se exprimă prin Credință.

Insule de pace… și război

Am amintit deja că înainte de a ocoli Capul Horn, am făcut o escală  de o zi pe Insulele Falkland,  despre care toți din echipa noastră de septua-octogenari, au auzit multe în tinerețe, la  Telejurnal – atunci  fiind singura emisiune de știri a televiziunii române:) – pe vrena îndepărtatului război ciudat dintre Argentina și Marea Britanie pentru Insulele Malvine (denumirea spaniolă a acelorași insule) Nici nu înțelegeam și nici  prea  eram preocupat de miza acestui ”mini război” îndepărtat, nu prea îi iubeam nici pe argentinieni, nici pe englezi, așa că nu țineam cu nici unii. Nu eram singurul nedumerit. Un scriitor spaniol a explicat că semăna „cu lupta dintre doi spâni pentru un pieptene”:). Cu aceeași indiferență:) am ”descins” la peste 30 de ani de la acele evenimente, în Portul Stanley  capitala Insulelor Falkland. (evident după victoria engleză orchestrată de Doamna Thatcher, denumirea s-a consacrat:). În apropiere de port este un interesant muzeu din care am aflat câteva date și fapte despre  arhipelagul Falkland care se compune din două insule mari (una de ”est” cealaltă de ”vest” ) vreo două sute de insule în jur și două insule de importanță strategică, pierdute prin apele întinse din sudul oceanului Atlantic.

Octogenarii în Falkland

Au o suprafață totală aproape cât a Israelului (am mai folosit această ”unitate de măsură”:) și o populație de 4500 de locuitori (0,26 locuitori pe kilometru pătrat) care acum (după un referendum) sunt cetățeni britanici. Jumătate din totalul populației locuieşte în capitala, care este un loc pastoral (de altfel una din preocupările tradiționale ale localnicilor  a fost păstoritul) cu case frumoase, cele mai multe din lemn,  cu climă – să zicem – agreabilă. Este o ”țară fără vară”.), dar nici iarna nu e cu adevărat.  Cea mai rece lună este iulie:) cu o temperatură medie în jur de zero grade. Primul om ”alb” 🙂 care a aflat de aceste insule a fost (cine altul putea să fie:) Magellan! Multă vreme nu a mai dat nimeni pe  insule, deși se presupune că în vremurile precolumbiene, locuitori din Țara de Foc s-au ”rătăcit” pe aceste tărâmuri izolate. Când s-au trezit  englezii, francezii și olandezii să cerceteze oceanele lumii şi să-și găsească teritorii de colonizat, se făcuse deja secolul XVIII. Așezări izolate au întemeiat atât englezii cât și francezii, dar englezii au fost mai persistenți și și-au instalat o mică garnizoană pe insula, pe care au ocupat-o în numele Regelui George III. În anul 1831 după proclamarea independenței sale, Argentina s-a declarat ”moștenitorul” legal al drepturilor Regatului Spaniei! Drept urmare, în conformitate cu prevederile Tratatului de la Tordesillas încheiat între Spania și Portugalia în 1494 🙂 ( vă amintiți  de Bula papală care a împărțit Lumea în două :), Argentina a revendicat dreptul de posesiune a Insulelor Malvine pe care englezii o dețineau:) sub denumirea de Insulele Falkland. După aproape 500 de ani disputa s-a tranșat printr-un război! M-am tot întrebat ce are atât de valoros acest modest arhipelag, ca să fi meritat acerba dispută dintre două țări atât de mari ca Marea Britanie și Argentina?  Că Darwin a găsit acolo scheletele unor reptile și animale marine uriașe? Că GDP (Produsul Național Brut ) pe cap de locuitor este printre primele cinci din lume? Că au 350 de oi pe cap de locuitor? (Domnul ministru al agriculturii Petre Daea se laudă că România are 2 locuitori pe cap de oaie:). Probabil niciuna din acestea Sunt motive care se spun și altele care nu se spun:). (Să nu omit să amintesc, că pe insulă se află un aeroport militar britanic și o garnizoană care are un număr de militari aproximativ egal cu populația insulei:)

Canalul Beagle și ”conflictele” sale

De la Port Stanley până la Ushuoaia, ”Emerald Princess” a navigat fără întrerupere două nopți și o zi, trecând  ”mai cu încetinitorul” pe lângă Capul Horn și fiordurile din arhipelag ca să ne delectăm privind la frumusețea sălbatică  a peisajului unanim recunoscut ca fiind unic în lume. Am ajuns prin canalul Beagle – împărțit în două (virtual) prin linia de frontieră dintre Argentina și Chile – la ”capătul lumii” unde a fost începutul unui război  rece, dar cu ”momente calde” – și unde ne-a întâmpinat impetuosul ghid argentinian Dario, pe care vi l-am prezentat deja, sumar. Dar poate nu am subliniat că dincolo de firea lui prietenoasă, de engleza lui impecabilă era și un om tânăr bine educat bine informat și  – ceea ce e din ce în ce mai rar – politicos și bine crescut:). Cu el alături am străbătut (cu un SUV:) Parcul Național ( partea argentiniană) din Țara de Foc. Un parc uriaș, cu peste 60 de mii de hectare de pădure.  Am pornit din Bahia Lapataya (Golful Lapataia)  un fiord de origine glaciară, unde se află și cel mai sudic oficiu poștal din lume ( la capătul lumii și la sfârșitul epocii ”poștale”) de unde se pot trimite ilustrate cu ștampila locului (nu știu dacă ajung la destinație:)) Ghețarii care s-au topit de-a lungul mileniilor (cu alte cuvinte, nu a început recent topirea ghețarilor ca urmare a ”încălzirii globale”:)) și-au ”săpat” canale adânci  și lacuri întinse cu apă dulce, pe care le străbăteau cu sute de ani în urmă pescarii ”yagan” cu  bărcile lor. Am  vâslit și noi în  două canoe, străbătând apele liniștite care nu au fost tulburate de secole decât în ”ultimul” timp de ”bătăliile” pentru stăpânirea lor care au ținut un secol între politicienii chilieni și argentinieni.  Disputa a debutat latent, din anul 1843, când guvernul din Chile a trimis o expediție ca să întemeieze o așezare pe malul Strâmtorii Magellan cu scopul nedeclarat de a asigura un control asupra strâmtorii, de importanţă vitală pentru Chile. Argentinienii nu s-au sinchisit atunci prea mult de această inițiativă, deși în scurt timp așezarea a devenit un fort ”pașnic” (Fuerto Bulnes) înzestrat cu tunuri:).  Ei având toată coasta spre Atlantic disponibilă, nu erau foarte preocupați de navigarea prin strâmtoare.  Pe la sfârșitul secolului, mai exact în anul 1880, a fost ales președinte al Argentinei generalul Julio Argentino Roca  unul din cei mai importanți președinți argentinieni (are una din cele mai impresionante monumente funerare în celebrul cimitir Recoleta), care a guvernat două mandate, adică în total 12 ani. Roca a pornit o campanie pentru valorificarea sudului argentinian, Patagonia și Țara de Foc, în perspectiva găsirii unor importante resurse naturale (aurul și petrolul erau atracțiile momentului) și a colonizării teritoriilor prin imigranți veniți mai ales din Europa. (În acest context s-a născut și inițiativa Baronului Maurice Hirsch de a oferi evreilor năpăstuiți din Rusia o șansă de emigrare și stabilire în Argentina,  pe care a și finanțat-o generos). Pentru realizarea proiectului său de colonizare, președintele Roca a pornit două acțiuni prioritare. Să stabilească granițe clare și certe cu Chile și să îngrădească controlul populației indigene ”Mapuche” asupra teritoriului patagonez. Ambele acțiuni s-au împotmolit și soluțiile s-au obținut  târziu și cu sacrificii. Populația ”Mapuche a fost decimată iar frontiera cu Chile s-a convenit în mare parte pe principiul ”cumpăna apelor” fiind trasată pe granițele naturale.  Granița de sud a Argentinei s-a convenit să fie pe mijlocul Canalului Beagle.

Nu a fost convenită între cele două țări vecine (nu și prietene)  soarta celor trei insulițe situate chiar la intrarea pe Canalul Beagle. Conflictul ”celebru” pentru insulele PNL – un acronim folosit pentru cele trei insule Picton, Nueva și Lennox – a fost mediat de un Papă.  În 1978, Chile (președinte era Augusto Pinochet) a încercat să ocupe insulele.  După o scurtă conflagrație, părțile s-au calmat și au semnat ”Actul de la Montevideo” prin care s-a convenit o soluție pașnică negociată. A durat însă ani până să fi fost acceptate de cele două state (aproape beligerante) termenii soluției. După lungi tratative, arbitrate  cu înțelepciune și răbdare de  Papa Ioan Paul al II-lea, timp de șase ani, a fost semnat în 1984. ”Tratatul de Pace și Prietenie” între Chile și Argentina. Pace este, poate o să fie și prietenie:).

Papa Ioan Paul al II-lea mijloceşte pacea dintre Argentina şi Chile

Încă un exemplu cum se transformă problemele mici în cazuri mari:)

Ne-am luat rămas bun de la simpaticul Dario, de la Ushuaia care a devenit capitala în plină dezvoltare a Arhipelagului ”Tierra del Fuego” după ce multă vreme fusese doar o colonie pentru deținuți, și de la Argentina țara tangoului, a faimoaselor ”steak”-uri, a fotbalului și a generalilor, cea mai mare țară a Americii ”iberice” și țara cu cea mai mare comunitate evreiască din America de Sud. Dar continuăm drumul nostru  spre o altă capitală, spre Punta Arenas, trecând din Canalul Beagle în Strâmtoarea Magellan adică din Argentina în Chile.

Însoțiți-ne…dacă vreți 🙂 Promit celor care au îndrăgit Argentina, că ne vom mai întoarce, chiar fără vapor:), în frumoasa ei capitală, Buenos Aires.

Hasta la Vista !

Tiberiu Roth, 17 aprilie 2017