Duminică 15 martie 2020, ora 14.00. Deschid radioul să ascult ştirile. Ministrul de interne face declaraţii legate de pregătirile pentru starea de urgenţă care urmează să intre în vigoare de luni.

De vreo trei săptămâni, de când un om de afaceri italian a sosit în Gorj şi a contaminat un tânăr angajat, România a început campania împotriva noului coronavirus, la ora actuală inamicul public numărul 1 pe plan mondial cu nume de cod COVID19. De atunci permanent, pe toate canalele, suntem bombardaţi cu informaţii (pe care le căutăm şi noi, la rândul nostru) despre agresivitatea şi contagiozitatea acestui virus faţă de care (deocamdată) nu ne putem apăra decât prin schimbarea comportamentului.

Dacă iniţial totul se desfăşura în îndepărtata Chină şi noi priveam la televizor ceea ce se petrecea acolo, curând am auzit despre cazuri de îmbolnăvire în câteva ţări europene şi, când virusul a ajuns în Italia, era limpede că nu ne va ocoli întrucât acolo lucrează peste un milion de români şi legăturile cu ţara mamă sunt foarte strânse.

După ce noul coronavirus şi-a făcut apariţia şi la noi, a proliferat (Slavă Domnului) moderat în masa populaţiei, cotropind în schimb toate mijloacele de informare şi figurând pe ordinea de zi a guvernanţilor care acţionează pentru limitarea dimensiunilor pandemiei în ţara noastră, al cărei sistem de sănătate nu ar putea face faţă unui număr mare de cazuri grave apărute simultan.

Sincer, nu eram în stare să estimez adevărata dimensiune şi nici periculozitatea acestui flagel şi tocmai de aceea am privit cu o oarecare detaşare şi ironie tot ceea ce se petrecea în jurul meu: goana după măşti, după dezinfectanţi, asaltul asupra magazinelor alimentare, etc.  Au urmat alte măsuri care mie mi se păreau exagerate, precum închiderea şcolilor şi universităţilor, anularea spectacolelor, restrângerea activităţii diverselor instituţii, decalarea orarelor altora, etc.

În fiecare dimineaţă – graţie neobositei mele prietene Liana Monica D. (colegă de şcoală din clasa a III-a primară şi până la sfârşitul liceului) medic epidemiolog şi cercetător ştinţific – primeam via email raportul OMS privitor la evoluţia COVID19 şi vedeam extinderea ariei de contaminate şi sporirea cazurilor de îmbolnăvire. Totuşi, judecând (cinic) după ponderea îmbolnăvirilor şi deceselor în rândul populaţiei totale (mai mică decât în cazul gripei sezoniere) nu puteam (încă nu pot) înţelege nici gravitatea situaţiei şi nici necesitatea măsurilor drastice.

În acelaşi timp, vedeam la televizor pe toate canalele măsurile luate la noi transportarea posibililor bolnavi cu izoleta pentru a le face testul de contaminare, internarea celor găsiţi pozitivi, instituirea carantinei şi impunerea măsurii izolării la domiciliu pentru cei suspecţi de a se fi contaminat.  Lumea e sfătuită să stea acasă (haştag #staiacasa) şi iată că s-a ajuns la introducerea stării de urgenţă, de luni 16 martie.

Iar acum să revin la momentul enunţat la începutul articolului: duminică 15 martie 2020, ora 14.00. Ministrul de interne anunţă pregătirile pentru instituirea stării de urgenţă, printre care se numără şi următoarea măsură care mă atingea direct:  se aprobă instituirea izolării la domiciliu în locația declarată la intrarea în țară pentru o perioadă de 14 zile pentru toate persoanele asimptomatice care sosesc în România din țările unde sunt confirmate cel puțin 500 de cazuri de infecții cu COVID-19, începând de astăzi, de la ora 21.00, ora intrării în România fie pe cale aeriană sau rutieră;

Soţul meu, plecat la schi în Austria, era în drum spre casă. La ora anunţului se afla undeva între Salzburg şi Viena. L-am sunat şi i-am zis că ar trebui să ajungă la frontiera română înainte de ora nouă seara. Altfel, va fi nevoit să intre în autoizolare pentru două săptămâni. Spunând acestea am realizat că autoizolarea însemna să stăm închişi în casă cu toţii (cei care intră în contact cu el)! Bărbatul meu (sceptic sau realist?) mi-a spus că e puţin probabil să străbată circa 600 de km şi să traverseze două puncte de frontieră (cu controalele birocratice instituite de campania anti-contaminare de acum) în şase ore şi jumătate (nu era indicat să ajungă la Borş în ultimul minut), dar că va încerca…

Evident că eram furioasă! De ce au impus tocmai ora 21.00 şi nu 24.00 dacă starea de urgenţă începe abia de luni? Şi de ce fixaseră limita de 500 de cazuri de infecţie şi nu 1000 (Austria avea peste 800 de persoane contaminate)? Soţul meu fusese la schi, în creierii munţilor, într-o staţiune de la graniţa Austriei cu Lichtenstein, nu într-un oraş mare, şansele de infectare fiind mult mai reduse.

Furioasă sau nu, trebuia să iau măsurile pentru cazul autoizolării noastre pentru că, potrivit regulilor, se autoizolează toţi cei care locuiesc împreună. Cel mai important era să mă aprovizionez pentru două săptămâni, dat fiind că de a doua zi nu mai puteam ieşi nicăieri. Puteam eventual apela la vecini sau prieteni, dar voiam să-i deranjez cât mai puţin.

Dacă în zilele anterioare privisem cu dispreţ şi ironie lumea care cumpăra în draci tot felul de produse, iată-mă duminica după amiaza, pornind la singurul magazin deschis din cartier pentru a cumpăra câte ceva. Rafturi relativ goale, mărfuri puţine. Nici urmă de carne, nici pâine, nici făină; câteva pungi de orez, un singur sortiment de ulei (cel mai scump ), hârtie igienică ioc. Am cumpărat câteva conserve de legume, de peşte, chifteluţe vegetale (eu fiind şi vegetariană „pe deasupra”), fructe şi zarzavaturi (oricum nu se pot păstra 14 zile!) şi ultimele cinci cofraje (cam ferfeniţite) cu câte 6 ouă.  Acasă aveam ceva cartofi, paste şi orez, ceva carne în congelator. N-o să murim de foame, mi-am zis. Se poate comanda mâncare prin catering. O să treacă cele 14 zile de autoizolare cu bărbatul meu, ba chiar pot să-mi spun că vom avea o… semilună de miere.  Până la urmă, acest răstimp de două săptămâni îl puteam utiliza şi pentru câteva treburi gospodăreşti, amânate de ceva vreme. De pildă, să ne zugrăvim bucătăria. Numai că neavând voie să ieşim din casă, nu ştiu cum am fi cumpărat materialele necesare. Ce program să inventez pentru noi doi, mai ales că avem un singur computer?! De mult ziceam că ne-ar mai trebui un laptop, dar soţul meu are o tabletă bună şi un super-telefon inteligent. Avem câteva cărţi achiziţionate de curând şi putem reciti altele. Putem juca domino…Ar trebui să facem ordine şi curăţenie mare. Dar nu putem ieşi din casă nici să ducem gunoiul. Sau poate, totuşi, cu o mască (improvizată, pentru că nici măşti nu se găsesc) şi ţinându-ne la distanţă de toţi vecinii…

Dar care vor fi formalităţile autoizolării? Îi vor înregistra la graniţă şi vor anunţa poliţia să ne păzească?! Sunt destui poliţişti ca să păzească toţi autoizolaţii?! Pe de altă parte, încălcarea restricţiei aduce după sine un dosar penal cu sancţiuni serioase. Mai ales în timpul stării de urgenţă!

La ora 16.35 soţul meu m-a sunat că a trecut foarte lejer frontiera dintre Austria şi Ungaria. Mai avea 4 ore ca să ajungă la Borş. Avea oare să reuşească? Cum să-i spun să se grăbească când eu sunt cea care-l temperez să nu conducă prea repede?! Totuşi, am îngăimat: grăbeşte-te, te rog! La care el: Nu pot depăşi viteza legală din Ungaria. (Cât o fi aia?). Mi-am făcut de lucru aranjând proviziile în cămară şi imaginând diverse programe pentru răstimpul autoizolării. Nu am deschis televizorul şi nici radioul. Am citit. Din când în când (poate şi mai des 😊) priveam ceasul, fără a îndrăzni să-mi sun bărbatul ca să văd pe unde o mai fi, încercând să forţez norocul amândurora. La opt şi jumătate am primit telefonul izbăvitor: Sunt în vamă, la Borş!

Am scăpat de autoizolare…

În altă ordine de idei

În ultimele zile când mă trezesc dimineaţa respir adânc şi-mi reţin respiraţia cât pot de mult peste cele 10 secunde recomandate de sfaturile care circulă pe email, Facebook şi alte reţele internetice, pentru a testa dacă rezist fără să tuşesc sau să-mi vină rău.  Deocamdată stau bine: îmi pot reţine respiraţia lejer până la vreo 30 de secunde. Se pare că (încă) acest nou şi malefic coronavirus nu s-a cuibărit în corpul meu (cel puţin potrivit acestui test empiric).

Treptat am intrat şi eu în paradigma pazei bune care trece primejdia rea şi, aflând cât de contagios e COVID-19 şi că nu există vaccin împotriva lui, mă străduiesc să evit întâlnirea cu intrusul criminal, dezinfectându-mă pe mâini şi ferindu-mă de persoanele care strănută şi tuşesc şi – ca un făcut – călătoresc tot timpul în acelaşi autobuz cu mine. Oricum nu pot afla dacă m-am contaminat sau nu decât dacă am „norocul” să mă număr pe lista de contacte a unei persoane purtătoare de virus care şi-a amintit că s-a întâlnit cu mine.  Nu pot nici să-mi fac testul de contaminare din proprie iniţiativă pentru că, potrivit instrucţiunile, acesta se face numai celor care au fost în contact cu persoane contaminate, dar dacă sunt asimptomatici, li se recomandă autoizolarea de 14 zile. Dacă apar simptomele, abia atunci sunt testaţi, duşi în carantină sau internaţi la spitalul de boli infecţioase.

În consecinţă, oricare dintre noi asimptomaticii (precum soţul meu şi cu mine), putem fi vehiculele de contaminare ale altora şi ar trebui să ne autoizolăm! Câteva persoane publice foarte conştiincioase au şi făcut-o şi îşi transmit pe internet impresiile. Am fost şi eu (noi) la 30 de minute distanţă de autoizolare. Am scăpat de ea, dar – ştiind cât de contagios este acest nou coronavirus şi văzând creşterea dramatică a cazurilor de infectare şi, din nefericire, a deceselor din multe ţări – ne propunem ca în următoarele 14 zile să stăm în casă, evitând – chiar aşa asimptomatici (foarte probabil necontaminaţi) cum suntem – să-i molipsim pe cei din preajma noastră.

Andrea Ghiţă

PS. Primele trei zile de autoizolare nu au fost atât de dificile pentru că am fost ocupată cu ediţia actuală a revistei Baabel (nici nu m-aş fi gândit că poate avea şi acest rol), am gătit din rezerve şi am depănat amintiri. Ne apucăm de ordine prin sertare. Sper să nu găsim şi…scheletele din dulap.