Am scos de la Comunitate porţia de azimă care se cuvine familiei noastre alcătuite din trei membri şi am aşezat în cămară cele şase cutii cubice, albastre, decorate cu simboluri pascale  şi litere ebraice, conţinând câte două duzini de foi de “maţes”, ambalate în celofan. Deocamdată cutiile sunt ferecate şi nu le voi deschide decât după ce va fi trecut seara de Seder (Ajun de Pesah) şi voi fi consumat feliile de azimă prescrise de rânduiala acesteia.

Îmi place să adulmec aroma de aluat nedospit şi prăjit, să mângâi pe îndelete suprafaţa cu şiruri de denivelări care par a transmite un mesaj enigmatic, scris într-un Braille indescifrabil, să ascult pocnetul foii rupte şi să introduc între bucăţelele sfărâmate hreanul răzuit, rădăcina amară…Îmi place să urmăresc cu privirea firimiturile fine, ca nişte aripioare care se aştern pe faţa de masă sau în poala mea…

Prima îmbucătură de azimă… Şi gustul ei, de fiecare dată altul…

Gustul azimei din copilărie, prezentă în fiecare primăvară în casa bunicilor mei adoptivi (o familie mixtă marcată de Holocaust, care mă primise de nepoată pe mine, orfană de bunicii pieriţi în Holocaust). O mâncare modestă ce preceda festinul pascal cu ouă înroşite în foi de ceapă, supă de miel cu tarhon şi beigli cu mac şi cu nucă. O mărunţeam în cafeaua de erzaţ cu lapte, imitându-l pe bunicul (evreu botezat) căruia aşa îi plăcea „pasca”. Habar nu aveam atunci de Pesah. Părinţii mei (supravieţuitori ai Holocaustului şi constructori idealişti ai noii epoci a egalităţii) nu-mi spuseseră nimic legat de religie. Despre „Paştele Evreiesc” am auzit prima oară în preajma paştelui românesc (sau poate a celui unguresc…) când cineva a remarcat în autobuz, pe o vreme ploioasă şi vântoasă: „Ce urât e afară, trebuie să fie paştele evreilor!” De atunci în fiecare an iscodesc semnele vremii şi mă rog în gând ca de Pesah să fie vreme frumoasă şi senină…

Gustul azimei din serile de Seder de la comunitate, în care Hagada era citită de către bătrânii înţelepţi, al căror număr se împuţina pe an ce trecea, dar – ca prin miracol – de fiecare dată se găsea măcar un bătrân cunoscător al Torei şi câţiva învăţăcei capabili să ne călăuzească paşii pe calea care reconstituie drumul eliberării noastre.

Gustul azimei de acasă, mestecată pe îndelete, în strădania de a-mi descâlci rădăcinile, cu gândul la frânturile din poveştile târzii ale Mamei şi Tatii despre Pesahul de demult, precedat de o curăţenie zdravănă pentru a înlătura orice firimitură de „hameţ” sau aluat dospit. Bunicii şi străbunicii mei verificau fiecare ungher întunecat al casei, cu lumânarea, pentru a fi siguri de curăţenia lor. Şi vasele de Pesah erau speciale, trecute printr-un ritual al curăţirii…Astăzi cutiile de azimă importată împart cămara cu pâinea albă şi neagră şi cu cozonacul de Paşti – copt de soacra mea – într-un ecumenism desăvârşit.

Pesah în vreme de război

În timpul războiului, sala cantinei rituale de astăzi era o anexă a fabricii de azimă din Cluj. La mijlocul lunii martie 1944, după ocuparea Ungariei de trupele germane, fabrica era în plină activitate pentru că se apropia Pesahul şi trebuia produsă azimă îndestulătoare pentru cei 18.000 de evrei clujeni şi din împrejurimi. În anul acela sărbătoarea de Pesah  cădea între 8 şi 14 aprilie. În 27 martie trupele germane (care ocupaseră Ungaria în 19 martie) şi-au instalat statul major la Cluj şi de a doua zi a început avalanşa de măsuri, din ce în ce mai aspre, care vizau populaţia evreiască. Zi de zi se afişau alte şi alte ordine, ca de pildă:

– Evreii sunt obligaţi să predea lista completă a averii, bani, bijuterii, covoare, neavând dreptul să posede mai mult de 1500 de pengő şi verigheta.

– Evreilor le este interzisă călătoria cu trenul.

– Evreilor le este interzis să posede aparate de radio.

– Intelectualii evrei trebuie concediaţi.

– Evreii au dreptul să iasă la cumpărături numai după amiaza între orele 16.00 şi 17.00.

– Evreii nu-şi pot părăsi domiciliul de la ora 18.00 seara până a doua zi la ora 11.00.

În 28 aprilie a apărut primul zvon privind ghetoizarea evreilor clujeni. În 3 mai 1944 a început scoaterea evreilor din locuinţe, deposedarea de toate bunurile şi transportarea în ghetoul instalat în şoproanele fabricii de cărămizi, din afara oraşului. După câteva săptămâni de privaţiuni şi torturi, cei  18.000 evreii au fost îmbarcaţi în vagoanele de marfă cu destinaţia Auschwitz.

Muşcând din azimă, mestecând rădăcinile amare şi înmuind cartofii în apa sărată, gândul mă duce la evreii martiri, robii lagărelor naziste de concentrare şi exterminare…

…Şi în vremurile actuale, de pandemie

În urmă cu 24 de ani am fost invitată în vizită de rudele mele religioase din New York. Cele patru săptămâni petrecute în Comunitatea Crasna din Borough Park au fost o incursiune într-un univers fascinant, ancorat în tradiţiile hasidismului, populat de o mulţime de copii veseli şi gălăgioşi, tinere frumoase şi elegante – mame,  gospodine, dar şi femei de afaceri – şi bărbaţi bărboşi, îmbrăcaţi în caftane şi pălării anacronice. În schimb, de Şabat când se îndreptau spre sinagogă înveşmântaţi în şalurile de rugăciune deveneau chipeşi şi impunători.

Au înţeles curând că eu sunt altfel decât ei, după cum şi eu le-am dat de înţeles că respect modul lor de viaţă, dar niciodată nu m-aş putea adapta la el. Şi chiar dacă speraseră să mă atragă de de partea lor, au acceptat că sunt diferită (chiar măritată cu un neevreu) şi nu au insistat să le urmez exemplul. Totuşi, la plecare, verişoarele tatei Rifku şi Reizi (fie-le memoria binecuvântată) mi-au făcut cadou o faţă de masă specială de Pesah, din velur alb cu broderie fină. Le-am mulţumit şi am adus-o acasă fiind încredinţată că nu aveam s-o folosesc niciodată, din moment ce Sederul îl petrecem întotdeauna la Comunitate. Iată că anul acesta, când pandemia provocată de noul coronavirus ne împiedică să ne întâlnim în jurul mesei de Seder de la cantina rituală, voi aşterne masa acasă la noi, voi scoate din dulap frumoasa faţă de masă, brodată cu fir de aur şi mătase colorată, şi voi introduce în buzunarele sale cele trei felii de azimă: una pentru cohaniţi, alta pentru leviţi şi alta pentru Israel. Voi aşeza pe masă farfuriile cu rădăcină amară, ouă şi hroises, dimpreună cu bolul cu apă sărată. Apoi noi, cei trei membri ai familiei mele, vom încerca să ducem la bun sfârşit – cu ajutorul Hagadei şi instrucţiunilor primite via Internet – ritualul care ne reaminteşte, an de an, de istoria eliberării din robie.  Poate că dincolo de răspunsurile la cele patru întrebări tradiţionale vom afla răspuns şi la întrebarea: Prin ce diferă (pentru noi) acest Pesah faţă de toate celelalte?

Andrea Ghiţă

(o primă versiune a acestui articol a fost publicată în revista Acum www.acum.tv în 2011).