Motto:

“Un om trăiește până când se vorbește despre el

și până când amintirea lui trăiește în alţii”.

Sunt oameni care colecţionează timbre, alţii care colecţionează cărţi poștale, alţii, monede…

Eu am colecţionat de când mă știu tot ce e legat de György Kovács.

De ce? Pentru că această personalitate m-a fascinat dintotdeauna prin fizicul lui, prin umorul lui sarcastic, prin vocea lui inimitabilă, prin interpretarea rolurilor sale în “stil Kovács” care era totuși deosebit de la rol la rol.

Nu a fost spectacol cu Kovács Gyuri, pe care să nu-l fi văzut; uneori mergeam la același spectacol de câteva ori.

Nu a fost film pe care să nu-l fi văzut, iar acum aproape 40 de ani, când am emigrat de la Cluj la Ierusalim și a trebuit să aleg între lucrurile pe care să le iau cu mine, am ales arhiva Kovács Gyӧrgy și am lăsat alte lucruri dragi, în urmă.

Gyuri bácsi sau Gyuri, s-a născut la Cluj, în Zodia Peștilor, în februarie 1910 – o zodie de iubitori de artă și oameni foarte sensibili.

Tatăl lui, Dezső, a fost fratele bunicii mele – Hermina.

Dezsӧ era funcţionar și iniţial se numea Kohn, ca mai apoi să-și schimbe numele în Kovács. Mama lui Gyuri se numea Fera și se spune că era o femeie de o frumuseţe ieșită din comun.

Gyuri și-a petrecut copilăria și adolescenţa la Cluj și a crescut în preajma verișoarelor sale – mama mea și surorile ei – cunoscute în Clujul acelor ani drept “surorile Szabo”. Legătura aceasta a continuat pe tot parcursul vieţii până la moartea actorului în 1977.

De foarte tânăr, Gyuri a fost atras de teatru, deși părinţii săi doreau ca el să ajungă medic.

Când avea posibilitatea, se ducea la toate spectacolele teatrului Thalia din Cluj. După bacalaureat a avut mai multe locuri de muncă, pentru a-şi câltiga existenţa.

A lucrat la un depozit de metale și ţevi ca magazioner.

Bunicul meu, Szabo Jenӧ, care avea un magazin de textile pe str. Ferdinand, l-a angajat pe o vreme pe un post de funcţionar care înregistra stofele care soseau la magazin.

“După cinci ani, în care m-am ocupat de tot felul de lucruri, am sărit în apă adâncă”… spunea.

Debutul clujean a fost în 1933, în rolul croitorului din piesa Pui de vultur de Rostand. Era începutul unei cariere strălucite de peste patru decenii, cu aproape 200 de roluri în teatru și film.

Ȋntre 1933-1935, la Teatrul Thalia din Cluj, a interpretat roluri de neuitat, precum: Romeo din Romeo și Julieta, Horatio din Hamlet, Lucifer din Tragedia omului.

Timp de un an, între 1935-1936, a fost actor la Budapesta, la Teatrul de Comedie, după care s-a reîntors la Cluj.

După al Doilea Arbitraj de la Viena (1940) a urmat o perioadă întunecată în viaţa lui Kovács, din cauza originii sale evreieşti.

În 1940-40, la sfârşitul spectacolului cu Bánk Bán, a fost fluierat când a ieșit în faţa cortinei.

Înainte de spectacolul cu János Vitéz a fost “sfătuit” de un grup de golani să nu iasă pe scenă, că o va păţi – și așa a și fost.

Apoi a fost înrolat în detaşamentul de muncă pentru evrei, din armata maghiară şi dus la unitatea din Baia Mare. A fost eliberat (şi poate i-a fost salvată şi viaţa), prin intervenţia baronului Kemény pe lângă căpitanul maghiar care conducea detașamentul de muncă pentru evrei. Fratele lui Gyuri, Laci, a fost luat la muncă forţată în Ucraina, unde a și murit. Moartea singurului frate a fost pentru Gyuri o rană care nu s-a închis niciodată. După ce a fost dat afară din teatru din cauza legilor rasiale, a jucat la trupa de actori evrei care purta numele de Teatrul Concordia şi funcţiona pe actuala stradă Dobrogeanu Gherea din Cluj.

Un capitol mai puţin cunoscut în viaţa lui Gyuri a fost perioada deportării în 1944. El a fost inclus în grupul Kasztner, ceea ce i-a salvat viaţa.

Israel Rezsӧ Kasztner, personalitate încă controversată, a salvat un număr de 1684 (sau poate mai mulţi) evrei, dintre care 388 clujeni. În afară de activiști sioniști, oameni foarte înstăriţi şi rabini vestiţi, în aşa-numitul Grup Kasztner au fost cuprinşi şi oameni cu mijloace materiale modeste, precum profesoara Matild Wiesel de  la Liceul Evreiesc, cântăreţi de operă, graficieni, medici și actorul Gyӧrgy Kovács.

Kovács era rudă îndepartată, prin alianţă, cu Kasztner. Asta l-a ajutat, dar a avut un rol şi influenta socrului sau – Bernáth Kahana, directorul ziarului Brassói Lapok.

Grupul a ajuns cu trenul mai întâi în lagărul din Bergen-Belsen și apoi în Elveţia.

Ȋn autobiografia sa Fără sufleur, Gyuri povestește cum recita noaptea, în baracă, poezii sau fragmente din piese de teatru, spre bucuria deţinuţilor.

La sfârșitul războiului a lucrat, printre altele, la un hotel din Lausanne, pentru că trebuia să-și întreţină familia, mai ales că acolo i se născuse singurul fiu, Miky.

Şi atunci, la 7 noiembrie 1946, a sosit telegrama baronului János Kemény care-l ruga să revină în ţară și să pună umărul la înfiinţarea Teatrului Secuiesc din Târgu Mureș.

Această telegramă este considerată actul de naștere al noului teatru.

Familia Kovács s-a întors în România și, într-adevăr, teatrul a fost înfiinţat, iar Gyuri a început să joace din plin în piese ca Bánk Bán, de József Katona, Azilul de noapte, de Gorki,  Varga Katalin, O scrisoare pierdută și Kossúth de Gy. Illyés.

Tot acolo s-a jucat și piesa Ultimul tren, scrisă de Kovács împreună cu Eugen Mirea (1956).

La Teatrul din Târgu Mureș a lucrat cu doi regizori: Miklós Tompa şi György Harag – acesta din urmă tot supravieţuitor al Holocaustului. Cu amândoi au fost perioade de mai mare sau sau mai mică tensiune profesională.

Ȋn 1947 a venit o ofertă de la directorul Teatrului de Comedie din Budapesta, Jób Dániel, pentru un angajament.

Spre surprinderea familiei, Gyuri a refuzat. “Mi-au ajuns aplauzele golanilor de la marginea străzii, când îi duceau pe evrei la muncă forţată sau deportare”.

A continuat să joace la Teatrul Secuiesc și la Teatrul Maghiar din Cluj.

Printre rolurile sale care mi s-au întipărit în memorie se numără: Tartuffe, Prof. Mamlock, Kossúth, Caţavencu, Artistul din Moartea unui artist, de Horia Lovinescu şi milionarul Bucșan din Ultima oră de M. Sebastian.

La spectacolul cu piesa Kossúth au fost şi spectatori care au strigat: „a zsidó Kossúth” (evreul Kossúth).

În această perioadă a anilor ’60 am petrecut mai multe vacanţe în casa familiei Kovács de pe strada Köteles Sámuel din Târgu Mureş. Gyuri, soţia sa Kati şi fiul lor, Miki, mă primeau cu multă afecţiune. Era o locuinţă impunătoare, pătrunsă de cultură, cu sute de cărţi, discuri, tablouri de maeștri români și maghiari. Pe perete erau afişe din piesele în care a jucat Gyuri în perioadele interbelică și postbelică. Pe mine mă interesau mai mult vechile albume cu poze.

Gyuri era cam “zgârcit” în a dărui poze, dar până la urmă am primit o poză cu o scenă din piesa Varga Katalin. Pe spatele fotografiei stă scris:  “Lui Janos, cu dragoste, Gyuri”, iunie 1960

Pe Miki și pe mine ne ducea la scăldat, la Mureș, de data asta fiind îmbrăcat fără costum și cravată. Ȋl văd și acum cum stătea în cămașa alba pe mal, pe un scaun și citea. Citea enorm!

Treptat a venit şi recunoașterea meritelor sale.

A fost numit profesor la Institutul de Teatru din Târgul Mureș și director de studii.

 Cei care i-au fost elevi sau asistenţi povestesc că era un profesor de o severitate ieșită din comun, nu suferea amatorismul și până când personajul nu era “șlefuit 100%”, studentul nu trecea.  Perfecţiunea era la ordinea zilei, atât pentru sine, cât și pentru alţii. Cei care au evaluat activitatea de profesor a lui Kovács considerau că stilul de interpretare „Kovács” s-a transmis multor generaţii de actori formaţi la acest institut și că până la cele mai recente generaţii de actori se simte înca “stilul Kovács”, transmis din generaţie în generaţie.

György Kovács era foarte apreciat şi de Dr. Petru Groza, prim-ministrul României, militant pentru buna înţelegere între naţionalităţile din România, mare iubitor de teatru.

 Gyuri a primit cea mai importantă distincţie pentru actori din acele timpuri, Artist al Poporului, și de două ori a fost Laureat al Premiului de Stat.

A vizitat multe capitale ale lumii, nu în calitate de actor, ci de membru al Comitetului Naţional de Apărarea Păcii. Era un povestitor minunat.

Mi-a povestit de exemplu că în Tirana anilor 50 nu era nicio stradă asfaltată, nici măcar în centrul oraşului, și în ce mizerie trăiau pe atunci albanezii.

O altă poveste a fost întâlnirea sa cu marele Laurence Olivier la Londra.

Din 1956 Gyuri a intrat în cinematografie și naveta s-a complicat: nu numai Cluj-Târgu Mureș și invers, ci și la Buftea.

A debutat în filmul Citadela sfărâmată, în rolul lui Matei Dragomirescu, alături de Marcela Rusu.

A urmat colaborarea cu René Clair în Serbările galante și în filmele istorice ale lui Sergiu Nicolaescu: Dacii și Mihai Viteazul.

Un rol deosebit a fost personajul von Karg în Pădurea spânzuraţilor, după romanul lui Liviu Rebreanu, în regia lui Liviu Ciulei, film premiat la Cannes. Cu Liviu Ciulei a avut o relaţie deosebită. Gyuri i-a recomandat-o pe Anna Széles, fosta lui studentă, pentru a juca rolul Ilonei din Pădurea Spânzuraţilor.

Un rol care mi-a rămas în memorie este cel al Profesorului din Serata lui Malvina Urșianu. Gyuri ne povestea că acest rol îi venea ca o mănușă, căci toate filmările se făceau cu el stând într-un fotoliu. Era după un infarct și nu mai avea voie să facă efort.

Ȋn legătură cu activitatea de actor de film aș cita-o pe regizoarea de film Malvina Urșianu: “L-am văzut în Kossúth. Era într-adevăr, pe vremea când Visconti căuta printre vedetele a două continente, un interpret pentru Prinţul Salino, mă gândeam cât de relative sunt toate în această artă, de vreme ce el, Visconti, nu știa că undeva, într-un teatru de provincie din România, se afla cel mai autentic interpret pentru acest rol.”

Lui Gyuri îi plăcea tot ce era frumos și bun.

Ȋmi aduc aminte din copilăria mea că după spectacole venea în casa noastră, unde se discuta ore întregi despre multe. Alteori întâlnirile erau în casa cardiologului de peste drum, Dr. Wilhelm Traub, un adevărat mecena al artelor care a ajutat mulţi actori și artiști plastici în momente grele.

La aceste întâlniri era prezent și Otto Rappaport, regizor, fost elev la o școală rabinică, apoi peste ani, redactor șef la Uj Kelet în Israel. Cu acest regizor Gyuri se simţea în largul lui. El a regizat spectacolul cu Tragedia omului de Madach, în care Gyuri, după multe decenii, l-a jucat din nou pe Lucifer.

S-a spus despre Kovács că, uneori, era distant și cinic. Dar era numai o mască. Ȋn spatele ei se ascundea un om de o rară sensibilitate.

Am înţeles că n-a putut uita niciodată două lucruri: prin ce trecuse, ca actor evreu, în anii 1940/1941, când practic i s-a interzis să-și practice meseria şi faptul că în perioada comunistă trebuia să promoveze studenţi și actori netalentaţi, nepotriviţi meseriei de actor – numai pentru că erau activiști ai regimului comunist.

Nașterea singurului nepot, fiul lui Miki, i-a prilejuit o mare bucurie.

Ultima oară l-am întâlnit în casa noastră, în septembrie 1977, cu două luni înainte de a se stinge. Mi-a dăruit un disc cu înregistrări de poezii, recitate în limba maghiară, din poeţi români și maghiari. Discul se numește  A Kor Falára (Pe zidul timpului). Pe coperta scrisese următoarea dedicaţie: “Pentru János, druckerul (fanul) meu cel mai bun, cu dragoste de părinte și frate”.

Ȋn sfârșit primisem o “diplomă” pentru tot ce am simţit pentru acest om.

Curând, într-o zi mohorâtă de sfârșit de toamnă clujană, aveam să aflu că omul pe care l-am admirat atât de mult se stinsese din viaţă. Moartea l-a surprins la Hotelul Continental din Cluj. Venise să regizeze piesa lui Pirandello Henric al IV-lea.

A doua zi a fost premiera. Regizorul nu mai exista, iar publicul s-a ridicat în picioare pentru un moment de reculegere…

Rămășiţele pământești au fost depuse în mormântul lui Szentgyörgyi István (un întemeietor de teatru și actor din sec. XIX), în cimitirul Házsongárd (Cimitirul Central din Cluj). Era încă o dovadă că adevărata religie a lui Kovács a fost teatrul.

Masca mortuară pusă alături a fost distrusă în două rânduri de golani și de două ori refăcută.

Aș încheia aceste amintiri cu câteva rânduri pe care Gyuri Kovács le-a trimis mamei mele, verișoara sa, la sfârșitul războiului, în 1945.

“Trebuie să ducem mai departe moștenirea trecutului și să aruncăm sămânţa noilor arbori în pământul cel nou, chiar dacă florile căzute și moarte nu ne mai pot însoţi.”

Johanan Vass