Operațiunea „Opera”

Anul acesta s-au împlinit 40 de ani de la atacul israelian asupra reactorului nuclear irakian Osirak. În 7 iunie 1981, în ajunul sărbătorii de Șavuot, reactorul, aflat la 17 km spre sud-est de Bagdad, a fost bombardat și ras de pe fața pământului. Cele opt avioane F-16, însoțite de șase avioane F-15 pentru acoperire aeriană, au ajuns la țintă survolând Arabia Saudită și Irakul. Bombardamentul a durat trei ore, începând de la 17.30. Pe atunci Israelul încă nu avea posibilități de realimentare aeriană și pentru ca avioanele să parcurgă 2.200 de km (dus și întors) și să bombardeze ținta, era nevoie de o strategie specială. Fiecare avion ducea rezervoare suplimentare de combustibil, pe care le-a aruncat înainte de a trece granița în Irak. Bombardarea unui reactor nuclear nu seamănă cu bombardarea oricărui alt obiectiv. Bombele trebuie aruncate de la o înălțime foarte mică, iar avionul trebuie să atace în picaj, într-un unghi de 35 de grade. Numai așa bombele pot penetra cupola de beton. Fiecare avion a lansat o bombă de o tonă și peste cinci secunde încă una. Acțiunea s-a derulat exact după plan: din cele 16 bombe, numai două au ratat. După trei ore reactorul încetase să existe. Victimele s-au limitat la zece soldați și un consilier francez. Nu s-a produs nicio contaminare radioactivă, pentru că reactorul încă nu intrase în funcțiune.Read more…

Prezentator, ziarist, comentator, eseist – vedeți vreo diferență?

Hotărârea de a discuta acele aspecte care diferențiază sau, mai bine zis, ar trebui să diferențieze ocupațiile de mai sus, provine din realitatea de zi cu zi, în care toate mijloacele de comunicare la care am acces – ziare, radio și televiziune – se află în mâinile unor așa-ziși specialiști în domeniul știrilor și care de la o zi la alta, și uneori de la o oră la alta, trec dintr-o ”specialitate” la alta. Ba mai mult, uneori, chiar deseori, individul (sau individa) își permite să prezinte o știre, în calitate de prezentator, dar să treacă imediat la un alt tip de activitate și să o discute, transformându-se în mod magic în comentator. În felul acesta amatorismul își pune amprenta pe amalgamul de noutăți care ne sunt prezentate pe tavă, iar pericolul e înclinația noastră de a le absorbi telles quelles. Într-o lume în care știrile false (ceea ce americanii numesc fake news) reprezintă o nouă industrie, cu un înalt procentaj de credibilitate, mijloacele de comunicație așa-zise ”clasice” nu au decât un rol secundar în combaterea minciunii organizate. Să fiu bine înțeles. Într-o lume liberă dreptul de a avea o părere e inalienabil, însă ceea ce e interzis e de încerca să-ți transformi propriile tale opinii în adevăruri absolute.Read more…

Bravo, Tokyo! Bravo, Japonia!

La Olimpiada Tokyo 2020, care se ține în 2021, s-au întâmplat în două zile două evenimente „minore” care probabil nu s-ar fi putut petrece în Europa, nici chiar în SUA. Ele au legătură cu Germania și cu Holocaustul. Primul eveniment s-a petrecut joi, 22 iulie, cu o zi înainte de deschiderea Jocurilor Olimpice. Kentaro Kobayashi, regizorul ceremoniei de deschidere, a fost demis din cauza unei glume legate de Holocaust, glumă care data de mai bine de 20 de ani. Președinta comitetului Tokyo 2020, Seiko Hashimoto, a anunțat demiterea și și-a cerut scuze că acest lucru s-a petrecut în ultimul moment. În anul 1998, prefăcându-se că își imaginează o activitate de bricolaj în care era vorba de instalarea unor mici păpuși de hârtie, Kobayashi i-a spus partenerului său: „ultima oară ai spus ‘hai să ne jucăm de-a Holocaustul’”, declanșând râsetele publicului. Apoi cei doi s-au amuzat imaginându-și furia producătorului emisiunii din cauza referirii la Shoah. Un lucru și mai uluitor s-a petrecut a doua zi, în toiul ceremoniei din stadionul olimpic.Read more…

Samaritenii

Iar mi s-a întipărit în minte un nume ciudat: Abdallah Cohen. Abdallah înseamnă „robul lui Allah”, iar Cohen denotă un urmaș al tagmei preoțești israelite din antichitate. Adică cum? E musulman sau evreu? Nici una, nici alta! E un tânăr simpatic, bine educat, de lângă Nablus (Sihem-ul biblic, în ebraică Șhem), în Cisiordania. Din păcate nu-l cunosc personal, dar am citit câteva interviuri pe care le-a acordat și am vizionat un reportaj, pentru că de la o vreme el a devenit purtătorul de cuvânt al comunității sale etnice și religioase – samaritenii. Mulți cititori se vor gândi la pilda bunului samaritean (Luca 10: 30-37). Este posibil că samaritenii de atunci mai există? Da, dar acest lucru este aproape un miracol – o comunitate veche de aproape 3000 de ani, ei au avut atât de mult de suferit de-a lungul istoriei, încât la începutul sec. XX erau pe cale de dispariție. Dar ei își păstrează cu înverșunare tradițiile și în ultima vreme comunitatea începe să se refacă, numărând în jur de 800 de suflete, dintre care o parte locuiesc în Cisiordania, lângă Nablus, și o parte în Israel, la Holon. Cine sunt de fapt samaritenii și de unde se trag? Depinde pe cine întrebi. Read more…

Declarație de dragoste

La început de iulie, călătoria mea de la Viena la Roman a fost un lung drum al copilului spre casa părintească. De la București m-au însoțit scrâșnetul nostalgic al roților unui tren vechi și legănatul monoton al vagonului pe calea ferată, gări părăsite, copaci și floarea soarelui care se înălțau din vagoanele uitate în triaje. Și cum ar fi fost o călătorie de plăcere cu trenul fără Domnul Goe? Un călător, supărat că Intercity a ignorat orașul Mizil, trase semnalul de alarmă. Ineditul momentului trăit m-a făcut să izbucnesc în hohote de râs, dar veselia mea a fost neînțeleasă de pasagerii furioși din jurul meu. Unii dintre ei au reușit să deschidă ferestrele înțepenite și să arunce toate invectivele limbii române asupra făptașului care confirmase omniprezența spiritului lui Caragiale. Era trecut de miezul nopții când trenul a oprit în gara din Roman. Am căutat cu privirea în lumina lampadarelor vechi silueta mamei mele, la fel ca acum patruzeci de ani, când coboram treptele liceului, după examene. Ne-am îndreptat spre casă, învăluite în răcoarea nopții, în parfumul dulce de tei. La sfârșitul secolului al XIX-lea o veche pădure de tei se întindea din estul orașului până la malul Siretului, dar ea a fost defrișată, lăsându-ne ca amintire doar Parcul Municipal și sute de tei în oraș. De câțiva ani am început să savurez insomniile, visele cu mintea clară alternând cu moțăiala și cititul cărților. Și astfel, cât mai rămăsese din noaptea sosirii mele, m-am putut lăsa prinsă în ispita derulării unor amintiri vechi despre poveștile, locurile și oamenii unui oraș, așa cum l-am cunoscut eu, nu cum arată el astăzi.Read more…

Dionis și dificultățile vieții dincoace de mitologie

Cred că nu spun nicio noutate, dacă afirm că trecutul recent ne-a cam luat prin surprindere pe toți și avertizările oamenilor de știință, care de multă vreme vorbeau de diferite pericole ale vieții moderne, s-au concretizat într-un mod la care nu ne-am așteptat. Pandemia ne-a forțat să luăm măsuri care ne-au afectat viața și cu toții am încercat să ne descurcăm cu aceste schimbări radicale. Încă o dată s-a văzut că unii se pierd cu firea mai repede și mai dramatic, dacă simt că nu mai au control deplin asupra propriei vieți, alții se adaptează mai ușor. Suntem diferiți când ne e bine și suntem diferiți când ne confruntăm cu situații dificile. Greutăți existau destule și în trecut, atât la scară personală, cât și la nivel istoric și global și cu toții am văzut povești de succes și eșecuri lamentabile, în persoană sau în mass-media. Uneori eșecurile, nenorocirile care distrug vieți pot servi ca memento, alteori parcă totul se întâmplă în zadar și suferința pare fără rost. După ce într-un articol anterior am vorbit despre Leslie Howard, care, trecând prin traume majore, a transformat durerea în artă, frumusețe, valoare, curaj, azi aș vorbi despre o familie unde nimeni nu a ajuns vedetă. Problemele întâmpinate de această familie, durerile celor implicați, nu sunt nicidecum comparabile cu suferințele îndurate de cel numit la naștere László Steiner (devenit apoi Leslie Howard), și totuși acest gen mai banal de nenorocire pare să fi măcinat sufletul, și chiar să fi distrus viața mult mai multor oameni decât am crede. Read more…

Unchiul meu, Gyuri Kovács, actorul și omul

Sunt oameni care colecţionează timbre, alţii care colecţionează cărţi poștale, alţii, monede…Eu am colecţionat de când mă știu tot ce e legat de György Kovács. De ce? Pentru că această personalitate m-a fascinat dintotdeauna: prin fizicul lui, prin umorul lui sarcastic, prin vocea lui inimitabilă, prin interpretarea rolurilor sale în “stil Kovács” care era totuși deosebit de la rol la rol. Nu a fost spectacol cu Kovács Gyuri, pe care să nu-l fi văzut; uneori mergeam la același spectacol de câteva ori. Nu a fost film pe care să nu-l fi văzut, iar când acum aproape 40 de ani am emigrat de la Cluj la Ierusalim și a trebuit să aleg între lucrurile pe care să le iau cu mine , am ales arhiva Kovács Gyӧrgy și am lăsat alte lucruri dragi, în urmă. Gyuri bácsi sau Gyuri, s-a născut la Cluj, în Zodia Peștilor, în februarie 1910 – o zodie de iubitori de artă și oameni foarte sensibili. Tatăl lui, Dezső, a fost fratele bunicii mele – Hermina.Read more…

Acţiunile eroice ale femeilor care au luptat în Rezistenţa evreiască în timpul Holocaustului

Secţia “Opinion Today”/Opinia de azi a ziarului The New York Times din 18 martie 2021 discută două „articole gemene,” cu o problematică similară, sugerată de Holocaust. In articolul meu, mă voi axa pe eseul publicat în ziar la aceeaşi dată cu comentariul editorului: The Nazi-Fighting Women of the Jewish Resistance/Femeile din Rezistenţa evreiască care au luptat contra nazismului. Ele și-au schimbat identitatea, au făcut contrabandă, strecurând revolvere în ursuleţi de pluş şi erau purtătoarele adevărului. De ce nu am auzit de isprăvile lor? Aceste femei formidabile, despre care Judy Batalion, autoarea articolului, nu auzise și nu înţelegea de ce, reuşesc să umple de lumină și căldură paginile eseului ei, în ciuda fundalului tragic pe care se desfăşoară acţiunile lor îndrăzneţe. În anul 2007, când locuia la Londra și se confrunta cu problema identităţii ei evreiești, Judy Batalion a hotărât să scrie despre Hannah Szenes. Din catalogul de la British Library, Batalion cere să consulte cele câteva titluri listate sub numele eroinei. Observă cu uimire că existau numai câteva pagini despre Hannah. În schimb, dă de o carte în idiş, o limbă pe care o stăpânea: Froyen in di Ghettos (Femei în ghetouri), care relatează istoriile a nenumărate tinere femei care i-au înfruntat pe nazişti;Read more…

Disidența anticomunistă românească – 3

Am ajuns la ultimul episod al trecerii în revistă al celor mai importante momente și al celor mai importanți actori ai acestui capitol esențial al istoriei românești, mai puțin cunoscut și mai puțin asumat. 1985-1988. Acțiunile protestatare ale tinerilor scriitori germani s-au intensificat în această perioadă. Spre finalul ei, reprimarea acestei mișcări s-a intensificat și s-a încheiat practic cu expulzarea din țară a membrilor „Aktionsgruppe Banat“ (William Totok, Richard Wagner) și a scriitoarei Herta Müller, viitoarea laureată a Premiului Nobel pentru Literatură (2009). Culmea este că toți acești tineri intelectuali germani din Banat, erau absolut de stânga, neomarxiști și se pronunțau pentru un comunism reformist cu față umană stil Primăvara de la Praga din 1968. Ei s-au opus doar regimului despotic de tip bizantin al lui Nicolae Ceaușescu. 1986-1989. În mod surprinzător, în 1985, diplomatul Dumitru Mazilu a fost numit Raportor special asupra drepturilor omului de către Subcomisia Națiunilor Unite pentru Combaterea Discriminării și Protecția Minorităților, cu sediul la Geneva. Serviciile secrete românești au depistat intenția lui Dumitru Mazilu de a-și publica raportul critic la adresa regimului ceaușist din România.Read more…

Buletin de București – august 1947

Au trecut foarte mulți ani de atunci și parcă a fost ieri. Îmi amintesc fiecare amănunt. Era o secetă cumplită, o vară foarte caldă și o inflație atât de mare, încât kilogramul de mălai costa 600.000 lei. Tocmai terminasem anul III la facultatea de medicină din Iași și începusem să-mi dau seama ce înseamnă să fii medic, după cei doi ani de așa-zisă teorie. În anul III de facultate semiologia mi-a dezvăluit adevărata frumusețe a meseriei de medic și voiam cu orice preț să știu mai multe. Credeam că voi putea s-o fac cel mai bine la București, dar pentru asta aveam neapărată nevoie de un buletin de București. Singura posibilitate de a-l obține era căsătoria cu cineva din București, la fel ca în filmul lui Calotescu din 1983, Buletin de București. Dar eu nu doream o căsătorie fictivă, ci una adevărată. Mă săturasem de scrisori și voiam să fiu împreună cu viitorul meu soț. În luna august 1947 am căzut de acord să vin la București și să ne căsătorim civil, ca să-mi pot face formele pentru buletinul de București și apoi mutarea la I.M.F. București, ca să pot începe anul IV. Read more…

9 (nouă) ani… în cifre și litere

Primul număr din Baabel apărea în 28 iulie 2012. Au trecut 9 (nouă) ani de când această revistă apare bilunar şi se străduieşte nu numai să se menţină, ci să se şi dezvolte, să devină mai bogată, mai diversă, mai interesantă, mai atractivă pentru cititori din spaţiul virtual, pretenţioşi, dinamici, tentaţi de oferta aflată în continuă creştere şi diversificare. De nouă ani alcătuirea fiecărui număr constituie o provocare pentru redactorii şi autorii baabelieni și de nouă ani reuşim să-i facem faţă cu brio (îmi permit să mă laud, doar acum, la zi aniversară). Trecând în revistă arhiva Revistei Baabel (o găsiţi la subsolul fiecărei pagini) se poate observa că an de an a sporit numărul articolelor/ediţie, s-a lărgit paleta subiectelor abordate, a crescut nivelul lor calitativ. În paralel a crescut şi audienţa. Nu putem vorbi de o creştere spectaculoasă, dat fiind specificul publicaţiei noastre, dar tendinţa s-a menţinut ascendentă. An de an a sporit numărul autorilor baabelieni şi, din păcate, unii dintre ei s-au mutat la cele veşnice. În pofida pandemiei care a bântuit și mai bântuie, toţi baabelienii au trecut cu bine al nouălea an din viaţa revistei, ba mai mult, colectivul autorilor a sporit cu oameni valoroşi şi dedicaţi, pe care am bucuria să-i prezint în cele ce urmează.Read more…

Vaticanul și sionismul

Ideea unui stat evreu era în contradicție totală cu percepția creștină, după care poporul evreu a respins mesianismul lui Isus și l-a condamnat la moarte. Ca urmare acest popor a fost blestemat și condamnat la exil pe vecie, creștinii devenind „evrei în duh”. Înființarea statului evreu golește de conținut această idee, întrucât pune capăt „blestemului”şi exilului și odată cu ele și pedepsei evreilor pentru răstignirea lui Isus. Întâlnirea puțin cunoscută dintre Theodor Herzl și papa Pius X a avut loc în 23 ianuarie 1904, cu o jumătate de an înainte de moartea lui Herzl. El făcea eforturi uriașe pentru a găsi sprijin pentru ideea lui de a ajunge la un acord internațional pentru înființarea unui stat în Ereț Israel. Iată ce a scris Herzl în jurnalul lui, în 26 ianuarie. “El m-a primit în picioare și mi-a întins mâna. Nu am sărutat-o. Lipai [însoțitorul] mi-a spus că era de datoria mea, dar nu am făcut-o. Cred că acest gest a pecetluit soarta întrevederii, fiindcă oricine vine la el se închină și îi sărută mâna. Mi-am prezentat cererea înaintea papei. Dar el, poate pentru că nu i-am sărutat mâna, a răspuns hotărât: „Nu pot susține această mișcare. Nu-i vom putea împiedica pe evrei să meargă la Ierusalim – dar nu putem să-i susținem. Pământul Ierusalimului, chiar dacă nu a fost sfânt dintotdeauna, s-a sfințit prin viața lui Isus, Mesia al nostru. Eu ca suveran al Bisericii, nu-ți pot spune altceva. Evreii nu l-au recunoscut pe Domnul nostru și ca urmare noi nu putem recunoaște poporul evreu.”Read more…

Festivalul de la Cannes are nevoie de legende (I)

Nu știu cum se face, dar titlul, un împrumut din șirul avântatelor afirmații ale directorului artistic, Thierry Frémaux, parcă verifică – pentru a câta oară? – cunoscuta zicere: “Ai grijă ce-ți dorești, s-ar putea să se împlinească”. Chiar așa a fost. Cel puțin două legende se vor adăuga istoriei – mereu concurate de mitologie – a festivalului, văzut ca cea mai importantă manifestare cinematografică a lumii. Din nou, nu știu cum se face, dar s-a nimerit ca ambele întâmplări, istorice sau de pomină, cum vreți să le spuneți, să se petreacă la final, pentru a evoca și ele, de data asta în cheie cultă, dictonul potrivit căruia “Sfârșitul încununează opera”. Dezastrul a năvălit ex-abrupto, de îndată ce președintele juriului, Spike Lee, a prins să glăsuiască, anunțând, fără să ezite, la Palme d’or… de la bun început. Până să izbutească biata gazdă, maestra de ceremonii, Doria Tillier – pentru prima oară în acest difcil rol – să-l întrerupă, lumea bună, invitată la ceremonia de închidere din sala Lumière, și lumea jurnaliștilor care urmăreau din altă sală transmiterea spectacolului, au prins cine este marele câștigător. Primii, invitați distinși, s-au făcut că nu aud, probabil, pentru a nu strica atmosfera. Noi, dincolo, muream de râs, văzându-l pe bietul Spike Lee buimac, pierdut, neînțelegând de ce a greșit, din moment ce maestra i-a spus, în engleză,” Mister President, the first film to be announced is.. ” Oarecum anesteziați de neașteptatul prilej de veselie, criticii, ziariștii nu au mai primit ca pe o lovitură strigarea, cu o inutilă voce de tunet, a beneficiarului Palme d’ or: Titane de Julia Ducournau. Zvonurile, bănuielile, presupunerile circulă repede la Cannes, uneori chiar înainte să înceapă, iar de-a lungul zilelor ele înfloresc. Iubitorii speculațiilor de tot felul au lansat ideea, de altfel nu lipsită de temei în atmosfera ideologizantă de astăzi, cum că premiul suprem va reveni musai unei femei, la capătul a 23 de ani câți au trecut de la primul Palme d ‘or câștigat de o regizoare: australianca Jane Campion, în 1993, cu splendidul Pianul.Read more…

Cannes-ul are nevoie de legende (2)

Dincolo de buimăceala ceremoniei de închidere și de șocul trăit la aflarea unei Palme d ‘or care ne-a dat cu leuca în cap – despre care am vorbit în însemnările trecute – am nedreptăți juriul condus de nefericitul Spike Lee dacă nu am recunoaște că palmaresul de până la distincția supremă arată onorabil. Fără un mare simț al nuanțelor, de unde și cele două premii ex-aequo, record nedorit și de aceea nu prea întâlnit, semn al dificultății de a decide, dar și fără omisiuni supărătoare sau adrese derutante. Filmele câștigătoare au fost extrase dintr-un bazin a cărui încărcătură a coincis, în general, cu alegerile criticii internaționale, cu valul de simpatie ce se anunța în ultimele zile, dar dispunerea lor ierarhică arăta altfel. Desigur, subiectivitatea își spune și aici cuvântul. Când mă încumet la deconstrucția palmaresului, la reașezarea diferită a titlurilor, am în vedere opiniile finale ale multor comentatori. Marilor noastre favorite pentru Palme d ‘or, Memoria, al lui Apichatpong Weerasethakul și Drive my Car al japonezului Ryusuke Hamaguchi le-au revenit în final Premiul Juriului, respectiv Premiul pentru scenariu. Amândouă au fost printre cele mai așteptate titluri ale competiției. Primul – pentru că thailandezul, deja deținător al unei Palme în 2010 pentru Unchiul Boomee care își amintește trecutele sale vieți revenea cu un film ce făgăduia o altă călătorie în adâncurile secrete ale memoriei; celălalt – ne stârnea curiozitatea de a vedea cum înfruntă capcanele literaturii lui Murakami, punctul de pornire al scenariului.Read more…

Serge și Beate Klarsfeld merită premiul Genesis

În fiecare an Israelul acordă premiul Genesis unor personalități care și-au dedicat viața cauzelor evreiești.Lista laureaților cuprinde nume de răsunet, din Israel și din diferite țări ale lumii, ultimul laureat fiind Isaac Herzog, actualul președinte al Statului Israel. El a primit distincția în calitatea lui de președinte al Agenției Evreiești. Propunerile pentru acest premiu pot fi făcute indiferent de țară, de instituții, comunități evreiești sau persoane particulare. Printre cei care credem că ar merita acest premiu ar putea figura și soții Serge și Beate Klarsfeld care și-au dedicat întreaga viață descoperirii și sancționării criminalilor de război naziști și ajutorării copiilor victimelor Holocaustului. Serge Klarsfeld este un supraviețuitor al Holocaustului. Născut la București, familia a reușit să emigreze în Franța înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial.Read more…

Strul, Ștrul, Srul

Citeam zilele trecute articolul “Dezertorul” Ițic Ștrul. Comentarii pe marginea nuvelei lui Liviu Rebreanu; autor: Andrei Corbea-Hoișie. Articolul – apărut în Revista de Istorie a Evreilor din România, editura Hasefer 2020, (pg. 219-227), cu titlul “Discurs și violență antisemită în România modernă”, editor: Adrian Cioflîncă – analizează relevanța uneia dintre cele mai cunoscute nuvele ale prozatorului român Liviu Rebreanu, “Ițic Ștrul, dezertor” din perspectiva momentului istoric de după Primul Război Mondial, moment când evreilor din România li s-a acordat în mod colectiv cetățenia română. Umanitatea profundă a evreului simplu, care nu înțelegea de ce societatea românească l-a respins, se află în conflict cu prejudecăți antisemite, brutale și, în cele din urmă, criminale. Materialul, expus cu deosebit profesionalism, îmi era bine-cunoscut. Dar și nuvela-mi era bine-cunoscută. Pentru mine, Strul, ea a reprezentat o tentație pe care nu mi-am refuzat-o. Chiar dacă în liceu, nuvela n-a fost prevăzută în programa de învățământ, eu deja o citisem.Read more…

Podurile de pe Neva

Era în anii nouăzeci ai veacului trecut, când încă republicile sovietice socialiste nici nu-și desăvârșiseră împrăștierea de sub marele URSS, când lucram ca translatoare la un ONG britanic, (CCF – Christian Children’s Fund, cu sediul la Londra și cu birouri în mai multe țări foste comuniste) cu activitate în domeniul protecției copiilor abandonați. Organizația avea colaborări și cu Rusia, mai exact cu Sankt Petersburg. Una din colegele mele, Mariana, asistentă socială, trebuia să participe la o conferință internațională taman la Sankt Petersburg și se afla în plin proces de căutare a căilor de a ajunge acolo. Mariana se tot frământa, o vedeam cu harta Europei sucită și învârtită, până când într-o zi, puțin mai libere, ne așezăm pentru o jumătate de oră la o cafea. Și atunci Mariana îmi dezvăluie enigma care o frământa: nu găsea pe hartă niciun oraș cu numele Sankt Petersburg! În toate căutările ei privitoare la avioane și legături de tren, găsea numai… Leningrad! Era pe vremea când Google încă nu exista, iar Internetul era folosit numai de armata americană. Noi abia aveam niște amărâte de modeme care ne ajutau să comunicăm prin e-mail, o chestie destul de avangardistă de altfel. Sunt genul de om care nu rezistă la posibilitatea de a face o glumă, așa că i-am spus Marianei: ”Ia-ți liniștită bilete pentru Leningrad că ajungi la Sankt Petersburg!”Douăzeci de ani mai târziu ajung și eu la Leningrad, într-o lună iulie cu nopți luminoase până spre trei dimineața. Aș vrea să vă pot face să simțiți senzația nopților albe, când crezi că amurgul nu vrea să te părăsească, dar simt că anumite trăiri nu pot fi împărtășite cu adevărat, ci trebuie verificate la fața locului. E uluitor cum te învăluie calmul nopții albe.Read more…

Geamantane

De când a împlinit șaizeci de ani, Mihai Kapel se gândea la pensionare. Nu că ar fi așteptat-o, dimpotrivă. Era medic anestezist și de terapie intensivă și îi plăcea profesia care și-a ales-o. Era o muncă grea, cu multă responsabilitate, însă și cu multe satisfacții. Era mulțumit de atmosfera din secție și cu colegii avea relații bune, era respectat, salariul îi asigura o existență demnă. Cel mai mult îl speria timpul liber pe care-l va avea la dispoziție, nu-și putea închipui cum o să și-l organizeze. Cititul, sportul și excursiile, nepoții, diminețile în care se va trezi cu razele soarelui în ochi, toate acestea îi făceau plăcere, dar numai la sfârșitul unei zile de muncă obositoare, în vacanțe și la sfârșiturile de săptămână. O dată pensionat, nu mai ești util societății, se gândea Mihai. La serbarea organizată în cinstea pensionării, a auzit numai cuvinte frumoase din partea colegilor. Parcă ar asista la propria înmormântare, i-a venit în minte, auzindu-l pe directorul adjunct cu care nu avuse cele mai bune relații și care îl lăuda cu zel. La sfârșitul ceremoniei a primit un geamantan mare, bej, împreună cu urările de bine și de călătorie plăcută..Read more…

O poveste de vară

În clasa lor de-a doișpea erau 36 de elevi, între care se nimeriseră să fie 18 băieți și 18 fete. În liceul acela de mate-fizică, unde totul era ordonat, asta nici măcar nu constituia o știre. Chiar și eu aș fi trecut peste acest amănunt, dar imediat după examenul de bacalaureat s-a organizat banchetul de absolvire. La banchet fiecare băiat trebuie să conducă o fată, așa erau regulile atunci. Încă nu se inventaseră rânduielile astea noi, că se potrivește și băiat cu băiat, ori fată cu fată. În pragul banchetului, chiar și tocilarii clasei și-au scos pentru câteva zile nasul din cărțile de matematică ori culegerile de fizică și au început să-și privească colegele cu oarecare interes. Știau ei că fetele bune se dau repede – și cele rele la fel. Dar ei rușinoși erau, căci despre felul cum să abordezi o fată nu te învăța în manuale. Iustin pusese ochii pe Iulia. Erau apropiați la catalog și din asta dedusese că ar putea fi apropiați și sufletește. Un fel de zodiac pe litere. Iulia avea de toate: era și frumoasă și premiantă, o combinație care ar putea îndepărta băieții, însă nu în cazul Iuliei, căci ea avea o inteligență calmă și neamenințătoare. Read more…

O nouă culme din viața unui aventurier: O călătorie în Israel în 2021

Tocmai m-am întors dintr-o excursie de o săptămână în Israel; acum îmi fac ordine în amintiri și îmi ling rănile. În ultimii doi ani, de când cu pandemia, mi-a fost imposibil să ajung în Israel. Nu puteam decât să dau târcoale Țării Sfinte, tot mai aproape, din Indonezia în Dubai și din Creta în Peninsula Sinai – dar și de acolo mi s-a refuzat accesul spre destinația viselor mele. Mă simțeam aproape ca venerabilul nostru strămoș, cu documentele sale de călătorie săpate în piatră…În timp ce coronavirusul azvârlea peste noi un val după altul, în orășelul biblic Ra’anana fiica mea a născut un băiat. Cu tristețe priveam la firmament căutând semne cerești care să-mi arate calea, dar la urmă tot nu aveam permis de intrare pământean. Mă perpeleam de dorul de a-l vizita pe copilul nou născut și întreaga familie. Mă obseda problema ce să fac ca să-mi cunosc nepotul – pe cât posibil înainte ca el să ajungă la școală. În pofida tuturor obstacolelor birocratice, căutam un mijloc de a intra în Israel cât mai curând posibil.Read more…