O mare parte a copilăriei mi-am petrecut-o la bunici, la Orăștie. Părinții erau plecați în străinătate, ca să se refacă după persecuția nazistă și apoi dictatura comunistă. Din cauza împrejurărilor și-au pierdut copilăria și se pare că niciodată nu s-au maturizat cu adevărat. Părinții mei au fost multă vreme plecați, iar între timp eu eram pe cale să devin o haimana, un hoț și un mincinos. Școala, adică școala românească de atunci, din timpul dictaturii, și-a pierdut complet sensul – pe care, la drept vorbind nu-l avea nici înaintea evadării părinților mei, dar cel puțin îmi stabilea rutina zilnică și mai ales îmi dădea posibilitatea ca în viitor să pot deveni medic, la fel ca tatăl și bunicul meu.

– Lasă, te rog, perele, nu le culege, încă nu sunt coapte.

– Nu, bunico, nu fac nimic!

Abia au trecut cinci minute și…

– Ce faci acolo, păi nu ți-am spus…?

– Vreau doar să le ridic spre soare, uite-așa, bunico, ca să se coacă mai repede.

Cu atâtea năzbâtii i-am zdruncinat bunicii nervii, of, bată-l să-l bată…

“Se știe că legea ta, Doamne, pedepsește furtul, chiar și legea firii din inimile oamenilor, pe care nici măcar răutatea lor nu o poate șterge. Niciun hoț, fie el și un om avut, nu privește cu indiferență furtul, chiar dacă acesta este comis din necesitate. Eu însă voiam să comit un furt și chiar l-am comis. Nu era din nevoie. Mie îmi lipsea dreptatea, eram dezgustat, răutatea mă sufoca. Eu furam lucruri de care nu aveam nevoie. Nici măcar nu mă bucuram de roadele furtului, ci de furtul în sine și de păcat.

Lângă via noastră se afla un pom plin cu pere, dar erau urâte și acre. Noi, tinerii, mergeam fără nicio rușine în toiul nopții, îl scuturam și furam la pere cu duiumul, nu ca să le mâncăm, ci ca să le dăm la porci. Și chiar dacă am mâncat și noi, a fost doar pentru că era oprit. Vezi inima mea, Dumnezeule, inima mea de care Te-ai îndurat, în adâncurile răutății ei. Iată, inima mea Îți va spune acum ce căuta acolo, că am fost rău fără niciun motiv, era doar pură răutate. Era oribilă, și totuși am iubit-o, mi-am iubit soarta, mi-am iubit pașii greșiți. Nu obiectul care m-a dus la cădere a fost ceea ce mi-a plăcut, ci căderea în sine; când, în depravarea sufletului meu, am căzut în păcat, nu-mi doream în mod rușinos vreun obiect nume, ci rușinea însăși.”

Da, Sfântul Augustin știa despre cădere și ridicare. Mare păcătos a fost și rugăciunile sale erau un adevărat roller coaster. Când am furat perele bunicii, nu-mi dădeam seama că răul începuse deja să pună stăpânire pe mine. Chiar atunci când furam de fiecare dată sume mici din portofelul bunicii ca să cumpăr țigări Kent de la turiștii din Vest, aflați în trecere, sentimentul meu de vinovăție era limitat. De vreme ce statul era nedrept, era un pseudo-stat, oricum în curând moneda nu va mai avea nicio valoare și de aceea poate că în retrospectivă eram mai puțin vinovat, sau poate că nu, depinde de perspectiva morală; este una din acele întrebări interesante, pentru care mă tem că există mai multe răspunsuri în același timp. 

„Ţara mea! Voiam cu orice preţ să mă agăţ de ea – şi nu aveam de ce să mă agăţ. Nu-i puteam găsi nicio realitate, nici prin prezentul şi nici prin trecutul ei” – îl citează Andrzej Stasiuk pe Emil Cioran în cartea sa În drum spre Babadag.

În drum prin România, Stasiuk calcă uneori pe urmele lui Cioran, filosoful și istoricul religiilor, fiul aceleiași țări ireale ca mine – iată, totuși, ceva care mă leagă de această țară, de țara mea – ideea absurdă că nu are nimic “real”.

Irealitate, așa numesc eu astăzi suma de minciună plus minciună. Dar în zilele noastre acest lucru se schimbă, și nu numai în România: minciuna primește treptat o poleială de adevăr, la rădăcina căreia prosperă antisemitismul și rasismul, de la Sfântul Augustin și până astăzi.

O, felix culpa, quae talem ac tantum meruit habere Redemptorem!

O, binecuvântat fie păcatul care ne-a adus un Mântuitor atât de măreț.

Asta ne-a lipsit în prezent și în trecut, pentru că era ascuns în însăși esența vieții noastre. Această realitate exista totuși în minciună și în ură, dar de rușine, sau poate de teamă, oamenii au făcut totul să închidă ochii, așteptând ca Dumnezeu să-și plătească această datorie nenorocită (fericită!).  În afirmația O, felix culpa, quae talem ac tantum meruit habere Redemptorem! eu văd un fel de mărturisire creștină timpurie că “Dumnezeu este mare”. Este un exemplu excelent de “instrumentalizare”. Adevărul este de obicei mai simplu.

Peter Rosenthal