Tabără de pionieri – Patrioți

Părinții mei erau plecați de câteva săptămâni și în curând avea să se afle că fugiseră.  Era timpul să dispar pentru o vreme de pe ecran.  Mi-am petrecut o parte din vacanța de vară într-o tabără de pionieri.  De data aceasta am plecat la Moneasa, o stațiune care pe ungurește se numea Menyháza, ceea ce s-ar putea traduce prin „Casa din cer”, sau „Casa din rai”.  Ei bine, numai rai nu era!  Eram doisprezece într-un dormitor, înghesuiți ca sardelele în consevă.  Hrana era mai degrabă din iad – foarte curând aveam cu toții stomacul stricat.  Nu s-au organizat activități de nici un fel.  Profesorii care ar fi trebuit să se ocupe de noi erau cu totul nepăsători.  Singurul lucru care-i interesa era să ne trimită cât mai repede în dormitoarele posomorâte ca să scape de grija noastră.  Spiritul țării și al sistemului apăsa greu asupra întregii tabere: lipsă de perspective, nepăsare, deprimare, lene, lipsă de interes, tocire a sentimentelor, mai ales a simțului răspunderii, a compasiunii – bineînțeles că erau bătăi – să nu mai vorbim de integritatea morală.  Dar noi copiii, pionierii, nu ne dădeam seama, nici nu ne interesa.  Noi eram între noi și profesorii între ei.

Peste zi ne învârteam prin satul liniștit, așezat într-un peisaj deluros încântător.  În centru era o piscină, unde ne petreceam diminețile mai mult sau mai puțin de capul nostru.  Seara ședeam împreună în sala comună sau în dormitoare.  Unul făcea rost de muzică, altul de limonadă, stăteam de vorbă, se legau prietenii.  Se juca jocul cu sticla, băieți și fete se țineau de mână, ieșeau împreună și își jurau credință veșnică.  Deodată mi-a trecut prin minte că eu eram acolo numai temporar, nu puteam face nicio promisiune fără să mint.  Timpul mă stânjenea în toate privințele, se insinua în viața mea și se lățea prin ea ca o minciună sfruntată, făcând din mine un străin printre semenii mei.

***

Cu mulți ani mai târziu stau în trenul de la Arad la Brașov și mă lupt cu impresiile întoarcerii și cu amintirile.  Primul lucru care îmi vine în minte e festivalul „Cerbul de aur” de la Brașov.  Era un concurs internațional de muzică ușoară unde apăreau și cântăreți consacrați din străinătate.  Îmi amintesc vag de un concert dat de Josephine Baker, dar s-ar putea să mă înșel.  Întotdeauna s-a pus accentul pe partea pozitivă, s-au adus cântărețe negre care iubesc copiii și s-a dat drumul la nenumărați porumbei albi ai păcii.  Înscenarea maniacală a binelui e una din caracteristicile unui stat asupritor, cum era și România.  Ne lipsea nu numai muzica, mai rău era că ne lipsea mâncarea!  Paranoia și delirul se manifestau și prin sărăcirea vieții culturale.  Manifestări de genul „Cerbului de aur” au apărut din nevoia de a distrage atenția populației de la eșecurile regimului.  Nimic nou sub soare: panem et circenses.  De fapt mai mult circ decât pâine!

Unul din musafirii obișnuiți era Tom Jones.  Cu cântecele lui nevinovate și cu mutrișoara simpatică și capul cârlionțat arăta ca un frizer cu mandolină.  Și totuși lumea era încântată că ditamai vedeta străină dă concerte la noi și nu pot să neg că și eu eram impresionat.  Mesajul din laboratorul de otrăvuri al nebuniei, al paranoiei și al maniei era: Nu suntem singuri, n-am căzut pradă puterii întunecate, avem influență, suntem apreciați în lume și străinii vin la noi cu plăcere.  Artiști ca Josephine Baker și Tom Jones – importante erau numele răsunătoare – probabil că nici nu s-au gândit la asta.  Fapt este că pentru regimurile totalitare și din păcate și pentru populația locală nu există nimic mai rău decât izolarea de restul lumii.

Senzațiile de deșertăciune, de neajutorare pe care le-am încercat în copilărie, rănile pricinuite de viața într-o dictatură, toate au trecut cu timpul.  Dar au lăsat urme.  Într-o lume liberă recuperarea e posibilă, impresiile nocive pot fi neutralizate cu ajutorul unor procese psihologice.  Încercarea de a vindeca neîncrederea față de lume, de a reface legăturile dintre lumea veche și cea nouă ar ameliora cel puțin într-o anumită măsură conflictul interior și senzația de zădărnicie legată de propriile idei și impresii.  S-a dovedit că vedetele, pe piedestalul pe care sunt ridicate, reprezintă o suprafață de proiecție ideală, care ne ajută să facem față propriilor noastre neajunsuri.  În blocul de Est, vedetele din Occident erau ecourile lumii libere, pe când în Vest, formații ca „Fanfara Ciocârlia” transmit o idee romantică despre o lume primordială, iluzia unei libertăți dincolo de constrângerile comerțului și ale veții cotidiene. 

Această nevoie de legătură cu lumea „mare” e caracteristică nu numai celor care au crescut într-un regim închis, totalitar, dar ea își are locul și în lumea liberă, unde răspunde dorințelor ascunse ale unor mici-burghezi cu vise mari.  Oricum ar fi, trăsătura fundamentală a acestor sisteme e beția de putere a unor figuri depravate și lașe, care pe bună dreptate preferă să nu se arate în public.  Iar dacă totuși o fac, atunci numai în calitate de autocrați, cu armate care defilează în sunetele marșurilor, sau cu demonstrații de putere care înfioară lumea.  Când văd asemenea imagini, simt până azi vârtejul ruinei colective.

Cea mai potrivită metaforă a dezintegrării regimului ceaușist e povestea unui vas naufragiat în Strâmtoarea Bosfor.  Am dat de ea din întâmplare, cu ani mai târziu, când evenimentele aparțineau de mult istoriei, în cartea lui Orhan Pamuk „Istanbul”.

Aici, între Orient și Occident, între Marea Neagră și Marea Mediterană, spre sfârșitul erei lui Ceaușescu a avut loc un accident.  O navă românească a naufragiat.  Încărcătura consta dintr-o mie de oi trimise în Orientul Apropiat, în schimbul petrolului.  Conducerea era interesată ca sistemul să funcționeze în continuare, chiar dacă populația răbda de foame.  Procedeul era binecunoscut: se plătea tribut.  Pe vremuri independența față de Imperiul Otoman se plătea cu mii de suflete, bărbați și femei în floarea tinereții erau trimiși an de an la Înalta Poartă.  În zilele noastre petrolul a devenit simbolul independenței.  Poporul purta povara birurilor, iar oile erau moneda.  Vasul s-a scufundat cu oi cu tot, în timp ce în măcelăriile goale din România mai rămăseseră doar „patrioții”, picioarele de porc îngălbenite, pe care nimeni nu le cumpăra.  După ce conducerea a jefuit și a vândut totul, „patrioții” au rămas ultimii păzitori ai măcelăriilor socialiste.  În ei părea să se contopească într-o caricatură macabră viitorul și trecutul unui sistem sortit pieirii.  Bănuiam că erau pe-atunci în România și oameni care mâncau pe săturate.  Negru pe alb am aflat acest lucru din biografia lui Pablo Neruda, „Recunosc, am trăit”.  Ca oaspete al Partidului Comunist, poetul a fost încântat de bucătăria românească.

Perioada de incubație – Membrana timpului

După două săptămâni la Moneasa am plecat la Deva, la Pali, fratele bunicii și la soția sa Magda.  Între timp vestea fugii părinților mei a făcut senzație la Arad.  Erau doi oameni liniștiți, prietenoși, nimeni nu s-ar fi așteptat la așa ceva din partea lor.  Bine că puteam sta la Deva până se mai linișteau lucrurile.

Pali și Magda locuiau într-o căsuță mică, în centru. Viața lor se învârtea în jurul grădinii pline de melci.  Eu petreceam dimineți întregi observând mișcările lor lente.  Fragi, morcovi, cartofi și salate erau adevărate comori care creșteau din pământ.  Lia, fata vecinilor, stătea uneori lângă mine pe banca de sub prun și-și pregătea mapa cu desene pentru admiterea la academia de artă.  Desena melcii în toate pozițiile imaginabile.  Pali se întorcea seara de la servici.  Motocicleta lui se auzea de departe; era și singura din împrejurimi.  Lia era o fată mioapă, harnică, dar nu prea atrăgătoare.  Doar desenele ei aveau un anumit farmec.  Vorbea fără întrerupere de examenul de admitere, iar între timp, cu mișcări rapide și sigure crea pe hârtie tot soiul de vietăți mărunte.  Desenele ei aveau substanță și volum, erau pline de viață și cu toate acestea ea însăși abia se distinge, palidă, în amintirea mea, de parcă blocul de desen i-ar fi consumat toată ființa.  Cu mulți ani mai târziu am aflat că a devenit medic radiolog în Israel.  Într-un fel e logic, se ocupă mai departe de linii și forme și tot în alb-negru, ca atunci.

Eu am hoinărit prin parcurile umbroase, am jucat șah și am urcat la cetatea care a fost ridicată în Evul Mediu pe ruinele unei fortificații daco-romane – cel puțin așa scrie pe Google.  Într-o zi, în timp ce coboram de la cetate am avut o senzație ciudată de slăbiciune, am avut amețeli și mi s-a făcut negru înantea ochilor.  Se poate după abia șase săptămâni fără părinți nu mai făceam față?  M-am întors la Pali și Magda.  Eram palid și total lipsit de poftă de mâncare.  Mătușa Magda era o gospodină excelentă și îmi gătea mâncăruri delicioase.  De obicei mâncam bine, așa că plăcerea era reciprocă.  Dar de data aceasta parcă îmi stătea în gât.

În zilele următoare a fost la fel.  Nu mai mâncam aproape deloc.  Nu înțelegeam ce se întâmplă cu mine.  Seara a venit un prieten al familiei la o partidă de cărți.  Era medic pediatru.  Întâmplător am auzit șoaptele îngrijorate ale adulților.  Vreo două-trei săptămâni mai târziu, într-o dimineață m-am văzut în oglindă: eram galben!  Perioada de incubație a trecut și boala a izbucnit, am văzut-o cu ochii mei și în ochii mei, care deveniseră deodată galbeni.  Aveam gălbenare, mai târziu am aflat că era vorba de hepatita A, varianta mai puțin primejdioasă.  Această știre a avut darul să mă liniștească într-o oarecare măsură: dacă boala era atât de bine cunoscută, îmi închipuiam că are și un tratament tot atât de bine definit.

***

La întoarcerea în România am trecut și prin Deva.  Amintirea bolii, a slăbiciunii și singurătății mă privea prin fereastra compartimentului așa cum mă privise pe vremuri din oglindă fața mea îngălbenită.  În timpul călătoriei mă simțeam foarte aproape de lumea pierdută, „lumea de ieri”, cum o numește Stefan Zweig.  Pentru mine această lume mai trăiește, pătrunsă de liniștea amurgului și de o aură a vechii provincii habsburgice, încrezătoare în propriul ei destin.  Din tren vedeam pădurile umbroase și dealurile fostei monarhii dunărene.  Urmele dictaturii și ale totalitarismului, cu ferme dărăpănate și centre industriale părăsite, arătau ca niște grămezi de gunoaie aprinse în zilele de toamnă târzie.

În fața ochilor mei membrana timpului a căzut ca o cortină între trecutul care mă însoțea la tot pasul și timpul trecător ca priveliștea văii Mureșului, care gonea dincolo de fereastra vagonului. 

Sub forma amintirilor și într-o limbă străină, germana, lumea aceasta cunoscută dintotdeauna mi-a devenit mai apropiată, mai nemijlocită decât mi-era atunci, când trăiam în România lui Ceaușescu.  Când trenul a ieșit din Deva, am ieșit ca dintr-o baie de amintiri.  Această călătorie mi se părea din ce în ce mai ireală și cu fiecare kilometru din etapa următoare se micșora și distanța lăuntrică spre Köln.  În huruitul vagoanelor vechi și prin compartimenele uzate, amintirile din România copilăriei mele se lățeau și se contopeau cu cele ale anilor petrecuți la Köln.  Se zdruncinau în ritmul monoton al roților, care străbăteau Câmpia Transilvaniei într-o zi ploioasă.  Eu ședeam în compartiment, îmbibat ca un burete cu amintiri și cu impresii noi.  Pe geam erau stropi mari de ploaie.  Părea că vremea trecută sclipea prin stropii de ploaie în așa fel încât pentru un moment n-am mai putut deosebi trecutul de prezent.  În fața ochilor mei totul se întrepătrundea.

Nu pot spune că am părăsit România nici din dorința mea, nici pentru că aș fi fost silit.  Mai degrabă am fost mișcat ca un pion într-un joc, după o aruncătură de zar.  Cel puțin așa mi se pare azi.  Pe zar era scris negru pe alb „Köln”.  Acolo, în partea de sud a orașului, nu departe de biserica Sf. Severin, acolo a început viața mea în Germania.  Întâmplarea m-a dus din România direct într-o cameră mobilată cu un pat pliant și cu o masă din material sintetic Resopal.  După-amiezile mi le petreceam ori în bucătărie, cu temele, ori la depozitul de ciorapi de alături, împreună cu ucenicul.  Îl chema Lothar, avea vreo nouăsprezece sau douăzeci de ani, era blond, prietenos și liniștit.  Avea mustăcioară și se îmbrăca după ultima modă: pantaloni trapez, cămăși uni – de obicei roșii – și pulovere în V.  Era înalt și slab și avea un Volgswagen „broscuță”, alb, în care mă lua cu el la piața din cartierul Zollstock.  Eu îl ajutam să împacheteze marfa și să pună prețurile și stăteam lângă el la tarabă.  Ascultam împreună muzică la radio – șlagărul de atunci era „Kung-Fu-Fighting” al lui Carl Douglas și eu citeam revista „Bravo”.  Proprietarii firmei, Mici și Laci, erau prieteni cu părinții mei și ei ne-au introdus în viața cea nouă en gros și en détail.  La ei în depozit se împacheta, se despacheta, se tria și se stivuia fără încetare.  L-am observat pe Lothar cu mare atenție, era doar primul cetățean german pe care l-am cunoscut.  Fără să vreau l-am comparat cu românii de vârsta lui și am ajuns la concluzia că era altfel.  Era parcă mai așezat și felul lui de a fi, neîndemânatic dar liniștit, îi dădea o anumită prestanță.  El tăcea și eu vorbeam – până aici nimic deosebit.  Seara ne întorceam cu marfa rămasă și cu portofelul bine căptușit în strada Rozelor, unde era depozitul și camera noastră mobilată.  La mijlocul anilor șaptezeci erau vremuri bune.  Magazinele își etalau bogăția, șuvoaie de cumpărători din tot cartierul se adunau în strada Severin.  Mă plimbam cu mama pe la Poarta Severin și nu știam unde să ne uităm mai întâi: prăjituri, fructe exotice, carne, birouri de voiaj, magazine de jeans, de aparate electrice,  cabareturi.  Totul se afla într-o ambianță plăcută, cu case îngrijite, din care duminica se revarsă mirosul de friptură.  Mama și cu mine nu ne puteam crede ochilor că am ajuns într-o țară atât de bogată.  Vântul de noiembrie de pe strada Severin părea să fi spulberat amintirile din România.  Ca noua bunăstare să fie desăvârșită, am cumpărat castane și le-am pus la copt.  Numai că n-aveam experiență și castanele s-au făcut scrum…

Am început școala cu elan.  Mama făcea cuvinte încrucișate și fuma, iar eu îmi făceam cu sârguință temele pe masa din bucătărie.  Seara ieșeam la plimbare.  Treceam pe la biserica Sf Severin, pe strada Altenburg, de acolo în lungul Centurii Ubienilor[1] până la Rin și de pe malul Rinului înapoi pe strada Rozelor.  În fiecare dimineață eram punctual la stația trenului local din piața Chlodwig.  Din această piață radiază mai multe străzi și din fiecare se revărsa un șuvoi neîntrerupt de trecători aduși de tramvaie, autobuze și taxiuri.  Ici-colo erau șantiere care promiteau o îmbunătățire a circulației.  Eu mă uitam la ceasul mare de pe stradă, mă obișnuiam treptat cu ritmul orașului și începeam să nu mă mai simt străin în „Vringsveedel”[2].  Și într-o bună zi am observat că însuși ceasul din piața Chlodwig a căzut pradă timpului.  Primii mei ani în Köln păreau dispăruți împreună cu cadranul alb al ceasului din piața Chlodwig, dar au reapărut pe neașteptate în fața ceasului oprit din gara Lipova.  Pentru un moment amintirile din România și anii din Köln s-au găsit față în față ca doi gemeni, sau ca doi tovarăși de călătorie, și am înțeles că trebuie să mă reîntorc la Köln pentru ca să-mi pot lua rămas bun de la România.  Acum era timpul s-o fac și poate chiar acesta a fost adevăratul motiv al călătoriei mele.  Am privit peisajul ploios de afară și din geamul compartimentului se uita la mine imaginea mea oglindită, ca și cum aș fi rămas afară, lângă casa țărănească, biserica, lanul de porumb, vaca, căruța cu cai…  Zonele industriale părăsite precedau gările dărăpănate prin care treceam: Săvârșin, Ilia, Simeria.  Lanuri de porumb se întindeau de la calea ferată înspre Mureș.  Acesta dispărea uneori în spatele unui delușor, ca să reapară câteva clipe mai târziu.  Livezi de pruni, caiși și peri erau împrăștiate prin peisajul ud.  Era frig, noroc că în compartimentul de clasa întâi încălzirea funcționa cu toate că era vară.  Am răsfoit un ziar până la știrile din sport.  Duminica urma să aibe loc derby-ul capitalei, între Steaua și Dinamo.  Mi-am propus să urmăresc meciul la televizor.

Am trecut prin Orăștie.  A fost totuși o greșeală să nu ne oprim acolo, dar era prea târziu.  Când orașul a dispărut la orizont m-a cuprins senzația unei pierderi iremediabile.  

Acolo unde mi-am petrecut de atâtea ori vacanțele la bunici, tocmai acolo amintirile mele au nimerit pe o linie moartă.  În timp ce trenul se îndepărta, au ieșit la iveală câteva amintiri răzlețe.  După-amiezile lungi în grădina bunicilor, prunii și părul umbros din curte, plapuma, siropul de zmeură și castraveții murați de pe verandă, partidele de șah cu bunicul, îngrijrea undițelor, cuibul de berze în platanul falnic din grădina vecinilor și multe altele.  Trenul se îndepărta, Orăștie dispăruse din geam, cu tot cu părul, cu berzele și cu siropul de zmeură, iar eu priveam ogoarele largi și ude ale Transilvaniei.  Au urmat gări ca Vințu de Jos, Alba Iulia, Teiuș, Blaj, Mediaș.  Chiar dacă n-am fost niciodată pe-acolo, totuși numele orașelor îmi sunau ca ecourile unei melodii cunoscute de când lumea.  Era un sunet care lega între ele impresiile și amintirile mele și care în mod ciudat mă apropia de cel ce sunt azi.  Și totuși locurile cunoscute îmi apăreau neașteptat de noi, pe când cele necunoscute mi se păreau tot atât de ciudate ca intuiția pe care am avut-o când am ajuns în gara Brașov: că eram din nou acasă în străinătate, ajunsesem la țintă și eram tot pe drum.

Carantină – Succes relativ

Când a izbucnit boala, am fost cuprins de panică.  A trebuit să fiu internat în spital, în carantină.  Totul suna foarte amenințător și vocabularul medical cu care am fost confruntat nu prevestea nimic bun.  Când am aflat ce mă așteaptă, mi-a venit rău – pe vremea aceea spitalizarea în România nu era ca o cură în Alpi.  Pali m-a dus la Arad.  Ziua trebuia să fie la lucru pe șantier, n-avea timp să transporte copii de fugari de colo până colo, așa că m-a dus noaptea.  Drumul pe șoseaua plină de hârtoape a durat trei ore.  Mi-era greață, teama îmi sufla ca un vânt rece prin măruntaie și ideea de a merge la spital era un coșmar.  La Lipova am mers de-a lungul Mureșului.  Apa întunecată a Mureșului, care mi-era atât de cunoscută la Arad, îmi apărea deodată străină.  Pe alocuri râul se ascundea, prezența lui putea fi numai bănuită și auzită îndărătul copacilor.  Simțeam că îmi crește febra.  Nu mult, doar cât să dea întregului peisaj o strălucire stranie, artificială.  Crengile uscate aveau o poleială argintie, iar apa Mureșului, când se arăta de după copaci, avea uneori efecte de plumb topit, alteori de indigo.

Pali conducea Dacia în tăcere și în mod excepțional nici eu nu aveam nimic de spus.  Îmi adunam forțele pentru a doua zi.  De la o vreme m-am liniștit, de parcă teama ar fi pierit în apa Mureșului.  După ce febra a încetat să mai urce, m-am simțit mai bine.  Când au apărut primele case ale Aradului, mi-era cald și plăcut.  Pali m-a dus până la palatul Bohuș, pe strada Anatole France.  Cu chiu cu vai m-am târât până în pat, mi-am tras plapuma pe mine și m-am uitat în tavan: oare ce mă așteaptă mâine la spital?

***

Viitorul meu a început însă mai târziu, pe aeroportul din Frankfurt, în fața unei scări rulante.  Mă simțeam la un pas de marea libertate și ascultam anunțurile din difuzor: Paris, Istanbul, Roma, Beijing, Moscova, Amman, Varșovia, Copenhaga.  Era muzică în urechile mele; acesta era adevăratul sunet al lumii.  Ce e „Oda bucuriei” față de ce am simțit eu acolo, în fața scării rulante?  Nici nu-mi trecea prin minte că bucuriei excesive îi urmează de obicei mahmureala.

Pentru prima dată în viață mergeam pe o scară rulantă și mă simțeam cam nesigur.  Mă gândeam că viața mea cea adevărată tocmai începuse, dar era evident o greșeală.  Trecutul meu nu numai că trăia mai departe, dar chiar ducea o existență dublă: una o duceam cu mine în bagaj, iar cealaltă trăia mai departe în România, fără mine.

La început m-am simțit foarte singur în Vest.  N-aveam cu cine vorbi despre impresiile aduse din dictatură.  Lumea dictaturii e ca durerea de șale: cine n-o cunoaște nu și-o poate închipui, iar inițiații se înțeleg între ei fără multă vorbă.  Cu cine aș fi putut vorbi la noua mea școală?  Și așa la început aveam alte griji, trebuia să deprind întâi lucrurile cele mai simple, să mă descurc în viața de zi cu zi în Germania și asta nu era deloc simplu.  Școala, colegii, profesorii, chiar hainele – totul era nou.  O jumătate a lumii o lăsasem în urmă, iar cealaltă jumătate, cea pe care o aveam înaintea ochilor, nu părea să-i pese prea mult de mine.  Minunatul concert de la scara rulantă din aeroport a fost înlocuit treptat cu disonanțele micilor dificultăți cotidiene din viața unui emigrant.  Dar privirea mea era ațintită spre lucrurile mărețe, spre „simfonic”, nu mă interesau nuanțele minore din eterna rapsodie a fericirii. 

– Cum merge?

– Bine, mersi.

Abia după o vreme am primit destulă siguranță de sine ca să observ că nu era totul chiar atât de perfect în minunata lume nouă de emigrant.  Chiar dacă se întâmpla așa ceva, dura numai câteva clipe și deîndată se reinstaura măreața temă a fericirii cu chintesența ei binecunoscută: „Aceasta e cea mai bună dintre lumi.”  Cu această mantra am reușit la început să fac față în mod onorabil la cerințele vieții cotidiene, dar cu timpul au apărut fisuri în acest eșafodaj.  Amintirile din viața mea anterioară au început să se clatine.  Unele întâmplări au pălit, altele, din contră, au primit în memorie contururi mai clare.  Treptat mi-era din ce în ce mai greu să înțeleg ce se întâmplă cu mine, mai ales că și limba mi-era străină.  M-am lăsat pur și simplu dus de curent.

Prima zi de școală la Köln nu s-a lăsat mult așteptată.  E adevărat că scăpasem de uniforma întunecată și de numărul matricol brodat pe mânecă, dar în același timp îmbrăcămintea a devenit o adevărată problemă.  Încă din prima zi mi-am dat seama că hainele mele erau complet nelalocul lor.  Problema era nu atât în elemente (care aveau și ele neajunsurile lor), cât în compoziție, în grija plină de dragoste a mamei, care n-ar fi admis cu niciun chip ca odrasla ei să aibe un aspect dezordonat.  Fără îndoială că a reușit: pulover de lână bej, fără mâneci, dedesubt o cămașă roșie cu gulerul scos, pantaloni gri la dungă, părul cu cărare.  Pentru prima dată în viață arătam cu totul altfel ca restul lumii, care umbla în jeans uzați și hanorac.  N-aveam nicio intenție să ies în evidență, dar așa cum arătam…  Deci așa am ajuns, ca picat din lună, în lumea total străină a unei școli din Köln.

A fost aproape tot atât de rău ca atunci, în curtea școlii de la Arad, când am salutat steagul, am cântat „Trei culori cunosc pe lume” și cu chiu și vai am fost admis în organizația de pionieri.  În ziua de dinaintea marelui eveniment – era ca un fel de primă comuniune socialistă – m-am bătut cu colegul de bancă și amândoi am fost amenințați cu pedeapsa capitală: să nu fim admiși în organizația de pionieri.  În ziua ceremoniei ședeam ca două curci plouate în ultima bancă, în uniforma albastră de toate zilele, orbiți de cămășile albe și cravatele roșii ale celorlalți, ale pionierilor, care așteptau cu înfrigurare clipa cea mare.  Ca și cum nu eram destul de umiliți, înainte de ceremonie ne-au chemat: „Burger și Rosenthal!  Ca să nu faceți colectivul de rușine, marș acasă, luați o cămașă albă de la tata și veniți imediat înapoi.  Cravate roșii vă dăm din cancelarie.”  Deci ne-au primit!  Trebuie să recunosc că eram mândru de uniforma de pionier, cu cravata roșie și insigna și nici măcar numărul matricol 42918 de pe mânecă nu mă deranja.  Atunci mă simțeam în ea ca în frac.  Mai târziu am început s-o resimt ca pe o cămașă de forță.  Într-o bună zi am învelit-o într-un ziar, împreună cu „pecetea conducătorului” și am aruncat-o de pe pod în apa Mureșului.

În prima zi de școală la Köln colegii nu m-au prea luat în seamă, chiar dacă citeam o anumită nedumerire în privirile lor.  Bine că cel puțin nu s-a cântat.  M-am pitit în ultima bancă, unde aveam iluzia că țin situația sub control.  De acolo puteam examina situația fără a ajunge eu însumi în centrul atenției: jeans, păr lung, fard, lac de unghii, țigări, voci tari, uneori obraznice, dar sigure de sine.  Între timp mă pregăteam sufletește pentru prima oră de cursuri în Germania și încercam să apar natural, cel puțin pe cât eram în stare.  Dar nimic nu era nici natural, nici de la sine înțeles.  Transpiram sânge, noroc că nu se vedea.  Am vorbit cu câțiva băieți și am fost surprins că i-am înțeles, ba mai mult, că ei păreau să înțeleagă germana mea stâlcită.  Un lucru mi-a fost clar din prima clipă: părul trebuia să fie mai lung și pentru asta se cerea răbdare.  Cu fetele n-am îndrăznit să intru în vorbă.  Fardate și fumând în pauze în curtea școlii, mi se păreau cu totul inaccesibile, aproape că mi-era dor de fostele mele colege de clasă de la Arad, cu șosete albe, cu cordeluță și cu mâinile la spate.

La biologie am avut o profesoară foarte tânără.  Conducea un Porsche și în jeanșii Wrangler arăta cu zece ani mai tânără decât mă simțeam eu însumi.  Abia a început ora, când am auzit-o spunând: „Ah, avem un elev nou!”  Am sărit în picioare, așa cum eram obișnuit din România.  Din poziție de drepți, cu pieptul înainte și cu umerii înapoi, am spus clar și răspicat: Rosenthal.  Când douzeci și patru de capete mirate ale noilor colegi s-au întors înspre mine în același timp, am înțeles că debutul meu la biologie n-a fost un succes.  Dar când mă gândesc la peripețiile primirii mele în organizația de pionieri, care de altfel nici nu mai există, îmi dau seama că totul e relativ.

Peter Rosenthal

(traducere din limba germană Hava Oren)

---

[1] trib germanic stabilit în epoca preromană pe actualul teritoriu al orașului Köln – N.T.

[2] Numele cartierului Severin în dialectul local.- N.T.