În urmă cu vreo zece ani mi-a căzut în mână o carte pe care am citit-o cu deosebită plăcere:  The Glass Room (Camera de sticlă) a lui Simon Mawer.  Chiar dacă este un roman, ea are mai mult decât „un sâmbure” de adevăr: este povestea unei case (absolut reale!) și a proprietarilor ei, o familie evreiască înstărită din Brno, Cehia.  De atunci îmi doresc să o vizitez, dar nu a fost simplu.  La început era închisă pentru renovare și chiar după deschidere, numărul vizitatorilor e strict limitat, trebuie să te înscrii cu luni înainte.  În vara aceasta s-a ivit ocazia potrivită – și m-am convins că vila este și mai frumoasă decât mi-aș fi putut închipui din imagini și din filme.

Vila a fost proiectată de Ludwig Mies van der Rohe, unul din reprezentanții de frunte ai arhitecturii europene de după Primul Război Mondial și directorul școlii Bauhaus.  Iar designul interior și mobilierul a fost realizat în colaborare cu Lilly Reich.  Vila întruchipează cunoscutul principiu al lui Mies van der Rohe: less is more: simplitatea și lipsa aproape totală a ornamentației este compensată prin materialele deosebite și mai ales prin spațiile extraordinare pe care le creează.

***

Mi-am pus întrebarea: de ce tocmai atunci și de ce tocmai acolo?  În 1918, după dezmembrarea Imperiului Austro-Ungar, cea mai mare parte a industriei fostului imperiu s-a regăsit între granițele noii republici Cehoslovacia și în vreme ce austriecii răbdau literalmente de foame, cehii o duceau foarte bine.  Orașul Brno era un centru industrial de primă importanță, fiind adesea comparat cu Manchester – numai că spre deosebire de Manchester era și un centru cultural de prim rang.  În perioada interbelică, dezvoltarea industriei a dus la o creștere masivă a populației orașului și la un boom de construcții: blocuri, vile, instituții publice, cămine studențești, centre comerciale și câte altele.  Economia era înfloritoare, țara era democratică, atmosfera era optimistă și patriotismul din noua republică cerea forme noi de exprimare, altele decât cele ale fostului imperiu.  A apărut o nouă școală de arhitectură care promova linii simple, clare, forma fiind dictată de funcția clădirii – curentul funcționalist.  La sfârșitul anilor 1920 la Brno activau zeci de arhitecți funcționaliști, unii chiar foarte talentați și îndrăzneți, astfel că vila construită de Mies van der Rohe nu a apărut „din nimic”.

***

Proprietarii vilei, Greta și Fritz Tugendhat, s-au căsătorit în 1929.  Fritz era părtaș într-o mare fabrică de textile, iar tatăl Gretei, Alfred Löw-Beer, făcuse avere din industria textilă, de ciment și de zahăr.  Ca dar de nuntă, părinții miresei au dat tinerilor căsătoriți o parte din grădina enormă a vilei lor, ca să-și construiască o casă.  Greta, care trăise o vreme în Germania, studiind istoria artei, îl cunoștea personal pe Mies van der Rohe și ea a dorit să-i încredințeze proiectul.  Vila a fost terminată în 1930.

În cuvintele arhitectului, Oțelul va fi translucid ca apa, lumina va fi solidă ca pereții și pereții transparenți ca aerul.  Visez la o casă cum nu s-a mai văzut, un spațiu viu, care își schimbă funcția după dorința locatarilor și care se contopește cu grădina.  Și este clar că proprietarii au fost mulțumiți.  În cuvintele Gretei: Când aceste spații, cu tot ce conțin, acționează asupra mea, atunci simt foarte clar: aceasta este frumusețe.  Acesta este adevăr.  Oricine vede aceste încăperi va înțelege mai devreme sau mai târziu că aici este artă adevărată.

Chiar dacă arhitectura modernă era cunoscută la Brno, totuși Vila Tugendhat era ceva nemaivăzut.  Unii erau neîncrezători: se poate oare trăi într-un „muzeu”?  Casa li se părea rece și distantă, ca un birou, sau ca un magazin universal.  Dar tocmai asta își dorea Greta: Dintotdeauna mi-am dorit o casă spațioasă, cu forme clare și simple.  Iar fotografiile copiilor care se joacă prin casă dovedesc cu prisosință că pentru ei era pur și simplu „acasă”. Câteva din fotografiile făcute de Fritz pot fi văzute aici: https://www.idnes.cz/bydleni/architektura/vila-tugendhat.A140217_174537_architektura_web/foto

***

Când am vizitat vila, la intrare ne-au „împachetat” pantofii în niște folii de plastic, pentru a proteja covoarele și podeaua de linoleum alb.  Cu ochii minții m-am revăzut, elevă în clasa a II-a, vizitând pentru prima oară castelul Peleș, unde ni s-au dat papuci de pâslă, tot pentru a proteja covoarele și parchetul.  Poate că și această amintire a făcut ca vila să mi se pară aproape un palat…

Vila are trei nivele: subsol, parter și etaj, dar fiind construită pe un povârniș, din stradă se intră direct la etaj.  Acesta constă dintr-o terasă enormă, pe care se ridică antreul și cinci camere cu două băi.  Camerele în sine nu au nimic deosebit, poate doar mobila și aranjamentul interior.  Toate camerele au ieșire spre terasă, de unde se deschide o priveliște minunată asupra întregului oraș.  Special este doar antreul cu scara care coboară spre camera de zi. Pereții sunt din sticlă mată și înăuntru se revarsă o lumină lăptoasă care pare să vină de nicăieri.  Un perete este curbat, urmând conturul treptelor în spirală.

Coborând spre camera de zi… ți se taie răsuflarea.  O cameră de zi de vreo 250 m² nu se vede în fiecare zi, dar dacă mai are și pereții de sticlă, limita dintre „înăuntru” și „afară” se pierde și spațiul pare infinit!  El este totuși subdivizat în salon, sufragerie, bibliotecă, sală de muzică, dar nu prin pereți și uși, ci numai prin perdele.  Sufrageria este delimitată de o nișă în semicerc, cu lambriuri de abanos.  Un singur „perete” desparte salonul de sala de muzică – o placă enormă de onix lustruit.  În amurg, razele soarelui străbat placa translucidă, care pare să izbucnească în flăcări.  (Se spune că numai peretele de onix a costat cât tot restul vilei.) 

Și aici mobilierul a fost proiectat de cei doi arhitecți… în afară de pian, pe care Greta l-a adus mai târziu.  Iar când Mies van der Rohe a anunțat că vine în vizită, Greta s-a speriat: unde să ascundă pianul??  L-ar fi dus la subsol, dar scările erau prea înguste!  Noroc că în ultimul moment arhitectul și-a anulat vizita…

Subsolul adăpostește spălătoria, atelierul fotografic al lui Fritz, „camera de naftalină”, unde Greta își păstra blănurile etc.  Și subsolul mi s-a părut fascinant, dar din cu totulalte motive – acolo se ascunde tehnica cu ajutorul căreia vila devine confortabilă.  Încălzirea se face cu o centrală termică proprie și cu calorifere.  Când e prea cald, se deschid marchize care apără de soare pereții transparenți.  Se poate chiar deschide geamul: la o apăsare pe buton, o întreagă secțiune a peretelui de sticlă coboară în subsol.  Singurul neajuns – în 1930 încă nu exista aer condiționat, dar problema a fost rezolvată printr-un sistem foarte ingenios de ventilație.  La subsol se află un ventilator enorm și un tablou de comandă manual, acționat prin frânghii și scripeți, prin care aerul poate fi trimis în trei sisteme separate de țevărie: aer exterior, aer încălzit (ca să nu se aburească peretele de sticlă!) și aer răcit.  Prin evaporarea apei peste un strat de pietriș se obține o răcire de până la 10 grade!  Vila dispunea și de un sistem de alarmă electronic.

În sfârșit mai este și aripa „dependințelor”.  La nivelul străzii se află garajul și locuința șoferului, la parter e bucătăria și două camere pentru slujnice, iar la subsol e cămara, cu un lift special spre bucătărie.  (De fapt aveau și frigider, unul dintre primele, dar era ridicol de mic…)

Oricât aș încerca, cuvintele nu pot reda frumusețea vilei și a grădinii, mai bine să-i invit pe cititori la un tur virtual. 

***

Din păcate totul avea să dureze prea puțin.  Regimul nazist nu i-a permis lui Mies van der Rohe să-și pună în valoare ideile și în 1937 el a emigrat în Statele Unite, unde a devenit profesor universitar și „părintele” zgârie-norilor americani.  Soții Tugendhat au înțeles că pe evrei nu-i așteaptă nimic bun și în 1938, după anexarea Austriei, au plecat întâi în Elveția, apoi în Venezuela.  Pe loc a rămas doar vila – și a avut mult de suferit.  În timpul războiului a fost confiscată întâi de germani, apoi de ruși.  Cea mai mare parte a mobilierului a dispărut.  Germanii au împărțit camera de zi în birouri pentru o firmă care construia motoare de avioane.  Rușii au încartiruit în ea soldați și ce mai rămăsese din mobilă a fost pusă pe foc.  Iar în ultimele luni ale războiului, pereții de sticlă au căzut victimă bombardamentelor aliate.  A rămas o ruină… După război vila a fost cât de cât reparată și a slujit întâi ca școală de dans, apoi ca centru de gimnastică medicală.

***

În 1967 Greta Tugendhat a venit să-și revadă casa, însoțită de mai mulți arhitecți locali.  Amintirile ei au fost notate și mai târziu ele au stat la baza eforturilor de restaurare.  Arhitecții locali erau conștienți de importanța vilei și au reușit ca ea să fie declarată monument istoric – dar până la restaurare a mai trecut multă vreme.  Restaurarea din 1981-1985 a fost adesea criticată: materialele erau de calitate inferioară, unele componente originale care mai existau (ca de exemplu instalațiile sanitare) au fost aruncate și înlocuite cu piese moderne, de duzină.  În schimb a fost reparat fundamentul, acoperișul și stâlpii de oțel care îl susțin – fără restaurarea din anii 1980, vila pur și simplu nu ar mai fi existat!  În anii următori ea a slujit de hotel pentru oaspeți de seamă.  Iar în 1992, pe masa rotundă din sufragerie s-a semnat acordul de dezmembrare a Cehoslovaciei în două state separate.

În 2001, Vila Tugendhat a fost inclusă pe lista monumentelor UNESCO, dar abia în 2010-2012 a avut loc o restaurare minuțioasă, bazată pe amintirile Gretei și pe fotografiile făcute de Fritz.  Din comisia de restaurare a făcut parte și mezina familiei, Daniela.  Mobilierul a fost refăcut și au fost regăsite chiar unele elemente autentice!  Lambriurile de abanos ale sufrageriei au fost descoperite în clădirea Facultății de Drept, care în timpul ocupației germane slujise ca centru al Gestapoului.  Peretele de onix a supraviețuit ca prin minune și apare pe fotografiile de după război.  Au mai fost descoperite și câteva piese de mobilier originale, de exemplu șezlongul roșu.  Restaurarea a fost atât de reușită, încât în forma ei actuală, Vila Tugendhat este considerată cea mai autentică dintre clădirile europene proiectate de Mies van der Rohe.

Și ce s-a întâmplat cu familia?  După război soții Tugendhat s-au stabilit în Elveția.  Din copiii care au crescut în vila din Brno, Ernst a devenit un filosof german de renume, profesor la universitățile din Tübingen, Heidelberg și Berlin; Herbert a rămas la Caracas, iar Hanna s-a stabilit în Canada.  În Venezuela cuplul a mai avut două fiice, dintre care cea mică, Daniela Hammer-Tugendhat, este istoric de artă la Viena.  

Bibliografie:

Despre arhitectura din Brno în perioada interbelică (cu numeroase imagini)

https://www.bam.brno.cz/en/object?filter=period#anchor-3

Despre Vila Tugendhat (cu numeroase imagini)

https://www.thewoodhouseny.com/journal/2018/2/21/villa-tugendhat

https://www.tugendhat.eu/en/

Conferință ținută de directoarea muzeului, arhitecta Iveta Černá. Conferința este ilustrată cu câteva fotografii de epocă.