Ljubljana în decembrie

De data aceasta m-a inspirat ultimul articol al lui Th. Toivi, despre excursia lui în Slovenia și Croația și mai ales despre vizita la Ljubljana. Am citit articolul cu mult interes pentru că am vizitat și eu orașul acum câțiva ani – chiar dacă în împrejurări foarte diferite – și mi-a lăsat amintiri frumoase. Scopul vizitei noastre nu era unul turistic. Pentru soțul meu era o călătorie de serviciu și fiindcă destinația mă interesa, m-am alăturat și eu. Printre funcțiile „oficiale” am găsit timp să ne și plimbăm, chiar dacă am făcut-o fără ghid. Era decembrie și totuși vremea era destul de bună. Iar serile erau feerice. Orașul era deja iluminat de Crăciun, peste tot era animație, de prin cârciumi se auzeau localnicii cântând, atmosfera era deosebit de plăcută. Iar turiști străini nu erau aproape deloc. Îmi închipui că vara arată cu totul altfel… Da, este un oraș cât se poate de simpatic. Cu toate că e capitală, ca populație este comparabil mai degrabă cu Brașovul, dar centrul istoric mi s-a părut încă și mai mic: dealul cu cetatea e înconjurat de o buclă a râului și la poalele dealului se cuibăresc câteva șiruri de case – în lărgime, întregul centru vechi nu depășește câteva sute de metri. Caracterul lui este dat de un capriciu al istoriei: orașul nu a căzut niciodată sub dominație turcească. Oricât ar părea de neașteptat, atmosfera nu e deloc balcanică, ci austriacă. Uneori te simți aproape ca la Timișoara, dar sunt și influențe italiene.Read more…

Aradul copilăriei mele

Din nou m-a inspirat un articol al soților Grosz, unde se pomenea despre trecerea compozitorului Franz Liszt prin Arad, despre care aveam amintiri vagi. M-a influențat și articolul Andreei Ghiță despre cinematografele din Cluj. Le mulțumesc. Așa a început să mă preocupe istoria Aradului și mai ales importanța lui culturală și am descoperit că după o întreagă copilărie și adolescență petrecute acolo, știu prea puțin. Deci m-am documentat. Spre deosebire de alte orașe din Transilvania, ca Brașov, Cluj sau Alba Iulia, istoria Aradului este destul de modestă. În sec. al XVI-lea exista o cetate turcească. În sec. al XVIII-lea Aradul a trecut sub stăpânire austriacă, dar a rămas un orășel de graniță, ceea ce explică construcția Cetății Aradului pe la 1750. Recensământul din 1788 indică o populație de vreo 8000 de locuitori (dintre care 352 evrei). Abia în 1834 Aradul primește statutul de oraș liber. Oricât ar părea tabloul de „primitiv”, pe vremea aceea Aradul se mândrea deja cu un teatru permanent, primul de pe teritoriul României, teatrul Hirschl, construit în 1817. Iacob Hirschl era un evreu vienez înstărit, negustor de textile, care s-a refugiat din fața armatei lui Napoleon, ajungând tocmai la Arad. Read more…

Dincolo de curcubeu

Cântecul Somewhere Over the Rainbow (Dincolo de curcubeu), în interpretarea clasică a lui Judy Garland este probabil una din melodiile cele mai cunoscute ale secolului XX. Ea a fost scrisă pentru filmul-basm Vrăjitorul din Oz, apărut în anul 1939. Vreau să-i mulțumesc lui George Kun, care mi-a atras atenția că acest cântec ascunde mai mult decât s-ar părea. Atât compozitorul, cât și textierul au fost evrei. Compozitorul, Harold Arlen, era fiul unui cantor originar din Lituania. Iar textierul, Yip Harburg, a crescut la New York, într-o familie de evrei ortodocși, proaspăt veniți din Rusia și vorbitori de idiș. Citit cu atenție, textul cântecului pare să aibă implicații mult mai largi decât să ilustreze un film pentru copii. Cei doi, Arlen și Harburg aveau în comun memoria colectivă a pogromurilor suferite de înaintașii lor și fără îndoială că știau despre „norii grei” care îi amenințau pe evreii din Europa în anii consolidării nazismului. Citind versurile în acest context, nu mai este vorba de un basm, ci de supraviețuire. Din cuvintele lor răzbate dorul pentru o țară minunată, unde „necazurile să se topească ca bomboanele”, o țară care poate că nici nu se află atât de departe, e doar „dincolo de curcubeu”.Read more…

Genealogie III – Sally Dormits, un revoluţionar fără noroc

După cum am mai povestit în două articole anterioar, interesul meu pentru istoria familiei este destul de recent. Am întocmit arborele genealogic al familiei pe site-ul www.geni.com și prin intermediul lui am căutat informații asupra unor rude de care nu mai știam nimic. Este un fel de a căuta „acul în carul cu fân”, dar în 2018 am aflat despre o verișoară a mamei. Din păcate nu mai era în viață, dar am văzut-o într-un videoclip și m-au trecut fiorii. Site-ul îmi trimite tot timpul „noutăți”, dar de obicei sunt rude foarte îndepărtate ale soțului meu – pe el nu-l interesează, mie nu-mi spun nimic, așa că de obicei șterg mesajele. Până când într-o zi… Mesajul vorbea de un anume Sally Dormits, „prietenul” unei verișoare de gradul doi a socrului meu. Eram pe punctul să-l șterg, când mi-a sărit în ochi faptul că se afla pe lista ”Famous people throughout history”: Samuel Zacharias (zis Sally) Dormits, luptător în rezistența olandeză (1909-1942). Cine ar fi rezistat tentației de a investiga?Read more…

Muzeul Mozart din Praga

Vreau să-i mulțumesc lui Frideric Grosz – articolul său despre Beethoven în Ungaria mi-a sugerat să scriu despre un lucru care mă urmărește de multă vreme. Era în 1988, cu un an înainte de revoluțiile din Europa „comunistă”. Sub pretextul unui congres am reușit să vizitez Praga împreună cu soțul meu. Nu a fost simplu, Israelul și Cehoslovacia nu aveau legături diplomatice, pașapoartele participanților la congres au fost trimise la Paris pentru a primi vize… dar s-a aranjat. Soțul meu, care este mare meloman, a ținut să vizităm Muzeul Mozart, cu toate că se afla destul de departe de centrul orașului. Am luat metroul, apoi tramvaiul… și nu ne-a părut rău! Ceea ce în zilele noastre este cartierul Smíchov, pe vremea lui Mozart era o zonă rurală, cu dealuri acoperite de vii. Pe la mijlocul sec. al XVIII-lea devenise „la modă” și din ce în ce mai mulți orășeni înstăriți își făceau acolo reședințe de vară, mai ales că nu era prea departe, se putea ajunge în mai puțin de o oră cu trăsura. Read more…

Muzică și istorie la Marea Galileii

Lumea de dinaintea pandemiei de coronavirus mi se pare deja foarte îndepărtată, o altă epocă, cu toate că nu au trecut decât câteva luni. În zilele acestea am primit câteva înregistrări video de la un concert „de dinainte”, pe care aș vrea să le împărtășesc cititorilor. Dar s-o luăm frumușel de la început.Fiica mea, Dina, a terminat filologia și apoi a studiat logopedia, meserie pe care o practică cu plăcere și cu succes. Ca logoped s-a gândit că vorbirea și cântatul au foarte mult în comun și s-a apucat, deja adultă fiind, să ia lecții de canto. La început era doar interes „de specialitate”, dar foarte curând a devenit dragoste pentru muzică. După vreo doi ani s-a înscris într-un cor de cameră și în ianuarie ne-a invitat la primul ei concert. S-a nimerit să fie exact de ziua ei! Era la sfârșit de săptămână, pe malul Mării Galileei, sau cum îi zicem noi, lacul Kinneret. Am hotărât să închiriem un apartament de vacanță și să petrecem weekendul împreună cu ea, cu ginerele și cu nepoții. Read more…

Papa Moritz

Tatăl meu a murit încă din primii ani, cei mai grei, ai exilului nostru în Siberia. A suferit de foame ca noi toți, dar au fost și alte motive pentru care ne-a părăsit atât de repede. În zilele acelea i-au găsit pe frații Regenbogen nu departe de sat, în pădure, morți și mâncați de furnici. Mișa Goldberg nu știa că mama lui zăcea lângă el fără suflare, când s-a trezit dimineața. Pe Berta Langberg au găsit-o singură-cuc, pe un prici în clădirea părăsită a școlii din Krasnoiarka, cu picioarele negre, degerate. Când mama m-a trimis să-i duc o băutură caldă, ea încă vorbea, plină de speranță, de unchiul ei, generalul Goldberg, care va veni negreșit s-o salveze. Speranța nu a părăsit-o până la moarte. Ignaz Trichter era atât de înfometat încât a mâncat prea multe fructe otrăvite din pădure și a adormit pe veci, drogat.Read more…

Apologia unui „an-alef-beit”

Pentru cine nu mă cunoaște, mi-am petrecut primii 20 de ani în România. În Israel trăiesc de 48 de ani, aici am studiat farmacia – dar tot analfabetă am rămas. Ei, nu chiar analfabetă, la nevoie citesc ebraica, dar încet și cu mare efort. Cum am studiat farmacia e un mister, toate notițele le-am luat în traducere simultană. Spre norocul meu, după lege în Israel rețetele se scriu cu litere latine, altfel aș fi fost pierdută…Toate încercările mele de a învăța au dat greș. Ca urmare îmi fac lecturile în diverse limbi străine. Demult încerc să-mi explic această „dislexie” aparentă. Am reușit în parte cu ajutorul unei lucrări făcute de fiica mea, Dina Ostrovsky, pe vremea când era studentă la filologie. Îmi închipui că printre cititori se vor afla și alții care s-au confruntat (sau se confruntă) cu probleme asemănătoare, de aceea voi încerca să le împărtășesc ce am aflat – citind cu mare trudă în ebraică! Spre sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX, când ebraica a redevenit limbă vorbită, s-a pus problema adaptării ei la uzul curent, atât în viața de zi cu zi, cât și ca mijloc de expresie a culturii moderne. Vocabularul a fost îmbogățit și au fost puse în discuție normele de pronunțare și de scriere. Au apărut felurite propuneri de înnoire a scrierii, chiar de înlocuire a literelor ebraice cu litere latine. Read more…

Ger în Siberia

Scriitoarea Margit Bartfeld-Feller ne-a fost prezentată în numărul trecut al revistei Baabel de către Mirjam Bercovici, care a cunoscut-o personal. https://baabel.ro/2020/08/margit-bertfeld-feller-un-cronicar-al-sortii-evreilor-ajunsi-in-siberia/ Articolul foarte emoționant mi-a trezit dorința să aflu mai mult și am luat legătura cu dna Bercovici. Ea a ales o povestire reprezentativă, pe care am tradus-o pentru cititorii revistei. Al Doilea Război Mondial era încă în toi și oamenii continuau să se măcelărească între ei. În nordul extrem al Siberiei domnea însă tăcerea, o tăcere apăsătoare și înfricoșătoare. Mii de evrei din Bucovina fuseseră aduși încoace. Fețele lor, care își pierduseră aproape orice aspect uman, purtau urmele foametei și ale mizeriei. Cei mai mulți mureau resemnați, în tăcere. Era deja martie, dar gerul amarnic nu voia să știe nimic de venirea primăverii și își arăta mai departe colții fioroși. O fată tânără și frățiorul ei se aventurau tot mai adânc în taiga înzăpezită, în căutare de lemne de foc. După ei trăgeau o săniuță. Mersul era greu prin zăpada adâncă, neatinsă cât vedeai cu ochii. Cei doi copii pășeau prin tăcerea încremenită fără a scoate o vorbă, cufundați în gânduri. Pe neașteptate au dat peste un hățiș de vreascuri. Read more…

Aventuri la volan

Pentru mine spitalul Hadassah din Ierusalim este „a doua casă”. Acolo am lucrat până la pensionare și chiar am continuat benevol. În anii 1980 eliberam medicamente salariaților și pensionarilor spitalului; în felul acesta am cunoscut o mulțime de oameni. Printre ei se număra Benjamin Adin, un domn trecut bine de optzeci de ani (pe atunci), prietenos și zâmbitor, căruia îi plăcea să stea de povești. Și povești avea berechet! Fusese ani de zile șofer al spitalului. Benjamin Adin s-a născut în 1903, în Orașul Vechi. Tatăl lui, care era dascăl, a murit pe neașteptate, tocmai în ziua în care începea Primul Război Mondial. Mama, rămasă văduvă cu doi copii, s-a văzut nevoită să-l dea la orfelinat.Benjamin a fost foarte nefericit. După vreo șase luni a reușit să evadeze și a mers pe jos până la colonia agricolă Petah Tikva, cale de vreo 60 km, unde locuia un prieten al tatălui său, tot dascăl. Acesta l-a primit să doarmă la el și să învețe în școala lui, iar mesele le lua prin vecini, unde găsea pe cineva care să-i dea de pomană. Totuși lucrurile nu puteau continua așa. În curând Benjamin și-a găsit de lucru și a adus-o pe mama și pe fratele lui la Petah Tikva. Aveau o cămăruță ca vai de lume. Benjamin aducea pâine pentru muncitorii care construiau calea ferată și primea zilnic o pâine, fratele lui lucra la o fermă de vite și primea lapte și brânză. Așa își duceau viața de pe o zi pe alta. În vara anului 1917 armata britanică a ocupat Petah Tikva. Populația evreiască era euforică – scăpaseră de turci și de la englezi aveau așteptări mari, doar era Europa civilizată… În noiembrie 1917, când s-a publicat Declarația Balfour, care promitea evreilor „un cămin național în Palestina”, entuziasmul nu a cunoscut margini și mii de evrei s-au prezentat ca voluntari în armata britanică. Printre ei se număra și… Benjamin, care abia împlinise 15 ani. Read more…

Schwester Selma

Legendara Selma Mayer (1884 – 1984) a fost aproape 50 de ani sora șefă a spitalului Șaarei Țedek (Porțile dreptății). A fost distinsă cu titlul „Cetățean de onoare al orașului Ierusalim”. A murit la vârsta de 100 de ani, tot la spitalul căruia și-a dedicat viața. Textul de față se bazează pe un interviu pe care ea l-a acordat în 2-XI-1971 dnei prof. Margalit Shilo de la Institutul de cercetare a evreimii contemporane, Secția de istorie orală a Universității Ebraice din Ierusalim. Între 1906 și 1916 am lucrat ca soră la spitalul evreiesc Salomon Heine ( unchiul poetului Heinrich Heine) din Hamburg. Când a izbucnit războiul, surorile evreice, care până atunci nu puteau da examen de stat, au fost chemate să se prezinte și ele la examen. Fiindcă nu se știa exact ce se cere la examen m-au trimis pe mine și pe încă o colegă din promoția mea să încercăm. Aveam emoții mari, nu știam la ce să ne așteptăm, dar noi două am trecut, ba chiar cu nota maximă, pe când multe altele au căzut. Cu puțin înainte de Primul Război Mondial dr. Wallach a venit în Germania să caute surori pentru spitalul Șaarei Țedek din Ierusalim. El a povestit că la Șaarei Țedek mai lucrase o soră din Olanda. Înainte de a pleca în Palestina, ea a venit să învețe întâi germana în spitalul nostru din Hamburg. Condițiile erau extrem de primitive, ea nu a suportat și a plecat. Am hotărât să încerc să stau măcar până la sfârșitul războiului. Read more…

Științifico-fantastice

Deunăzi trebăluiam prin casă și ascultam radio. Mi-a atras atenția un reportaj despre următoarea generație de tancuri ale industiei israeliene, care se află în faza de cercetare și dezvoltare. Deodată mi s-a părut că intru în lumea științifico-fantasticului. Noul tanc, care va purta numele Carmel, nu va mai avea nici geam, nici volan… Contactul cu lumea exterioară se va face prin camere de luat vederi, iar imaginile panoramice vor apărea pe un șir de ecrane. Echipajul de patru soldați se va reduce la doi, pentru că nu vor mai avea ce face. Tancul va fi condus printr-o consolă de jocuri video – tineretul de azi, obișnuit cu jocurile la calculator, va învăța cu ușurință să-l mânuiască. Mai mult, „jucătorul” va fi sprijinit de inteligenă artificială, care va alege drumul cel mai sigur pentru a ajunge la țintă, va identifica dușmanul, va alege arma cea mai potrivită, va ochi… Doar că nu va apăsa pe trăgaci – singurul lucru care se face numai la comandă umană, dar trăgaciul este… butonul de pe consola de joc! Dacă mi se pare o idee bună? Mă îndoiesc. Pe de o parte mi se pare mult prea vulnerabil, e suficientă o defecțiune minoră, de exemplu camerele de luat vederi să fie distruse, și tanchiștii rămân ca niște orbeți prinși în cursă. Dar mai problematic mi se pare faptul că se șterge limita dintre realitate și jocurile video. Mi-aș putea închipui situația absurdă că în mijlocul bătăliei tanchistul închide computerul și se duce să-și ia o sticlă de Coca Cola…Read more…

O fetiță cu codițe

O cunoașteți pe Alma Deutscher? Nu? Atunci cred că a venit timpul să v-o prezint. De fapt pe tatăl ei, lingvistul de origine israeliană Guy Deutscher, îl cunosc de vreo 15 ani. Am citit cartea lui, The Unfolding of Language (Dezvoltarea limbajului) și din câte cunosc eu, cred că este cea mai bună și cea mai interesantă carte de lingvistică adresată publicului larg. Din păcate este israelian doar la timpul trecut, de mulți ani trăiește în Europa, iar soția lui e englezoaică. Pe Alma Deutscher am descoperit-o mai mult sau mai puțin din întâmplare pe YouTube, acum vreo doi-trei ani și m-a încântat pe loc; de atunci o caut pe internet cel puțin o dată la câteva luni, să aflu ce a mai pus la cale…Alma este copilul-minune prin excelență. Cânta încă înainte de a învăța să vorbească. La doi ani a început să cânte la pian, la trei ani a primit o vioară, iar notele le cunoștea încă înainte de a învăța să scrie și să citească. Părinții au înțeles imediat că fetița lor are un talent deosebit și au sprijinit-o de la început. Încă de la 3-4 ani au filmat-o pentru ca rudele de peste hotare să o poată vedea și auzi cântând – aceste filmulețe se găsesc pe internet și evoluția ei poate fi urmărită de la o vârstă fragedă. Read more…

Lidice – sau despre valoarea simbolurilor

În 27 mai 1942 a avut loc un atentat împotriva lui Reinhard Heydrich, șeful suprem al Securității Reichului și „protectorul”, cel mai înalt demnitar al Protectoratului Boemiei și Moraviei, „omul cu inima de fier”, cel care a organizat Noaptea de Cristal și cel răspunzător de îndeplinirea „soluției finale”. Heydrich a fost asasinat de doi luptători ai rezistenței. Hitler a ordonat represalii crunte: peste zece mii de persoane au fost arestate, mii de oameni au fost uciși sau deportați, dar în memoria colectivă a intrat mai cu seamă distrugerea satului Lidice, în 10 iunie 1942. Satul Lidice (pronunțat Lidițe) se află la vreo 20 km spre vest de Praga. De ce a fost ales tocmai el? Se zvonea că sătenii adăposteau luptători ai rezistenței. O presupunere a fost suficientă pentru a dezlănțui urgia. Toți bărbații au fost împușcați. Femeile au fost trimise la muncă silnică în lagărul Ravensbrück. Prea puține s-au întors. Iar dintre copii, câțiva au fost trimiși în Germania, pe la orfelinate, sau adoptați de familii germane, dar cei mai mulți au fost uciși. La masacrul din Lidice au pierit 340 de persoane, dintre care 88 de copii. Iar la sfârșit satul a fost ras de pe fața pământului. Din păcate nici nu a fost singurul, dar distrugerea satului Lidice a fost filmată și publicată de înșiși cuceritorii germani, pentru a sluji drept exemplu! După război satul a fost reconstruit ceva mai încolo, iar pe locul satului distrus s-a ridicat un muzeu (cel vizitat de Eugen Jebeleanu) și mai târziu un monument în amintirea copiilor uciși. Multe țări din lume și-au manifestat solidaritatea. Foarte curând satul Lidice a primit o semnificație simbolică. Comuniștii au văzut în el un simbol al rezistenței și al luptei pentru pace; mitul „Lidice” s-a păstrat și după revoluție, chiar până în zilele noastre. Până aici, povestea, chiar dacă foarte tristă, este bine cunoscută. Dar iată că în ultimul an ea a luat o întorsătură neașteptată, provocând o dispută crâncenă.Read more…

Ceramica armeană din Ierusalim

În Israel toată lumea cunoaște ceramica armeană și sunt sigură că și printre cei care au fost doar în vizită se vor găsi mulți care știu despre ce este vorba. Gama variată de vaze, căni, farfurii, dar mai ales plăci decorative se găsesc aproape în fiecare casă, iar pentru turiști ele sunt suveniruri foarte prețuite. Din păcate marea majoritate a pieselor găsite în magazinele de suveniruri nu sunt cu adevărat obiecte de artizanat ci copii ieftine, produse în serie la Hebron, sau chiar în China. Adevărata ceramică armeană este produsă de mână, după tradiție, de meșteri / artiști pricepuți. Am fost uimită să aflu (la o conferință) că ceea ce noi numim „ceramica armeană” este un fenomen limitat strict la Ierusalim și care a apărut abia în ultima sută de ani. Dar rădăcinile ei sunt foarte vechi. Olăritul a apărut încă în neolitic, iar ziduri acoperite de ceramică policromă se cunosc încă din antichitate, de la porțile cetății Babilonului. Ideea de a acoperi pereții cu plăci de ceramică s-a răspândit mai ales odată cu islamul, ajungând de la Lisabona și până în Asia Centrală, la Samarkand. În Imperiul Otoman producția de ceramică a luat un avânt deosebit după 1453, după cucerirea Constantinopolului, când a început o perioadă de construcții grandioase: moschei, palate, etc., toate clădirile reprezentative fiind îmbrăcate în faianță. (Suleiman Magnificul, cel care a construit zidurile Ierusalimului, a inițiat și acoperirea cu faianță a Cupolei Stâncii, dându-i înfățișarea pe care o cunoaștem azi.) Read more…

America văzută prin ochii mei

Citind amintirile din America, publicate în numărul trecut de Tiberiu Ezri, m-am gândit că am și eu amintiri din America și sunt cum nu se poate mai diferite! În perioada 1982-1984 soțul meu a făcut postdoctoratul în America. Am petrecut cu el un an și jumătate în Urbana, Illinois. Însăși plecarea a fost o aventură. În 1982 soțul meu a participat ca rezervist la Războiul din Liban, era sanitar într-o unitate de artilerie. Războiul a început în iunie, noi am plecat la sfârșitul lui august, iar între una și alta el a fost de două ori concentrat. Cu două săptămâni înainte încă nu știam dacă plecăm sau nu. Trebuia să găsim chiriași pentru locuință, trebuia să ne pregătim pentru o ședere îndelungată. Fiica noastră, Dina, avea trei ani și jumătate. A fost aproape o minune că totul s-a rezolvat la timp. Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri. Războiul a început în 6 iunie, într-o duminică, dar cu câteva zile înainte era deja clar că se pregătește ceva. În noaptea de joi spre vineri ne-au bătut la ușă câțiva soldați (încă nu aveam telefon) și l-au luat cu ei pe soțul meu. Vineri, la spital, ni s-a cerut să facem ore suplimentare, să pregătim rezerve de soluții pentru perfuzie, cremă pentru arsuri – pe atunci toate acestea erau de producție proprie. O vecină a luat-o pe Dina de la grădiniță, iar eu am lucrat până la epuizare. Între timp nu aveam nicio veste de la soțul meu și mă perpeleam de neliniște…Read more…

Žatec Un orășel ceh… cu surprize

În primăvara aceasta ne pregăteam să facem o nouă călătorie în Cehia, dar bineînțeles că în condiții de pandemie, ea a fost anulată, iar planul de a vizita orășelul Žatec (pronunțat Jateț), împreună cu prietenul nostru din Praga, s-a amânat. Pregătind această excursie am aflat însă o sumedenie de lucruri interesante, pe care aș dori să le împărtășesc cititorilor. Orășelul, cu vreo 20.000 de locuitori, se află la vreo oră de drum spre vest de Praga, aproape de granița cu Germania. (De fapt aparține regiunii Sudeților, care a fost ocupată de Hitler în 1938.) Orășelul este menționat în cronici încă de prin anul 1000; centrul este din Renaștere și Baroc, casele cu arcade amintind în mare măsură ansamblul Sugălete din Bistrița. Orășelul are o tradiție de sute de ani ca un centru de cultură a hameiului, folosit în prepararea berii; există o vestită bere locală și un festival al recoltei de hamei. Comunitatea evreiască este atestată de pe la 1350 și a existat până la pogromul din 1541, când evreii au fost izgoniți. S-au reîntors abia în a doua parte a sec. al XIX-lea, ponderea populației evreiești ajungând la aproape 1000 de suflete, sau cca. 10% din populațiea de atunci a orășelului. Erau activi mai ales în comerț și în exportul de hamei. Prosperitatea se poate vedea din sinagoga grandioasă, a doua ca mărime din întreaga țară, precum și din clădirile comunității și din cimitirul evreiesc. Din păcate din întreaga comunitate a rămas doar o singură familie de evrei. Ceilalți au fost deportați și supraviețuitorii au plecat. Sinagoga a fost incendiată în Noaptea de Cristal. Noroc că vecinii, care se temeau să nu ardă și casele lor, au stins focul, astfel încât a ars numai interiorul, dar clădirea a rămas. Acum este renovată și datorită acusticii ei deosebite servește uneori ca sală de concert. Dacă ar fi fost numai atât, nu aș fi scris articolul…Read more…

Trotuarele din Praga

În zilele grele pe care le trăim, turismul este un lux după care putem doar să tânjim, să facem plimbări virtuale, sau să ne plimbăm printre amintiri… Și precum am mai spus, nu cunosc niciun alt loc în lume unde mă plimb cu mai multă plăcere decât la Praga. Tot timpul sunt cu ochii în sus, mă fascinează arhitectura. Într-o toamnă am petrecut câteva zile la Praga împreună cu o prietenă din copilărie. Ea a observat: „Ce frumoase sunt trotuarele la Praga!” La început nici nu mi-am dat seama, dar avea dreptate: trotuarele nu sunt asfaltate, ca în multe alte orașe, ci sunt mozaicuri făcute din pietre de pavaj albe și cenușii, cu modele variate. Ce frumos! Dar acum am avut parte de încă o surpriză. Nu demult a demarat un proiect de reamenajare a Pieței Wenceslas, una din piețele centrale ale capitalei cehe. Read more…

Ierusalimul ieri și azi: Schimbările din ultimii 50 de ani, așa cum le-am trăit eu însumi (III).

După Conrad Schick.
Dezvoltarea orașului_ Precum spuneam, acum 50 de ani deșertul stâncos ajungea până la zidurile cetății. Spre nord mai era o livadă de măslini, spre vest erau câțiva copaci, nu mulți, mai erau câțiva pe Muntele Măslinilor și în Grădina Ghetsimani, dar asta era tot. Erau numai stânci printre care caprele și oile pășteau în voie. În zilele noastre parcelele sunt îngrădite și pământul este cultivat până la 2-3 km în afara cetății. S-au plantat mulți copaci, casele noi au grădini, s-a făcut chiar un parc irigat, cu un chioșc pentru fanfară. În toate direcțiile s-au deschis drumuri carosabile, care trebuie stropite, altfel se ridică de pe ele nori de praf. Orașul se întinde tot mai mult pe culmile din vest și din nord. Și pe coastele Muntelui Măslinilor s-au construit case. În curând se va împlini proorocirea lui Ieremia: Toată valea unde se aruncă trupurile moarte şi cenuşa şi toate ogoarele până la pârâul Chedron, până la unghiul porţii cailor la răsărit vor fi închinate Domnului şi nu vor mai fi niciodată nici surpate, nici nimicite. (Ier. 31: 40). Fumul de pe coșurile fabricilor, casele noi care apar deasupra zidurilor cetății, copacii decorativi au schimbat cu totul aspectul orașului. Ar fi de așteptat ca un asemenea avânt să ducă și la o anumită bunăstare, dar din păcate nu este așa…Read more…

Ierusalimul ieri și azi: Schimbările din ultimii 50 de ani, așa cum le-am trăit eu însumi (II)

Populația și imigrația Numărul exact al locuitorilor Ierusalimului de acum 50 de ani nu este cunoscut, erau probabil vreo 12.000 de suflete, o jumătate musulmani și cealaltă jumătate evrei și creștini: cei mai mulți erau greci, apoi catolici, armeni, copți, sirieni, abisinieni, protestanți, etc. Acum populația a urcat la cca. 50.000 de locuitori. (Unii cred că sunt mai mulți, dar după părerea mea se înșeală.) Cel mai mult a crescut numărul evreilor. S-au mai adăugat germani, americani, ruși, etc. Fiecare grup își are propriile locașuri de rugăciune. S-au înmulțit mai ales sinagogile și bisericile. Pelerinii au fost dintotdeauna o parte importantă a populației…Creșterea populației a rezultat în primul rând din imigrație. Țara Sfântă și mai ales Ierusalimul exercită o puternică atracție asupra oamenilor din toată lumea. Dintre imigranți cei mai mulți sunt evrei, mai ales din Rusia și Polonia, dar și din Valahia și din Imperiul Austro-Ungar, mai puțini din Germania și America. Read more…