Corăbii pe Marea Moartă?

Sunt convinsă că majoritatea cititorilor, chiar cei care nu locuiesc în Israel, au fost la Marea Moartă. A văzut cineva vreo corabie? Că eu una, nu! Totuși subiectul nu este chiar atât de absurd pe cât ar părea. Ilustrația de mai sus reprezintă pe Lot și fiicele sale, care părăsesc în grabă Sodoma în timp ce …Domnul a făcut să plouă peste Sodoma şi peste Gomora pucioasă şi foc… (Gen. 19: 24) Deci pe fundal se află Marea Moartă, iar pe ea se văd două bărci! Gravura este dintr-un volum de Flavius Josephus, apărut la Amsterdam în 1665. Veți spune că artistul a lucrat din imaginație. E foarte probabil. Și totuși au existat ambarcațiuni pe Marea Moartă. Împrejurimile Mării Moarte au fost locuite din cele mai vechi timpuri. Ierihonul a fost locuit fără întrerupere din neolitic până în ziua de azi. Vechiul Testament pomenește cinci orașe: Sodoma, Gomora, Adma, Țeboim și Țoar, dar s-ar putea să fie locuri mitice, rămășițele lor nu au fost găsite. (Numai Țoar/Zohar a fost o așezare reală și chiar destul de importantă, în sudul Mării Moarte, locuită până în epoca bizantină.) Ein Gedi a fost locuit din neolitic până în epoca bizantină (cu o pauză în epoca bronzului) și e locuit din nou în prezent. Au mai fost și alte oaze locuite. Au existat așezări chiar și în afara oazelor. La Masada, de exemplu, aprovizionarea cu apă se făcea prin apeducte care aduceau apa torenților și umpleau o serie de rezervoare săpate în stâncă.Read more…

Minele de cupru de la Timna

După ce am scris despre peșterile din Israel m-am gândit că există un mare număr de „peșteri” săpate de mâna omului: mine, tuneluri, ascunzători pentru zile de restriște, catacombe – o întreagă lume subterană doldora de istorie… De data ceasta aș vrea să povestesc despre minele de cupru de la Timna. Plecând de la Eilat înspre nord, după vreo 20 de kilometri se văd de pe șosea, pe stânga, câteva figuri vădit „egiptene”. Este o reclamă care îi invită pe trecători să viziteze Parcul Timna. Eu le găsesc nostime și cred că parcul merită o vizită – dar nu vara, pentru că e o căldură infernală. Peisajul este impresionant, eroziunea produsă de vânt și de torenți a lăsat în urmă tot felul de formațiuni geologice neobișnuite: o „ciupercă” și un „sfinx” (asemănătoare cu Babele și Sfinxul din Bucegi), arcuri naturale, coloanele zise „ale lui Solomon”… Dar cel mai interesant, cred eu, este faptul că aici au fost exploatate mine de cupru care se numără printre cele mai vechi din lume. Începuturile datează din perioada de trecere între epoca pietrei și epoca metalelor, prin anul 5000 î.e.n. – sau chiar mai devreme. Minereul de cupru, de culoare albastră sau verde, era deja folosit în neolitic pentru obiecte de podoabă. Oare cum va fi început metalurgia? Poate că oamenii au fost atrași de culoarea albastră a pietrelor, au făcut din ele vetre și apoi s-au mirat să găsească uneori în cenușă bucățele de metal? Cine știe?Read more…

Și lumina a biruit forțele întunericului. Urmare.

Articolul despre soarta soacrei mele, publicat nu demult la Baabel, a fost citit (în traducere engleză) de diferite persoane din Olanda, care au o legătură cu evenimentele pomenite: câteva rude, mai mulți dintre frații de Jong, etc. Unii dintre ei mi-au scris. Printre ei a fost și o veche prietenă a soacrei mele, pe nume Liesbeth. Nu numai că i-a plăcut articolul, dar mi-a adăugat o sumedenie de detalii pe care și le amintește din povestirile soacrei mele. Astfel încât am hotărât să scriu o „urmare”. După câte își amintește Liesbeth, Ali și sora ei Janni nu au fugit de acasă. Probabil că primiseră acte false pentru că într-o bună zi și-au scos stelele galbene și au pornit pe jos, împreună cu mama, lor până în orașul vecin, la gara cea mai apropiată. Despărțirea la gară a fost sfâșietoare, nu știau dacă se vor mai revedea; s-au mai revăzut o singură dată. Dar partea cea mai groaznică a fost alta: același tren transporta și prizonieri evrei, prinși în razii, spre lagărul de tranzit Westerbork. Cetățenii de rând aveau întâietate pe tren. Când Ali și Janni s-au urcat în tren, un număr de evrei au fost dați jos pentru a le face loc. Printre ei erau și cunoscuți. S-au privit, dar nimeni nu a scos un cuvânt.Read more…

Și lumina a biruit forțele întunericului…

Nu de mult am sărbătorit un eveniment din familie și am organizat o mică petrecere. Din rudele soțului meu, din Olanda, a venit sora lui și Lammert de Jong. De fapt Lammert nu ne este rudă, dar a fost absolut normal ca noi să-l invităm și ca el să vină. Relația noastră este atât de veche încât aș putea să-l numesc „fratele adoptiv” al soțului meu. Cred că povestea lui merită să fie cunoscută. Soțul meu este originar din Olanda. Simplul fapt că a venit pe lume a fost de fapt o minune, pentru că aproape trei sferturi din evreii olandezi au fost uciși în timpul Holocaustului. Părinții soțului meu au supraviețuit, fiind ascunși de olandezi inimoși, care și-au riscat propria viață pentru a o salva pe a lor. Socrul meu a fost prins de nemți în timpul unei razii și dus la lagărul de tranzit Westerbork. De acolo urma să ajungă într-unul din lagărele din Polonia, dar în ultimul moment a reușit să evadeze. Până la sfârșitul războiului a fost adăpostit într-un sat, în casa preotului. Dar aș vrea să relatez aici mai pe larg povestea soacrei mele. Ali Meijers, soacra mea, s-a născut în 1925, deci la începutul războiului avea 14 ani. Era fiica unui măcelar și trăia cu familia ei într-un orășel din estul Olandei, aproape de granița cu Germania. Tatăl ei a fost printre primii deportați, în octombrie 1941. A fost luat la muncă silnică, în cariera de piatră de la Mauthausen și nu s-a mai întors. Mai târziu au deportat-o și pe mama ei, care a pierit în mai 1943 la Sobibor. Dar soacra mea a scăpat cu viață…Read more…

Caligrafie

Zilele trecute, cu totul întâmplător, soțul meu a descoperit la Biblioteca Universității din Ierusalim o mică expoziție. A doua zi ne-am dus împreună să o vedem pe îndelete.

La intrarea în Biblioteca pentru Științele Naturii ne-a întâmpinat o priveliște neobișnuită: pe pereți atârnau afișe scrise în limba chineză! E adevărat, scrierea chineză este foarte estetică, dar de unde și până unde? Am aflat că era o acțiune de solidaritate în cinstea celei de a 70-a aniversări a independeței statului Israel, organizată de un grup de artiști din Hong Kong. Grupul MaHA (Milk and Honey Arts – Arta de Lapte și Miere) este format din artiști creștini care au simțit nevoia să slăvească Țara Sfântă prin intermediul artei lor – caligrafia chineză. Exponatele, o parte din ele texte biblice traduse în limba chineză, urmăresc istoria scrierii chineze. S-o urmărim și noi pe scurt, așa cum reise din textele expuse.Read more…

O călătorie la Ierusalim acum 600 de ani

De sute de ani Ierusalimul are o influență aproape magică asupra imaginației oamenilor, atrăgându-i ca un magnet. Așa se face că pe vremea când majoritatea oamenilor nu ieșeau din satul natal sau se aventurau cel mult până în târgul vecin, se găseau totuși îndrăzneții care să plece la Ierusalim. Motivele erau bineînțeles religioase, iar călătoria era un pelerinaj. Eroina noastră este Margery Kempe (cca. 1380-1450, date exacte nu se cunosc). Tatăl ei era primarul orașului King’s Lynn, iar soțul era un negustor înstărit. Cu toate acestea Margery era analfabetă, educația ei limitându-se la gospodărie și la codul bunelor maniere. În schimb era foarte cucernică. Religia era preocuparea ei de bază, uneori avea vedenii, fiind convinsă că Fecioara Maria sau Isus Christos i se adresau direct – deci era tocmai persoana potrivită să plece în pelerinaj. Cu ani mai târziu a angajat un cleric ca să-i scrie memoriile după dictare. Manuscrisul a fost publicat în zilele noastre, iar pe baza lui, precum și a altor mărturii ale vremii, a apărut cartea ”Memoirs of a Medieval Woman”. Un pelerinaj la Ierusalim în Evul Mediu era o aventură de proporții greu de imaginat astăzi. Echipamentul pelerinului era o mantie cenușie cu glugă (pelerină!), o pălărie cu boruri largi, purtând semnul crucii, un toiag, o desagă pentru provizii, o ploscă cu apă. Și mai ales bani. Mulți bani. Margery a fost nevoită să vândă o parte din proprietatea familiei pentru a-și finanța călătoria. Cine nu avea destui bani era nevoit să cerșească pe drum.Read more…

Colaps – actualitatea destinului vikingilor din Groenlanda

Admir optimismul lui Andrei Schwartz, dar nu pot să spun cu mâna pe inimă că mă convinge. Da, e adevărat, subiectele de actualitate de obicei mă lasă rece, sunt printre acei (puțini) oameni care ascultă de obicei un singur buletin de știri pe zi, uneori nici atât. În mod normal cu așa o bază de cunoștințe nu aș îndrăzni să contrazic pe nimeni. Dar în cazul acesta nu mă bazez pe actualități, ci pe o carte pe care am citit-o cu mult interes: Collapse de Jared Diamond. Cartea se găsește pe internet. Jared Diamond este autorul meu preferat de cărți de popularizare a științei. Este un fel de „geniu universal”, după tradiția renascentistă. A început ca profesor de fiziologie la Facultatea de Medicină de la UCLA. În paralel s-a specializat în ornitologie și ecologie. A petrecut mai mulți ani în Noua Guinee, studiind nu numai păsările, ci și băștinașii. În zilele noastre este profesor de geografie și istorie ecologistă tot la UCLA. Am citit mai multe din cărțile lui și nu pot decât să le recomand cu căldură. Subiectul la care vreau să mă refer este așezarea vikingilor în Groenlanda în Evul Mediu. Read more…

Evreii din Surinam – o comunitate în toate culorile curcubeului

Surinam este cel mai mic stat din America de Sud, cu numai o jumătate de milion de locuitori. Se află aproape de Venezuela, lângă Guyana Franceză (de unde se lansează misiunile spațiale europene). Înainte de 1975 a fost cunoscut sub numele de Guyana Olandeză. A fost descoperit în 1498 de Cristofor Columb, dar pentru că nu avea aur și argint, spaniolii și portughezii nu au fost interesați să-l ocupe. Teritoriul a fost la început colonie engleză, fiind apoi cedat Olandei, în schimbul insulei Manhattan!Primii coloniști evrei au venit în Surinam în anii 1630, încă înaintea oricărei stăpâniri europene. Erau originari din Portugalia, refugiați de teama Inchiziției. Ei s-au stabilit pe malul râului Surinam, au întemeiat colonia Thorarica și au început să cultive trestia de zahăr. Al doilea grup a venit în 1652, împreună cu englezii care au colonizat teritoriul în numele Angliei. Ei s-au stabilit lângă pârâul Cassipora. Al treilea grup de vreo două sute de evrei au venit în 1664 din Cayenne (în actuala Guyana Franceză). Și ei s-au așezat pe pârâul Cassipora. Drepturile civile și religioase pe care le-au primit de la administrația britanică au fost menținute și de cea olandeză.Read more…

Tezaurul din Erfurt

Erfurt, capitala Turingiei, este unul din orașele importante ale fostei Germanii de Est. (Poate că cititorii cunosc mai bine orașele vecine, Weimar și Jena.) Este un oraș cu o istorie foarte lungă: menționat în anul 742 și împrejmuit cu ziduri în sec. al XII-lea, orașul s-a afirmat din vremuri vechi ca un important centru comercial. Comunitatea evreiască a înflorit din sec. al XI-lea și până la „Moartea neagră”, marea epidemie de ciumă din 1350. În urma unificării Germaniei, regiunile din răsărit au primit fonduri de dezvoltare, astfel încât prin anii 1990 peste tot în fosta Germanie de Est se renova și se construia. Și în centrul vechi al orașului Erfurt au fost demolate un numări de clădiri pentru a lăsa loc înnoirii și bineînțeles s-au făcut cercetările arheologice de rigoare. Pe parcela din strada Michaelis 43-44 arheologii au cercetat o suprafață de aproape 4000 m2 și au găsit cioburi, oase – nimic senzațional. După încheierea săpăturilor s-a deschis o mică expoziție cu obiectele găsite în zonă.Read more…

Peter Finkelgrün – un destin evreiesc: Shanghai, Praga, Israel, Germania

Cine a citit în numărul trecut al revistei Baabel articolul despre Shanghai se va fi gândit că povestea, chiar dacă e interesantă, este foarte îndepărtată, în spațiu cât și în timp, parcă nu ne mai privește, este doar un „fapt divers” al istoriei. Adevărul este că se mai află printre noi oameni care au trăit ei înșiși în ghetoul din Shanghai. Prietenul meu Peter Rosenthal, mi-a atras atenția asupra lui Peter Finkelgrün, jurnalist și scriitor din Köln, Germania, pe care el îl cunoaște personal și care s-a născut în ghetoul din Shanghai. Biografia lui Peter Finkelgrün este (din păcate!) numai bună pentru un roman. Read more…

Evreii din Shanghai

Este destul de puțin cunoscut faptul că au existat evrei în China din vremuri foarte vechi. Există documente care atestă prezența unor comercianți evrei pe Drumul Mătăsii în sec. VII-X. Pe una din stațiile de pe Drumul Mătăsii s-a găsit o scrisoare din sec. al VIII-lea, care se află acum la British Museum. Este scrisă pe hârtie (care pe atunci se fabrica numai în China), în limba iudeo-persană. La invitația împăratului, acești comercianți evrei persani s-au stabilit la Kaifeng, întemeind cea mai veche comunitate evreiască din China. Se presupune chiar că primii evrei ar fi ajuns în China după distrugerea Templului din Ierusalim de către romani (a.d. 70), dar nu există dovezi clare. La Shanghai s-a format o comunitate evreiasecă în a doua parte a sec. al XIX-lea. Erau comercianți veniți din Orientul Apropiat, cea mai importantă fiind familia Sassoon din Bagdad (căreia i se spunea și Rothschild ai orientului). Read more…

Leii Ierusalimului

Leul a fost un simbol al Ierusalimului încă din vremuri străvechi. După cum scrie în Geneza, cap. 49: Fiind pe patul de moarte Iacov a chemat pe fiii săi și a zis: Strângeți-vă și vă voi vesti ce vi se va întâmpla în vremurile care vor veni… Iuda este un pui de leu… Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui…Cu timpul, tribul lui Iuda a primit un loc dominant printre cele douăsprezece triburi ale lui Israel, regii David și Solomon au aparținut tribului lui Iuda, regele David a stabilit capitala regatului unit la Ierusalim. De atunci Ierusalimul a rămas pentru totdeauna capitala noastră, chiar dacă timp de multe secole acest lucru nu era o realitate fizică ci se afla numai în inimile evreilor răspândiți prin lume. Iar leul a rămas un simbol al Ierusalimului chiar și atunci!Read more…

Cum am devenit traducătoare

Cum am devenit traducătoare? Aproape aș putea spune că a fost… din greșeală. Toate împrejurările pledau în defavoarea mea. În liceu îmi plăcea franceza, dar când mi-am exprimat dorința să „dau” la filologie, tata s-a împotrivit din răsputeri, explicându-mi că în primul rând nu am destulă protecție ca să intru, iar dacă printr-o minune aș fi intrat, aș fi rămas mai târziu muritoare de foame. Sunt curioasă cine s-ar fi putut împotrivi logicii de fier a tatălui meu – eu în orice caz nu! Deci, am început medicina la Timișoara. După numai un an am emigrat în Israel, m-am transferat la farmacie și toată viața am lucrat (cu multă plăcere!) ca farmacistă la Ierusalim. Deci studii de filologie nu am, în casă s-a vorbit dintotdeauna limba germană, pentru mulți ani contactul cu limba română a fost întrerupt aproape total; situația s-a schimbat abia în era televiziunii pe cablu și apoi a internetului. Singurul meu avantaj este faptul că am absolvit Colegiul Național Moise Nicoară din Arad, ceea mi-a dat, sper, o cunoaștere solidă a limbii române.Read more…

Bucătăria de vară

Eu trăiesc de câteva zeci de ani în Israel și am avut timp să mă obișnuiesc cu verile lungi și dogorâtoare. Cu timpul mi-am dat seama că hrana trebuie să fie potrivită anotimpului. Vara nu fac supe calde, mâncăruri grase. Consum mai puțină carne, mai ales preparate care merg repede: șnițel, chifteluțe, mititei, uneori pește prăjit. Mi-am adunat un număr de rețete culinare speciale pentru vară, unele clasice, altele culese de pe la rude și prieteni, una am inventat-o chiar eu. Nu sunt teorii, ci lucrurile pe care le fac zi de zi. Toate au în comun că se servesc reci, sunt ușor de preparat, ingredientele sunt la îndemâna oricui și prepararea nu necesită multă căldură. Mai mult, se bazează mai ales pe zarzavaturi, cele mai multe nu au colesterol, iar dacă sunt consumate cu pâine integrală, cred că formează regimul alimentar cel mai sănătos cu putință.Read more…

Praga – o poveste de dragoste (3)

Odată trecut podul, puhoaiele de turiști continuă drept înainte, pe strada Karlová, către Piața Mare a Orașului Vechi (Staroměstské náměstí), eu însă propun să o luăm la dreapta, pe malul Vltavei, spre Hotelul Smetana (Str. Karoliny Svetle 34). Îndărătul unei fațade cât se poate de obișnuite se ascunde o perlă pe care am descoperit-o abia în primăvara aceasta, citind o biografie a lui Mozart: palatul Pachta. (Fig 3-1) Se povestește că după ce contele Pachta l-a invitat pe Mozart la cină, în loc să-l primească în sufragerie l-a încuiat într-o cameră, cerându-i să compună ceva înainte de cină. Așa au fost scrise cele „Șase dansuri germane” K. 509 – dar se pare că Mozart nu a apreciat purtarea contelui. Cum de nu am descoperit până acum palatul Pachta? Foarte simplu: palatul s-a păstrat în toată splendoarea lui de pe la 1750, dar de pe stradă nu se vede nimic. Vizitatorii interesați pot intra liber în curtea hotelului.Read more…

Praga – o poveste de dragoste (2)

Voi încerca, dragii mei cititori, să vă iau într-o plimbare ca să vedeți Praga prin ochii mei. De la început vă avertizez nu voi vorbi deloc sau aproape deloc despre monumentele „clasice” – pe acelea le puteți găsi în orice ghid turistic. Pentru fiecare loc pe care îl pomenesc voi da adresa exactă ca să-l puteți vizita, pe Google Maps sau „per pedes apostolorum”, fiecare după gustul și posibilitățile lui. Întâi de toate vreau să vă conduc la hotelul meu preferat: „Dům u velké boty” (Casa de la cizma cea mare, pe str. Vlašská 30).Se află pe o străduță liniștită din Malá Strana, dar asta nu înseamnă că e greu accesibil: stația de tramvai din Piața Mare (Malostranské náměstí) e la o distanță de numai câteva minute. Hotelul este o afacere de familie, unde fiecare musafir este primit ca un prieten și răsfățat ca un prinț. (Ce ați dori să vă fac la micul dejun?) Ajunge să scoți capul pe fereastră și te simți în plin secol al XVII-lea. Read more…

Praga – o poveste de dragoste (1)

Tocmai absolvisem anul întâi de medicină la Timișoara când am dat peste un anunț: Biroul de Turism pentru Tineret organizează o excursie în Cehoslovacia. M-am înscris, ce aveam de pierdut? Știam că șansele mele de a primi aprobarea erau minime pentru că toată familia înaintase demult actele pentru emigrare în Israel. Dar, vorba aceea, „prost să fii, noroc să ai”: cererea de emigrare fusese înaintată la Arad, iar excursia se făcea din Timișoara. Era înainte de éra internetului, nimeni nu și-a luat osteneala să cerceteze și am primit aprobarea! A fost unul dintre evenimentele cele mai de seamă ale vieții mele de până atunci. Era prima excursie în străinătate, eram pentru prima oară independentă, era prima mea întâlnire cu civilizația occidentală (chiar dacă țara era dincoace de Cortina de Fier), am văzut pentru prima oară o catedrală gotică „adevărată”[1]… Frumusețea orașului m-a impresionat profund. În trei zile l-am străbătut în lung și în lat, am umblat până mi s-au tocit picioarele și am reușit să văd o mare parte din monumente și priveliști. Atunci mi-am promis mie însămi să fac tot posibilul ca să revin.Read more…

Kolín: un orășel din Boemia cu asociații tragice

În primăvara aceasta am avut ocazia să vizitez nu numai Praga, ci să fac și un mic tur prin provincie. Printre altele am ajuns la Kolín (cunoscut și pe numele german de Köln an der Elbe), un orășel medieval aflat cam la o oră de drum de Praga. De la început numele mi-a sunat cunoscut, dar motivul l-am înțeles abia când am ajuns în centrul oașului: biserica gotică, foarte impozantă, o cunoaște fiecare filatelist interesat de timbrele fostei Cehoslovacii. Adevărul este că realitatea depășește cu cu mult vechiul timbru, care abia acum mi-am dat seama că mai e și întors pe dos! Nu oricine are înaă norocul să primească un ghid local și să vadă lucrurile mai puțin cunoscute. Așa am ajus la sinagoga din Kolín. Cu toate că e mult mai modestă decât Biserica Sf. Bartolomeu, și ca multe alte sinagogi, e ascunsă într-o curte, mi s-a părut nu mai puțin impresionantă. Documente păstrate în arhiva orașului menționează că primii evrei s-au stabilit aici încă înainte de anul 1400, comunitatea fiind una dintre cele mai importante după cea din capitală, iar în 1512 exista deja în oraș o sinagogă „veche”. Dar în urma holocaustului, din comunitatea înfloritoare de odinioară au rămas abia vreo două sute de suflete.Read more…

Budincă de pâine

Dar acum Paștele a trecut. Dnei Stoenescu și celorlalte citititoare (și cititori) interesate le propun o variantă: clasica budincă de pâine a mamei mele. Se face din pâine albă normală, dar cel mai bine iese din chifle sau din challah, colacul împletit care se consumă sâmbăta. Este un mod reușit de a întrebuința resturile de pâine care nu mai sunt proaspete. Ingrediente (pentru 4 persoane): 100 g unt, 100 g zahăr, 2 ouă întregi (nu se bate spuma de albușe), ½ litru lapte, 250 g pâine albă / chifle sau ½ de cozonacRead more…