Cinema Esther

Adesea scriu despre Ierusalimul de altă-dată, dar acum a dori să prezint o filă din istoria orașului Tel Aviv.  Întâmplarea a făcut că un coleg al soțului meu să vină în Israel și să stea câteva zile la Tel Aviv – un pretext cât se poate de nimerit să dăm o raită și să îl vizităm.  Până când cei doi au avut niște discuții de specialitate, eu m-am plimbat prin holul hotelului – și nu m-am plictisit deloc.  Așa un hotel n-am mai pomenit!  E un adevărat muzeu.  Este vorba de hotelul Cinema din Piața Dizengoff. Locul însuși are în ochii mei un farmec aparte.  Am mai scris despre Piața Dizengoff. Este, cred, singura piață din lume construită în întregime în stil Bauhaus și formează un tot unitar.  Una din clădirile care o înconjoară este hotelul Cinema.  Ea adăpostea cel mai elegant cinematograf din Tel Avivul anilor 1940: Cinema Esther.  Nemaifiind rentabil, cinematograful a fost închis în 1992.  Actualul proprietar, Danny Goldsmith, a moștenit clădirea de la bunicii săi.  El a renovat-o și a reamenajat-o ca hotel. Și pentru a desăvârși impresia de cinematograf, în hol, pe perete, se află un ecran unde rulează fragmente din filme vechi și după cea mai bună tradiție americană, spectatorii sunt tratați cu popcorn. Read more…

Migdal, pe malul Mării Galileii

Articolul pe care l-am scris despre vizita lui Moshe Novomeysky în Palestina otomană, în 1911, a avut unele urmări neașteptate.  Mi-a rămas în amintire vizita pe care a făcut-o la prietenul său Glikin din colonia Migdal, căldura infernală, țânțarii…  Am fost și eu la Migdal acum vreo trei ani, am petrecut un sfârșit de săptămână într-un apartament de vacanță și a fost foarte plăcut și confortabil – e drept că era iarna – dar oricum, în zilele noastre, cu aer condiționat, nu mai e același lucru… Nu știam că acolo s-au făcut printre primele culturi de grepfrut, știu doar că fructul cules din grădina casei de vacanță a fost cel mai bun pe care l-am mâncat vreodată. Despre istoria locului nu știam mare lucru, dar cum am o vecină originară din Migdal, i-am povestit ce citisem și am întrebat-o cum își amintește ea viața la țară și dacă numele de Glikin îi spune ceva.  Desigur!  Bunicul ei s-a stabilit la Migdal la începutul anilor 1920 și a cumpărat pământul de la Moshe Glikin.  Iar condițiile de viață din copilăria ei erau perfect suportabile.  Te obișnuiești… După această conversație m-a prins curiozitatea, oare ce mai pot afla despre Moshe Glikin și despre colonia Migdal?Read more…

Călătoria lui Novomeysky în Palestina în 1911

După cum spuneam, biografia lui Moshe Novomeysky se citește ca un roman polițist.  Cea mai interesantă mi s-a părut călătoria în Palestina otomană, în 1911 – poate pentru că stră-străbunica mea a venit cam tot pe atunci, dorind să-și sfârșească zilele în Țara Sfântă și, din câte știu, a locuit la Tiberias.  Va fi cunoscut și ea aceeași realitate…  Iată textul, tradus și ușor scurtat, din cartea autobiografică My Siberian Life, apărută în 1956. “Cu câteva luni înaintea mult-așteptatei călătorii, m-am adâncit în studiul geografiei, al istoriei și am citit tot ce am găsit despre economia Palestinei.  Mi-am petrecut vacanța de Paști cu niște prieteni, în Anglia, apoi am plecat în Italia și de la Genova am luat vaporul spre Port Said. După înăbușirea Revoluției din 1905, evreii au fost printre cei mai afectați de măsurile de represiune. Foarte mulți au emigrat, ajungând și în Palestina.  Numărul mare de imigranți cu vederi de stânga nu era pe placul stăpânirii otomane care a instituit un control strict al pașapoartelor.  A trebuit să cumpăr un „bilet roșu” valabil pe numai trei săptămâni.  (Vizele moderne încă nu erau în uz.) Drumul spre Port Said a durat cinci zile.  Am continuat cu un vaporaș local și a doua zi dimineața am debarcat la Jaffa.  Când vechiul oraș a apărut la orizont, am fost foarte emoționat. Toate ideile despre Palestina, idei care m-au întovărășit din copilărie, mi-au revenit la vederea acelui țărm.  Era leagănul poporului evreu, locurile slăvite în atâtea rugăciuni și cântece…Era primul meu contact nu numai cu Țara Sfântă, ci și cu lumea antică, pentru care aveam un mare interes. Siberia mea natală e o țară nouă, practic lipsită de istorie.  Orice siberian care vizitează Europa e impresionat de monumentele vechi de secole, dar aici istoria nu se măsoară în secole, ci în milenii.”Read more…

De la Baikal, la Marea Moartă. Moshe Novomeysky

A fost o traiectorie neobișnuită parcursă de un om neobișnuit, întemeietorul industriei chimice din Israel.  După părerea mea, biografia lui se citește ca un roman polițist.  Subiectul este bine cunoscut, pentru că în ultimii ani el a scris două cărți autobiografice: My Siberian Life (Viața mea în Siberia) și Given to Salt (Dedicat sării). Novomeysky s-a născut în 1873 în satul Barguzin din apropierea Lacului Baikal.  Cum adică?  Eu știam că în Rusia Țaristă exista o lege prin care evreii puteau să se stabilească doar în așa-numita „Zonă de rezidență” (Pale of Settlement), în partea de apus a imperiului țarist.  Dar iată că în Siberia au trăit și evrei – deportați ca deținuți politici.  Bunicului lui Novomeysky a fost unul dintre aceștia.  A fost amestecat în mișcarea de eliberare a Poloniei ocupate de Rusia țaristă și în 1831 a fost deportat în Siberia.  Patru ani a mers pe jos până la Lacul Baikal! Bineînțeles că la început familia a avut de înfruntat mari greutăți, dar au avut și noroc: în apropiere s-au descoperit zăcăminte de aur.  Fiul său s-a ocupat de extracția aurului și cu timpul a devenit un om înstărit.  Visul lui a fost să le dea copiilor cea mai bună educație posibilă. Așa se face că la vârsta de 11 ani Moshe Novomeysky a plecat la Irkutsk, unde a urmat un liceu tehnic.   Iar după bacalaureat a studiat la Universitatea Tehnică din Clausthal, până astăzi una dintre cele mai bine cotate din Germania, devenind inginer minier. Read more…

În culisele Recviemului lui Mozart

De când mă știu am trăit într-o familie de mari amatori de muzică.  Am povestit deja despre scurta carieră de critic muzical a tatălui meu, precum și despre un concert la care a participat fiica mea. Între timp și nepoțica mea cântă cu mare entuziasm într-un cor de copii.  Despre soțul meu am scris mai puțin, am publicat doar o poză de la un concert ținut prin anii 1980 la kibuțul Hazorea, unde el acompania la pian pe un violonist local, dar au fost și multe altele. https://baabel.ro/2023/02/amintiri-din-kibutul-hazorea/   În 1997, când soțul meu a organizat la Ierusalim un congres internațional despre microbiologia apelor sărate, a pus la cale și o serată culturală sui-generis: printre participanți a mai găsit câțiva artiști amatori (vioară, violă și clarinet) și împreună au dat un concert de muzică de cameră pentru participanții la congres.  Dar cu câțiva ani mai târziu a abandonat pianul.  Ce păcat! Într-una din zile am avut împreună o discuție destul de neobișnuită despre muzică.  El era tolănit într-un fotoliu, eu călcam și la radio se cânta Recviemul lui Mozart.  Am ascultat amândoi în tăcere, vrăjiți, până la capăt.  Cu ochii minții revedeam splendoarea art nouveau a sălii Smetana din Praga.Read more…

Flori din Țara Sfântă

De când mă știu mi-au plăcut florile.  În clasa a IX-a, la orele de botanică ni s-a cerut să facem un ierbar.  După ce l-am predat, abia am prins gustul și în următorii ani de liceu am început să colecționez plante și să fac un ierbar pe cont propriu.  Oriunde mergeam, cercetam vegetația locală și căutam să-mi îmbogățesc colecția.  Spre norocul meu am găsit un atlas de plante, frumos ilustrat, după care am început să cunosc plantele și chiar denumirile lor latine.  Cartea aceasta o țin și astăzi la loc de cinste și o mai consult uneori.  Din păcate ierbarul nu putea fi adus în Israel și nu-l mai am. Nu e de mirare așadar că atunci când s-a anunțat o conferință a dnei dr. Naomi Yuval-Naeh, m-am dus fără să stau mult pe gânduri.  Iar după conferință am avut împreună o discuție foarte interesantă.  Ea a vorbit despre istoria botanicii în Israel și despre întemeierea secției de botanică a Universității Ebraice, poveste care începe cu mult înainte de întemeierea statului Israel, încă din primii ani ai secolului XX.  Deodată mi-a trecut prin minte că „Fetița din Ierusalim” vorbea de două domnișoare bătrâne care confecționau suveniruri pentru pelerini din flori presate, și asta prin 1885 (la sfârșitul penultimului capitol). Bineînțeles că ea cunoștea povestea și mi-a spus că a fost o adevărată industrie, s-au făcut atât de multe suveniruri, încât mai pot fi cumpărate și astăzi prin internet, chiar și la prețuri modeste.  Tot ea mi-a recomandat bibliografia pe care se bazează acest articol.Read more…

4. Când și cum s-a scris Biblia?

Biblia nu este doar o carte extrem de veche, dar de la primele texte care au fost compuse și până la ultimele au trecut secole și au fost identificați peste o sută de autori diferiți.  Se poate observa chiar evoluția limbii de-a lungul timpului.  Autori diferiți pot vedea lucrurile într-o perspectivă diferită.  De fapt Biblia nu este o „carte”, ci o colecție de texte, o întreagă „bibliotecă”.  (În limba greacă biblos = papirus, după numele cetății feniciene Byblos care exporta papirus, biblion = carte, iar biblia este forma de plural, cărți.)  Pentru a înțelege importanța Bibliei, trebuie să-i cunoaștem originea.  Dacă știm cine a scris-o, când și în ce împrejurări, vom putea înțelege de ce arată așa.  Pentru prima oară arheologia ne poate furniza răspunsuri la aceste întrebări, iar povestea care se cristalizează este adesea surprinzătoare și nu prea seamănă cu cea pe care o cunoaștem din textul biblic.  Ea ne explică de ce istoria este povestită așa cum este, cum a apărut ideea Dumnezeului unic și ideea că individul are drepturi și îndatoriri și este răspunzător pentru acțiunile sale, idei de o importanță covârșitoare, care stau la baza civilizației moderne. Acestea sunt cuvintele profesorului Richard Friedman, unul din cei mai mari specialiști în domeniul Bibliei Ebraice. O parte din evenimentele pomenite în Biblie, mai ales cele din primele cărți, nu pot fi reale – dar ele nu au fost pur și simplu „inventate”.  Ele au fost scrise cu mult după presupusa lor desfășurare și sunt de natură mitică.  Read more…

Biblia dezvăluită (3). Apariția monoteismului

După spusele Bibliei, ambele regate, Israel și Iudeea, aveau o religie comună, iudaismul.  Arheologia nu este metoda cea mai potrivită pentru a reconstitui idei abstracte, dar totuși…  Săpăturile făcute în nord și în sud, în centre din Epoca Bronzului și în cele din Epoca Fierului, toate au arătat că lucrurile nu stăteau chiar așa.  Peste tot au ieșit la iveală obiecte de cult asemănătoare celor canaanite: idoli în forme umane sau animale, mai ales zeițe ale fertilității. În partea de nord s-au găsit multe figurine de tauri – simbolul tribului Efraim, dar și al zeului Baal.  Pare să fi existat o continuitate între religia canaanită și cea israelită.  De altfel, o privire fugară asupra panteonului canaanit, așa cum apare din săpăturile de la Ugarit, dezvăluie o realitate surprinzătoare: Baal – Stăpânul (în ebraică baal = stăpân sau soț), Dagon – zeul recoltelor (în ebraică dagan = cereală), El – zeul suprem (în ebraică, Mot – zeul morții (în ebraică mot, mavet = moartea), Șamaim – zeul cerurilor (în ebraică șamaim = cerul), Șemeș – zeul soarelui (în ebraică șemeș = soarele), Yam – zeul mării (în ebraică yam = marea), Yarich – zeul lunii (în ebraică yareach = luna), În Biblie se mai pot găsi ecouri ale unui trecut politeist, de exemplu:  Când Cel Preaînalt a dat o moștenire neamurilor, când a despărțit pe copiii oamenilor, a pus hotare popoarelor… partea Domnului este poporul Lui, Iacov este partea Lui de moștenire. (Deut. 32: 8,9)  Cu alte cuvinte: atunci când Zeul Suprem a despărțit omenirea în popoare, lui YHWH i s-a „repartizat” neamul lui Iacov.Read more…

Biblia dezvăluită (2). Originea poporului evreu

Precum am văzut, „istoria” biblică este, de fapt, o mitologie așternută pe hârtie – adică pe papirus / pergament – cu multe secole după desfășurarea presupuselor evenimente.  Atunci care este originea „reală” a poporului evreu, ce putem afla din săpăturile arheologice și din surse extra-biblice, contemporane evenimentelor? Venirea patriarhilor din Mesopotamia, fuga din Egipt și cucerirea țării Canaan nu sunt confirmate de sursele istorice.  În schimb Stela lui Merneptah, (despre care am povestit în articolul trecut), arată că originea israeliților trebuie căutată chiar în Canaan.  Ea consemnează că în 1207 î.e.n. Merneptah, fiul lui Ramses al II-lea, a supus mai multe cetăți din Canaan iar „Israel a fost nimicit.” Așadar pe vremea lui existau israeliți în Canaan și ei nu trăiau în cetăți, probabil erau nomazi și trăiau în zona deluroasă din interior, care corespunde aproximativ cu Cisiordania de astăzi. În Epoca Bronzului Târziu în Canaan existau numeroase cetăți (orașe-state) prospere, sub stăpânire egipteană. După 1200 î.e.n. cetățile au căzut una după alta.  În săpăturile arheologice se văd semne de distrugere și incendii.  Dar vinovatul nu a fost neapărat Ioșua.  Nu toate cetățile au căzut în același timp, procesul a durat cam un secol, dar până la urmă distrugerea a fost totală.Read more…

Biblia dezvăluită (I). Este Biblia o carte de istorie?

Este Biblia cu adevărat o carte de istorie?  Chiar dacă săpăturile arheologice au scos la iveală numeroase lucruri care confirmă textul biblic, cele mai multe dintre ele datează din ultimul secol sau două dinaintea exilului babilonian (587 î.e.n.), adică pentru primele zece cărți ale Bibliei practic nu există dovezi arheologice.  Desigur, lipsa dovezilor încă nu înseamnă nimic, poate că se vor mai găsi, dar ce facem cu dovezile care contrazic în mod flagrant textul biblic?? În această stare de spirit am dat peste cartea The Bible Unearthed (Biblia dezvăluită) și am găsit răspunsuri la multe dintre întrebările care mă frământau.  Autorii sunt oameni de știință recunoscuți: Israel Finkelstein a fost profesor de arheologie la Universitatea din Tel Aviv, iar americanul Neil Silberman este istoric, arheolog, scriitor și membru în Consiliul internațional pentru protecția monumentelor istorice ICOMOS.  Autorii au idei clare, logice, imparțiale, bazate pe observații, fără nicio urmă de senzaționalism (cu toate că teoria lor este foarte controversată), nu par să reprezinte interese politice și mai ales mi-a plăcut modestia lor: ei își consideră cartea „o ipoteză” – dacă vor apărea date noi, vor reconsidera.Read more…

Parisul revizitat

În articolul meu despre arhitectură spuneam că am vizitat Parisul cu exact 50 de ani în urmă.  Aveam unele motive subiective să nu fiu mulțumită, unele așteptări nerealiste, dar și motive foarte obiective: mi s-a părut prea mare, prea aglomerat, prea cosmopolit, cu prea mulți străini și prea puțini parizieni.  Nu știu de ce mi-a rămas în amintire imaginea unui african, unul din mulți, care încerca să vândă tot felul de mărunțișuri și era insistent, agasant. Afirmațiile mele au stârnit o sumedenie de comentarii, cred că cel al Veronicăi Rozenberg le însuma pe toate.  „Mda, după aprecierile atâtor cunoscători, îți dai seama, Hava, că te-ai grăbit. Eu în locul tău m-aș duce acum la Paris. În zilele noastre putem face turism fără a ne scula de pe scaun.  Așadar am vizionat un film realizat anul trecut de doi vloggeri simpatici, Cristi și Ralu.  Oare ce se va fi schimbat într-o jumătate de secol? Read more…

Despre mămăligă și miracole

Adesea am citit în Baabel despre istoria medicinei.  De data aceasta vă propun o incursiune în istoria microbiologiei. La începutul lui iulie 1819, în Italia era o căldură înăbușitoare, aerul era umed și apăsător.  În satul Legnaro de lângă Padova s-a semnalat un fenomen ciudat.  În casa unui țăran s-a pregătit un ceaun mare de mămăligă (polenta), familia a mâncat pe săturate și restul l-au pus deoparte.  A doua zi mămăliga era roșie ca sângele!  Fenomenul a apărut apoi și în alte case.  Oamenii erau speriați: era desigur o manifestare a Satanei!  Nu îndrăzneau să stea sub același acoperiș cu „mămăliga însângerată” și l-au chemat pe preot să facă neîntârziat o ceremonie de exorcism și să alunge spiritele rele.  Mai mult, familiile unde apăruse „mămăliga însângerată” erau privite cu suspiciune: poate că acolo se petreceau lucruri necurate?  Agitația a fost atât de mare, încât a fost chemată poliția, iar aceasta a trimis o comisie de anchetă formată din mai mulți profesori ai Universității din Padova. Printre cei care au studiat fenomenul a fost și farmacistul Bartolomeo Bizio din Padova.  El a făcut o serie întreagă de observații și de experimente, publicând un articol în 1823.  Oare cum arăta știința de acum 200 de ani?  Iată concluziile lui: Read more…

Antoni van Leeuwenhoek – negustorul academician

Au trecut trei secole de la moartea celui care este considerat părintele microscopului: Antoni van Leeuwenhoek (olandezii îl pronunță LEU-ĂN-HUK).  Fără îndoială că el a schimbat pentru totdeauna modul în care este văzută și înțeleasă lumea. Totuşi, nu el a inventat microscopul!  S-au făcut încercări și înaintea lui, dar cu rezultate foarte nesatisfăcătoare. Lupele erau cunoscute chiar din antichitate.  Leeuwenhoek a fost primul care a construit un microscop funcțional și, mai ales, el a fost primul care a observat și a descris lumea minunată a vietăților minuscule, nebănuite până atunci. Pentru Olanda, secolul al XVII-lea a fost perioada de aur: vasele comerciale olandeze brăzdau mările și aduceau mirodenii din colonii, acasă se dezvoltau manufacturile, mulți oameni se bucurau de o relativă bunăstare și, mai ales, Olanda fiind o republică protestantă, nimeni nu trebuia să se teamă nici de rege, nici de inchiziție.  Cultura și arta au luat un mare avânt – e suficient să ne gândim la Rembrandt sau Spinoza. În această lume în plină efervescență s-a născut Antoni van Leeuwenhoek în orașul Delft, în 1632.Read more…

Măsurarea timpului. Calendare

Cred că Anul Nou este ocazia cea mai potrivită să scriu despre timp și despre calendare. De când lumea, cei care erau inițiați în măsurarea timpului au avut și puterea, ei știau când trebuiau făcute muncile agricole, când aveau loc întâlnirile tribului, slujbele religioase, sărbătorile…  Dacă cineva îndrăznea să li se opună și să judece altfel, își risca recolta…Măsurarea lungimilor e foarte simplă: oricine poate măsura trei coți de pânză, luându-și propriul cot ca etalon.  Nici greutatea nu e mult mai complicată – balanțele se cunosc încă din antichitate, iar ca unități de măsură slujeau obiecte din natură, ca de exemplu boabele de orz.  (Într-o formă standardizată, această unitate se mai folosește în SUA și astăzi!). Timpul însă este o noțiune abstractă și fiecare civilizație îl înțelege în felul ei.  În India era văzut ca un fenomen ciclic, ca o roată care se învârtește la nesfârșit, pe când noi avem o percepție liniară a timpului. Pentru a măsura perioade de timp mai scurte de o zi se folosea clepsidra (ceasul cu nisip sau cu apă) sau se considera timpul necesar pentru arderea unei lumânări.  Dar niciuna din aceste metode nu putea răspunde la întrebarea aparent simplă: „cât e ceasul?” sau „la ce oră?”  O idee aproximativă se putea obține, desigur, după lungimea umbrei. Read more…

Povești din portul Haifa

Din vremurile cele mai vechi, de când au început să cutreiere mările, oamenii au căutat să-și adăpostească corăbiile în porturi naturale, locuri ferite de vânt și de valuri.  Dar ce să facă cei care au coasta ca o linie dreaptă, ca de exemplu estul Mediteranei?  Comerțul maritim era o necesitate și ei au construit cu mari eforturi bazine artificiale, ferite de urgia mării prin diguri.  Așa a fost de exemplu portul Așkelon, construit de filisteni încă din Epoca Bronzului, portul Gaza de pe „Drumul tămâii”, unde făceau comerț nabateenii și portul Cezarea din epoca romană.  Interesant că singurul golf natural, golful Haifa, nu a fost folosit până în secolul XX.Read more…

„Chiar dacă câștigi, pierzi” – spune prof. Dajani

Recent am avut ocazia să întâlnesc un palestinian deosebit și un om deosebit, prof. Mohammed Dajani Daoudi.  La început am avut unele dubii dacă să merg la conferința lui: un palestinian?  Și încă pe timp de război?  Mi s-ar putea reproșa că am legături cu inamicul??  Dar cum „inamicul” este un pacifist în vârstă de 77 de ani și ce am citit despre el pe internet mi-a stârnit interesul, mă bucur că am hotărât totuși să merg. În fața publicului a apărut un domn distins, cu voce molcomă, și întâi de toate s-a prezentat.  Aparține uneia din vechile familii ale Ierusalimului – numele de Daoudi (adică „al lui David”) l-au primit strămoșii lui în urmă cu 500 de ani de la sultanul Suleiman Magnificul, pentru că în grija lor se afla mormântul regelui David de pe Muntele Sion.  Familia a trăit în Ierusalimul de Est, sub dominație otomană, apoi britanică, apoi iordaniană. Mohammed a studiat la Universitatea Americană din Beirut.  Între timp a aderat la organizația de eliberare a Palestinei Fatah și a făcut chiar pregătire militară – poate că altul în locul lui ar fi devenit terorist.  Ca membru în Fatah, în 1975 a fost expulzat din Liban și nu a fost primit nici în Israel, nici în Iordania, așa că a plecat să-și continue studiile în SUA, în științe politice.  Și acolo s-a produs miracolul: trăind într-o societate liberă, democratică, fără influența zilnică a propagandei, și-a dat seama că soluția conflictului Israelo-Palestinian trebuie să fie una pașnică, bazată pe înțelegere și respect reciproc. Read more…

„Vecinii” mei – Familia Gaon

Am pus în ghilimele „vecinii”, pentru că am fost într-adevăr vecini în spațiu, dar nu și în timp – familia Gaon a locuit în cartierul Beit Hakerem de la începutul anilor 1930 și cam până ce am venit eu la Ierusalim. Trebuie să fac un efort ca să-mi imaginez cum arăta pe atunci cartierul meu – fotografia de mai sus datează din 1931.  Era o localitate rurală în afara orașului și un recensământ de atunci consemnează 550 de locuitori în 148 de case.  „Centrul” era Beit Havaad (Casa comitetului) care slujea de primărie, sală de întruniri, băcănie și grădiniță.  Așezarea era dominată de Seminarul David Yellin (încă neterminat în 1931, precum se vede în imagine), în jurul căruia s-au stabilit mulți profesori, intelectuali, scriitori…  (Dacă în limba română seminar este o școală de pregătire a preoților, în ebraică este o școală pedagogică.) Moshe David Gaon (1889-1958) s-a născut la Travnik, fosta capitală otomană a Bosniei.  Era fiul rabinului David Gaon.  Nu mult înainte de Primul Război Mondial, Moshe David a venit la Ierusalim și în 1915 s-a înscris la Seminarul David Yellin.  Clădirea nouă, cea din Bet Hakerem, încă nu exista, dar seminarul funcționa deja.  Era printre primele școli pedagogice cu limba de predare ebraică, studenții săraci primeau sprijin material, dar după absolvire erau obligați să predea doi ani oriunde erau trimiși. (Sună cunoscut?)  Moshe David a fost primul învățător în satul Moța din apropierea Ierusalimului.  Read more…

Ierusalim. O legendă urbană

Era pe la sfârșitul anului 1977.  Îmi terminasem studiile și stagiul, îmi mai lipsea numai autorizația de a lucra ca farmacistă.  M-am dus s-o iau de la biroul local al Ministerului Sănătății, pe strada Jaffa, lângă piață.  Cu toate că eram încă relativ nouă la Ierusalim, cunoșteam clădirea, ea mi-a atras atenția încă de la început: era clar că datează din perioada otomană și cu toate că era neîngrijită, se vedea că avuse parte și de zile mai bune: o casă cu etaj, aproape un palat, într-o grădină luxuriantă, cu o intrare maiestuoasă… Povestea ei am aflat-o abia cu mulți ani mai târziu de la un ghid turistic.  Și ca orice legendă urbană care se respectă, are și ea diferite versiuni și niciuna nu este cu adevărat documentată…După spusele unora, casa a fost construită de un bogătaș turc, dar de când s-a mutat în ea, nenorocirile s-au ținut lanț: întâi a murit el, apoi fiul lui, apoi încă o rudă.  Foarte curând s-a răspândit zvonul că locul e bântuit de duhuri rele. Alții spun că un bogătaș arab catolic a construit casa în 1881, ca dar de nuntă pentru fiul lui, dar cu o zi înainte de nuntă, fiul a murit subit.  Soția bogătașului nu putea admite pierderea fiului.  Ea a îmbrăcat cadavrul în haine de mire, l-a proptit ca să nu cadă, a adus mireasa și a poruncit să se facă nunta – după care și-a pierdut mințile și și-a dat și ea sufletul.Read more…

Răscumpărarea ostaticilor

A trecut peste o lună de la acea sâmbătă neagră, când s-a întâmplat dezastrul de neînchipuit.  De atunci armata israeliană luptă cu vitejie pentru a anihila Hamasul, iar populația civilă face mari eforturi pentru a-i sprijini pe cei care au fost traumatizați, care au pierdut rude și prieteni, care au fost nevoiți să-și părăsească locuințele aflate deodată într-o zonă de război.  Și peste toate acestea plutește întrebarea: care va fi soarta celor peste 240 de ostatici?  Înainte de a lua orice decizie se pune întrebarea ce influență va avea ea asupra ostaticilor.  Și iată că nimeni altul decât ministrul tradițiilor (sic!) declară că Gaza trebuie distrusă cu o bombă atomică! Știu, nu toți locuitorii Gazei sunt teroriști. (De fapt nu prea știu cum se poate deosebi un terorist de un cetățean pașnic.  Ca să-l parafrazez pe președintele Herzog: oare vreunul dintre cititori ține bombe sub pat sau rachete în salon?  Este aproape imposibil de stabilit dacă „bombele de sub pat” sunt puse acolo de locuitori din convingere, sau dacă ei sunt exploatați în mod cinic de Hamas, ca scuturi umane.)  Dar nu despre asta vreau să vorbesc aici, ci despre ostaticii aflați în Gaza.  Trebuie să-i sacrificăm și pe ei chiar așa, fără niciun scrupul?  Ministrul tradițiilor ar trebui să fie primul care să știe că răspunsul este NU, pentru că la ceastă situație se aplică două principii fundamentale ale iudaismului.Read more…

O poveste de dragoste din Ierusalimul de altădată

Mă plimbam împreună cu fratele meu prin Ierusalim, când deodată el s-a oprit în fața unei case din cartierul Rehavia.  (Pentru cei care cunosc orașul, ea se află vizavi de Terra Santa și la câțiva pași de reședința primului-ministru.)  Spre deosebire de clădirile din jur, nu era un bloc cu apartamente, ci o vilă care părea să fi aparținut unui mare bogătaș, aproape un palat, cu două etaje și o grădină înconjurată de un zid înalt.  Era construită din piatra locală, în stilul Bauhaus caracteristic anilor 1930: cu linii drepte, simple, clare, doar cu o terasă rotunjită care dădea spre grădină.  Trecusem pe acolo de zeci de ori și nu o remarcasem niciodată, ascunsă cum era după zid. Dar în ultima vreme primăria a instalat tăblițe cu explicații pe multe clădiri de interes istoric și de acolo am aflat că se numea „Vila Lea” și fusese construită în 1934 de avocatul Nassib Abcarius Bey pentru soția sa Lea, născută Tenebaum. Lea Tenenbaum este un nume cât se poate de comun la Ierusalim, dar Nassib Abcarius Bey??  Nassib putea să fi fost arab, dar Abcarius nu sună deloc a nume arab.  Datele sumare de pe tăblița albastră m-au intrigat, am căutat pe Google și am dat peste o adevărată telenovelă din Ierusalimul de acum 100 de ani.Read more…