Pe dr. Iosif Rosenthal (tatăl lui Peter „al nostru”, din Baabel) îl cunosc de când lumea și dintotdeauna l-am numit „Nenea Ioji”. Nu demult am avut cu el o conversație extrem de interesantă, a evocat diverse amintiri din tinerețe și astfel am aflat o poveste mai puțin cunoscută legată de comunitatea evreilor din Orăștie în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Nenea Ioji s-a născut în 1932 la Lupeni. Era fiul unuia din cei numai trei medici din localitate. A făcut primele două clase la Lupeni, dar în 11 octombrie 1940 a intrat în vigoare legea care îi excludea pe evrei din învățământ și el a fost trimis la o mătușă, la Alba Iulia, unde exista o școală evreiască. În vara anului 1941, când el era acasă, în vacanță, familia a fost „evacuată” (adică deportată) într-un lagăr la Hațeg. Până aici, povestea e cunoscută, e expusă detailat în articolul lui Dan Simion Grecu despre Județul Hunedoara în anii 1939-49. (1) În iunie 1941, Antonescu a ordonat ca toți evreii să fie concentrați în reședințele de județe. La început, unii au fost exceptați (bătrâni, invalizi sau persoane indispensabile, de exemplu medici), mulți dintre aceștia au fost luați mai târziu, în octombrie. Problema era că Deva, reședința județului, este un oraș destul de mic, astfel încât evreii au fost adunați în trei centre: Deva, Ilia și Hațeg. Read more…
Revoluția Verde
Revoluția Verde a mai fost numită și „a Treia Revoluție Agricolă”. Dar care au fost celelalte două? Prima a fost însuși începutul agriculturii, cu peste 10.000 de ani în urmă, în Neolitic. Interesant că de atunci și până prin 1600 s-a schimbat foarte puțin. E adevărat, cu timpul au apărut tehnici noi. Deja în Antichitate se știa că un ogor nu poate fi cultivat la nesfârșit, pentru că fertilitatea lui scade. Biblia spune: Timp de șase ani să semeni pământul și să-i strângi rodul. Dar în al șaptelea, să-i dai răgaz și să-l lași să se odihnească… (Exod 23: 10, 11) Păziți poruncile Mele și împliniți-le [și atunci]țara își va da roadele, veți mânca din ele și vă veți sătura… (Lev. 25: 18, 19). Și cu toate acestea, productivitatea a rămas foarte mică. În Franța, în 1750, surplusul produs de trei țărani ajungea pentru a hrăni un singur orășean. În alte țări europene situația era poate mai bună, dar nu cu mult. A Doua Revoluție Agricolă a avut loc cam între 1600-1850. În această perioadă, mai ales în Anglia, productivitatea a crescut rapid. Cauzele au fost multiple: – Introducerea culturilor aduse din America, mai ales porumbul și cartoful. Acestea dau recolte mai mari cu mai puțină muncă. De exemplu, grâul trebuie treierat, măcinat, prepararea pâinii este complicată, dar un cartof fiert este gata într-o jumătate de oră.Read more…
Criza demografică și „miracolul” israelian
La fel ca toți cei din generația de boomers, în anii 1960 și eu am crescut sub amenințarea suprapopulării. Pe la 1800 Thomas Malthus a formulat teoria după care populația crește mult mai repede decât mijloacele de subzistență, ceea ce, mai devreme sau mai târziu, va duce la suprapopularea Pământului, foamete și luptă pentru resurse. Și într-adevăr, anii 1960 au văzut foamete masivă în țările subdezvoltate, teoria lui Malthus părea să se adeverească pe zi ce trece. Deocamdată agricultura modernă produce hrană suficientă pentru toți, dar populația continuă să crească. Oare ce ne mai așteaptă??? Abia în ultimii ani mi-am dat seama că situația începe să se schimbe. Creșterea a devenit mai lentă și se prevede că în 20-30 de ani populația globală va începe să scadă. În multe țări ea se află deja în scădere. Principala cauză este scăderea natalității. Pentru ca populația să rămână constantă, o femeie trebuie să aibă în medie doi copii. (De fapt, ceva mai mult, pentru că nu toate fetițele care se nasc ajung la vârsta reproducerii.) Și iată că în multe țări natalitatea a scăzut sub această cifră: în România este 1,7, media în UE este 1,3 și în unele țări asiatice ea este și mai mică, în Coreea de Sud ea se apropie de 0,7, adică generația viitoare va fi numai o treime din cea de astăzi! În primul rând există cauze obiective, factori de mediu (poluarea aerului, a apei de băut etc.) cu substanțe care perturbă echilibrul hormonal, afectează fertilitatea, atât a bărbaților cât și a femeilor, duc la avorturi spontane etc, dar şi factori sociali. În societatea modernă cuplurile au doar 1-2 copii sau chiar deloc… Israelul însă face excepţie.Read more…
Utopie
În vremurile acestea marcate de nesiguranța zilei de mâine, mulți se gândesc la o lume mai bună, dar ce putem face pentru ca ea să se materializeze? Idei sunt multe, dar până acum niciuna nu s-a dovedit cu adevărat constructivă și viitorul mai bun a rămas, deocamdată, o utopie. Unde se află acest viitor mult dorit? Precum îi spune și numele (derivat din limba greacă) ou = nu și topos = loc, dec în niciun loc, nicăieri, numai în imaginația și în visele noastre. Asta nu înseamnă că utopiile nu sunt decât vorbe goale, din contră, a discuta idei noi poate duce în ultimă instanță la progres. În tinerețe am citit cartea Utopia, în care Thomas Morus își expune ideile despre o lume perfectă. Sunt idei foarte progresiste pentru vremea lui. În primul rând, Utopia era o republică și conducătorul era ales prin vot secret al tuturor cetățenilor (bărbați!) – în Anglia anului 1516 asta mirosea a înaltă trădare, nici nu e de mirare că autorul și-a terminat cariera pe eșafod. Ce mi-a plăcut mai puțin a fost că viața în Utopia cam prea amintea de „paradisul comunist” și lumea noastră a plătit scump ca să se convingă că idealul comunist nu are nicio șansă, nici măcar în kibuț… Nu mi se pare probabil ca utopia lui Morus să se adeverească vreodată, dar au fost și utopii care s-au realizat, de exemplu Altneuland (Țara Veche-Nouă) a lui Theodor Herzl. Statul evreu, care apare în carte ca o utopie, sărbătorește în zilele acestea 78 de existență – chiar dacă pe parcurs ne-am confruntat cu foarte multe probleme și nu totul a mers lin… Dar cel mai ciudat este că unele lucruri care astăzi ni se par utopice au fost cândva reale.Read more…
Casa lui Simon Tăbăcarul
Cu ani în urmă m-a vizitat la Ierusalim o fostă colegă de clasă și bună prietenă. După ce ne-am plimbat și am vizitat o sumedenie de lucruri, țin minte că am avut o discuție foarte interesantă. Fiind licențiată în istorie (și fostă studentă a lui Lucian Boia), prietena mea a pus întrebarea în ce măsură monumentele istorice sunt autentice: dacă se bazează pe documente, pe legende, pe tradiții, sau poate că unele au fost „inventate” recent numai pentru a profita de pe urma turismului. Și chiar dacă un monument a fost documentat cu secole în urmă, în ce măsură ceea ce vedem astăzi mai seamănă cu ce a fost atunci? E foarte greu de răspuns la întrebarea ei. Aș vrea să iau ca exemplu Casa lui Simon Tăbăcarul din Jaffa. Casa apare în Noul Testament, în Faptele apostolilor 9, 10. Întâi se povestește că Apostolul Petru a venit la Iope (Jaffa) și a fost găzduit de un anume Simon Tăbăcarul. Acolo Petru a avut o viziune, se făcea că i se îngăduie, ba chiar e îmbiat să mănânce din animalele considerate impure de tradiția iudaică.Read more…
Golem
Până nu demult, dacă cineva mi-ar fi pus această întrebare i-aș fi râs în nas și i-aș fi spus că a citit prea multă literatură științifico-fantastică. Roboți? Care roboți? Robotul de bucătărie care bate spuma de albușuri? Sau roboții industriali, de fapt niște „brațe” programate să facă 24 de ore pe zi aceeași muncă, fără să obosească, să cârtească sau să facă grevă? Dar de când au apărut roboții umanoizi conduși de inteligență artificială, parcă nu mai sunt chiar atât de sigură… „Roboții” (adică cei ce robotesc) au fost inventați de scriitorul ceh Karel Čapek în 1920, în piesa R.U.R. Spre deosebire de cei de astăzi, roboții lui nu erau aparate, ci ființe vii, create artificial pentru a-i sluji pe oameni – erau mai degrabă sclavi decât roboții de astăzi. Biologul care i-a creat era convins că roboții nu au suflet, dar s-a dovedit că nu avea dreptate. Roboții s-au răsculat și în lupta care a urmat, umanitatea a fost anihilată. A fost o idee cât se poate de modernă, formulată cu peste un secol în urmă și, după părerea mea, faptul că ea a apărut în Cehia nu este întâmplător. După cum autorul însuși declară într-un interviu din 1935, piesa este o interpretare modernă a legendei evreiești a golem-ului din Praga.Read more…
Cerealele care ne-au „păcălit”
Mă pasionează începuturile agriculturii, am scris deja despre domesticirea grâului și a porumbului. Recent am dat peste încă o poveste captivantă: unele cereale, ca secara, orzul și ovăzul, au fost domesticite… din greșeală! Cum adică din greșeală??? Să explic. Grâul a fost domesticit în urmă cu peste 10.000 de ani, pornind de la grâul sălbatic din Orientul Apropiat. Tot aici trăiesc și varietăți sălbatice ale altor cereale cultivate. Chiar la Ierusalim, primăvara, pe terenuri virane apar spice de orz și ovăz sălbatic, iar secara sălbatică crește până astăzi pe muntele Hermon. Acestea au apărut ca „buruieni” în lanurile de grâu și, bineînțeles, țăranii făceau tot ce le stătea în putință să le stârpească: unde le vedeau, le smulgeau. Dar un lan de grâu nu poate fi curățat în felul acesta – călcând pe spicele de grâu, paguba ar fi fost și mai mare. În schimb, grâul de sămânță era ales cu grijă și boabele mici, care arătau ca semințe de buruieni, erau aruncate. Și aici apare un fenomen interesant. În fiecare populație există indivizi cu caracteristici diferite: mai înalți, mai scunzi, mai grași, mai slabi… Și printre spicele sălbatice erau unele care făceau semințe mai mari, asemănătoare cu grâul, țăranul nu le observa și ele rămâneau.Read more…
Cele șapte păcate capitale ale scrisului
Am mai povestit, cred, că la școală am avut două profesoare de română, una mai insipidă ca cealaltă. Gramatica am învățat-o cu ușurință, pentru că îmi plăcea logica ei intrinsecă, dar să scriu o compunere era pentru mine ca o pedeapsă. Analizele literare m-au plictisit dintotdeauna și cu timpul mi-am făcut un sistem: le copiam de la o colegă mult mai talentată din clasa paralelă și cum aveam profesori diferiți, vicleșugul nu a fost niciodată descoperit. (Încă de atunci am obiceiul să nu copiez cuvânt de cuvânt, ci să „îmbunătățesc” scrisul altora.) Dacă cineva mi-ar fi spus atunci că va veni o vreme când voi scrie de plăcere și că voi deveni chiar editor, l-aș fi privit cu nedumerire, ba chiar i-aș fi râs în nas. Ce idee! Dar… neînțelese sunt căile Domnului! Iată-mă deci autor și editor, cu toate că, de fapt, nu am niciun fel de pregătire și lucrez mai mult „după ureche”. Așa se face că atunci când am dat din întâmplare peste articolul „Cele șapte păcate capitale ale scrisului”, l-am citit cu foarte mult interes. Autorul, Thomas C. Foster, este profesor de literatură contemporană le o universitate americană și pe lângă analize literare, ține și cursuri practice pentru cei care încearcă să scrie – nu neapărat beletristică, ci și lucrări de specialitate sau articole… Aha! Interesant! Nu am tradus articolul – cei interesați îl pot citi în engleză – ci am încercat să-l prezint așa cum îl văd eu și să scot în evidență aspectele relevante pentru mine.Read more…
Relatare din adăpostul de la Ierusalim
În adăpostul școlii erau mulți oameni din vecini – se pare că blocurile lor, mai vechi, nu au adăposturi proprii. Dar au venit și mulți copii, o parte chiar mascați. Săracii de ei, balul mascat de Purim le fusese promis chiar pentru astăzi! Au venit și câteva învățătoare, au pus muzică, au împărțit dulciuri… Dar nu cred că printre copii a fost vreunul care să-și închipuie că aceasta este o petrecere adevărată.Read more…
O oază de liniște
În lumea nebună în care trăim, amenințați de un atac iminent al Iranului, ne-am petrecut sâmbăta într-o oază de liniște, mai exact în satul Neve Șalom / Wahat as-Salaam / Oasis of Peace. El a mai fost pomenit în paginile revistei Baabel, dar aș mai avea multe de adăugat, atât de multe, încât nici nu știu cu ce să încep, poate cu norocul nostru de a prinde o minunată zi de primăvară, cu cer senin, flori și ciripit de păsărele. Satul este așezat pe culmea unui deal, chiar la începutul urcușului spre Ierusalim. De jos nu se văd blocuri înșirate ordonat, ci case aruncate parcă la întâmplare, ca în satele arabe – și tocmai aici îi stă farmecul: fiecare și-a făcut casa pe gustul lui, după nevoi și… după buget, și totul într-un noian de verdeață. Pe dealul alăturat se află mănăstirea Latrun; sunetul îndepărtat al clopotelor bisericii m-a readus pentru o clipă pe pământurile copilăriei… (De altfel, terenul pe care s-a construit satul a fost donat de mănăstirea Latrun.). Experimentul a început în anii 1970, la inițiativa lui Bruno Hussar (1911 – 1996), un evreu convertit la catolicism – era parcă predestinat, un supraviețuitor al Holocaustului, un om care a cunoscut suferința și s-a aflat la răscrucea dintre două identități. Ideea era de a dovedi că se poate și altfel, fără violență, că evrei și arabi pot trăi în bună vecinătate. Read more…
Cine a inventat automobilul?
De obicei invenția automobilului este atribuită celor doi ingineri germani, Karl Friedrich Benz și Gottlieb Daimler care, fără să se cunoască între ei, și-au înregistrat în aceeași zi brevetul pentru un vehicul pus în mișcare de un motor cu benzină. Era în 1886. (În imaginea de mai sus se vede primul model brevetat de Benz.) Dar au fost acestea într-adevăr primele automobile? Da și nu. Fără îndoială că au fost primele automobile brevetate și al lui Benz a fost primul produs în mai multe exemplare și comercializat. Dar ideea de a monta un motor pe un cărucior era mult mai veche. În 1769 inginerul militar francez Nicolas-Joseph Cugnot a construit un cărucior pus în mișcare de un motor cu abur, pentru a remorca tunuri pe câmpul de luptă. Vehiculul însă nu a intrat în uz curent, fiind foarte nepractic. Chiar dacă motorul cu abur este prea greoi pentru vehicule mici, fiind mai potrivit pentru locomotive, au mai fost încercări de a construi automobile bazate pe motoare cu abur, până când, prin 1930, motorul cu abur a fost înlocuit de motorul Diesel. În anii 1880 au apărut și primele mașini electrice, dar bateriile erau atât de primitive, încât nici aceasta nu a fost o opțiune viabilă. Read more…
Începuturile presei
Ca ziaristă amatoare și interesată de istorie, mi-am pus întrebarea când și cum a apărut presa și, începând să cercetez, am dat peste tot felul de lucruri interesante. (Mai nou a intrat în vogă mass media, dar eu detest acest neologism fără rost, presa exprimă perfect ceea ce vreau să spun: presa scrisă și cea electronică, adică radio, TV și internet.) Termenul presă a fost preluat din franceză, unde are mai multe semnificații, printre care: mijloc de informare, dar și tiparniță, care presează foaia de hârtie pe literele unse cu cerneală. Evident că între cele două există o strânsă legătură: presa s-a răspândit cu adevărat abia după folosirea pe scară largă a tiparului. Dar ce a fost înainte? Doar omul este prin natura lui o ființă curioasă, cum s-a informat până atunci? Evident că zvonurile și bârfa au existat dintotdeauna – și unele publicații, fie ele scrise sau electronice, continuă să ni le furnizeze până astăzi. Poate că omul primitiv încă nu știa că pe lume mai există și altceva decât pădurea în care vâna și culegea. Dar odată cu organizarea societății a apărut nevoia de informare. În multe părți din Europa precreștină, mai ales printre triburile germanice, exista obiceiul că mai multe triburi se adunau o dată pe an într-un loc dinainte stabilit. Read more…
Genealogie IV. Despre Siegfried și Malvine
Scriind recentul articol despre Jakob Rosenfeld care a fost medic la Viena, a emigrat la Shanghai, ajungând apoi general în armata Chinei comuniste, mă tot gândeam la unchiul mamei mele, Siegfried Schaffel. Cei doi aveau multe în comun: Siegfried a fost și el medic la Viena, a emigrat la Shanghai… Într-o doară am dat o căutare pe Google și, spre mirarea mea, am descoperit că internetul îl cunoaște. El apare, desigur, în articolul meu, unde povesteam cum am descoperit casa din Shanghai unde își avea cabinetul. Apare și în poveștile mamei mele, Erika Schaffer, publicate și în engleză, pe un site dedicat evreilor din Cernăuți. Asta era cam tot ce știam despre Siegfried și soția sa, Malvine, sora mai tânără a bunicii mele. Dar am mai găsit și altele. De pe site-ul cimitirului Montefiore din Queens, New York City am aflat data decesului, 29.12.1957 și „adresa” mormântului. La cerere se poate obține și o fotografie. De fapt, fotografie aveam, dar de calitate îndoielnică și știam doar că este undeva la New York. A urmat însă o surpriză mult mai mare. După război, aproape întreaga arhivă a comunității evreiești din Viena a fost transferată la Ierusalim, la Arhivele Centrale pentru Istoria Poporului Evreu. Unele documente au fost scanate și puse la dispoziția publicului. Printre ele am găsit câteva referitoare la Siegfried și Malvine. Read more…
Dr. Jakob Rosenfeld, general în armata lui Mao
În 28 august 2025, ziarele din Israel relatau despre o festivitate care a avut loc la Muzeul Soldaților Evrei din al Doilea Război Mondial (lângă intersecția Latrun): ambasadorul Chinei în Israel a înmânat o medalie nepotului unui anume Dr. Jakob Rosenfeld, originar din Viena și înmormântat la Tel Aviv, pentru activitatea lui deosebită în China, în războiul împotriva invadatorilor japonezi, apoi în războiul civil și, în sfârșit, la întemeierea Republicii Populare Chineze. Povestea lui este absolut incredibilă… Dar poate că nu e chiar atât de incredibilă, pentru că cel puțin o parte a biografiei lui îmi amintește de cea a unchiului Siegfried (de fapt, unchiul mamei mele) despre care am mai povestit. Dr. Jakob Rosenfeld (1903 – 1952) era originar din Lemberg, Galiția (azi Lviv, Ucraina), dar încă din copilărie a trăit la Viena. Tatăl a fost ofițer în armata austro-ungară, apoi a lucrat ca pălărier. Jakob Rosenfeld a absolvit medicina la Viena în 1928 și s-a specializat în urologie. De la început avea convingeri social-democrate și după lovitura de stat din 1933 a fost arestat și dat afară din spitalul unde lucra; în continuare și-a deschis un cabinet particular. Și mai rău avea să fie după anexarea Austriei: Dr. Rosenfeld nu era numai social-democrat, ci și evreu, drept pentru care a fost deportat întâi la Dachau și apoi la Buchenwald, dar, printr-un miracol, a fost eliberat în iunie 1939, cu condiția să părăsească țara până în două săptămâni. Fratele său mai tânăr, Josef, a reușit să obțină vize de la consulul general al Chinei, Ho Feng-shan, și au plecat împreună la Shanghai. Acolo doctorul și-a deschis un cabinet de urologie și ginecologie în Concesiunea Franceză.Read more…
Ceramica de Mata Ortiz
Cine a citit articolul meu despre ceramica armeană din Ierusalim știe deja că această formă de artă mă atrage în mod special. Nu e de mirare, așadar, că atunci când prietenul meu Danny, pictorul, m-a invitat la o conferință despre ceramica de Mata Ortiz, am acceptat cu plăcere, cu toate că habar nu aveam la ce să mă aștept. Au trecut de atunci vreo 15 ani, multe amănunte le-am uitat, îmi amintesc însă perfect surpriza și delectarea cu care am urmărit-o. Conferențiarul a fost în Mexic, chiar în satul Mata Ortiz, a prezentat zeci de fotografii proprii și a povestit totul cu foarte multă însuflețire – se vedea că el însuși era încântat de ce văzuse. Eu pot să încerc doar să recreez povestea din amintire și pe baza datelor aflate pe internet. Și povestea este într-adevăr captivantă. Pe mine m-a impresionat migala, precizia, formele elegante și estetica deosebită a pieselor. Modelele sunt tradiționale și totuși, creațiile sunt cât se poate de moderne. Dacă ar fi fost făcute de un artist, aș fi spus că e genial – dar nu este opera unui artist, ci a multora, mai exact a unui sat întreg din nordul-vestul Mexicului, la vreo două ore de drum de granița cu Statele Unite. Într-un sat de 2000 de locuitori, peste 400, bărbați și femei, sunt meșteri olari.Read more…
Candelabrul cu nouă brațe
Îmi amintesc că în copilărie, unul din jocurile mele preferate era să merg pe la prietene și să împodobim împreună pomul de Crăciun. Petreceam ore în șir, făceam podoabe din hârtie colorată… Și când totul era gata se aprindeau lumânărelele. Într-o zi l-am întrebat pe tata dacă pot să fac și eu un pom de Crăciun acasă. „Nu!”, a venit răspunsul. „Lumânărelele le aprindem de sărbătoarea noastră.” Am acceptat (cu părere de rău) hotărârea tatei și acum, când înțeleg mai mult, tind să-i dau dreptate: dacă nu ne păstrăm propriile sărbători, cine să le păstreze pentru noi? De fapt, nu m-aș mira dacă Hanuka și Crăciunul ar avea pe undeva o origine comună, ar fi ecouri ale unui ritual străvechi de a aprinde focuri pentru a alunga întunericul în nopțile cele mai lungi ale anului. Și, precum se știe, adesea religiile noi adoptă obiceiurile mai vechi – e mai simplu decât să încerce să le combată… Dar… lumânărele?? Doar Hanuka comemorează miracolul căniței de ulei care a ajuns pentru opt zile pentru lampa din Templu. Atunci de unde lumânărele? Într-adevăr, evreii care trăiau în jurul Mediteranei, în locuri unde cresc măslini, foloseau lămpi cu ulei.Read more…
Învățământul evreiesc din Arad
De când trăiesc în Israel, nu o dată am fost întrebată dacă în copilărie am urmat o școală evreiască. Din păcate nu, și chiar am rămas cu lacune, unele lucruri le-am învățat de când colaborez la Baabel, altele vor continua să-mi lipsească. Pur și simplu „am întârziat”, în anii 1960, școlile evreiești nu mai funcționau. Dar învățământul evreiesc din Arad are un trecut glorios. Pentru evrei, școala a avut dintotdeauna un rol important. În școlile tradiționale se studia în primul rând religia: păstrarea tradițiilor, cunoașterea rugăciunilor, a Bibliei și a Talmudului… Alte materii de studiu erau disprețuite, dacă nu chiar interzise, pentru a nu distrage atenția tinerilor de la ceea ce comunitatea evreiască vedea ca important. Ca urmare, absolvenții școlilor religioase erau uneori de-a dreptul analfabeți în limba țării și aveau o pregătire minimă pentru a se descurca în viață. Dar la Arad nu a fost așa, datorită rabinului Aaron Chorin, cel care a păstorit comunitatea între 1789 și 1844 și a fost un reformator avant la lettre. În anii 1770 a apărut mișcarea numită Haskala (iluminismul evreiesc) care susținea că evreii nu trebuie să se izoleze, ci să se integreze în societatea din jur, să-i cunoască limba și cultura și să-i adopte valorile, să se poarte ca toată lumea, să aibă ocupații productive. A existat și o mișcare de emancipare a evreilor, pentru obținerea drepturilor cetățenești. Rabinul din Arad a fost unul dintre primii adepți ai acestor idei, a fost și printre primii care au propus reformarea cultului (într-o carte apărută în 1803, cu peste o jumătate de secol înainte de apariția mișcării reformiste neologe).Read more…
Școala mea din Arad
Dintotdeauna am susținut că școala mea era cea mai bună și cea mai frumoasă din lume. Știu, de obicei amintirile idealizează realitatea, dar spuneam același lucru și atunci când eram elevă. Am fost cu adevărat norocoasă – și poate nu numai eu, ci Aradul însuși, care se bucură de școli remarcabile. Clasele primare le-am făcut la „Școala pedagogică”, azi Colegiul Național Preparandia – Dimitrie Țichindeal. E adevărat că deasupra intrării principale era menționat anul 1812, dar pe vremea aceea asemenea amănunte nu mă interesau. Nici nu învățam în clădirea centrală, ci într-o căsuță cu numai patru săli de clasă, aflată în curte – era „laboratorul” viitorilor învățători, dar pentru noi era o școală ca oricare alta, doar că uneori veneau studenți, se așezau în ultimele bănci și asistau la lecții. Abia mult mai târziu am aflat că aceasta era urmașa „Preparandiei”, prima școală pedagogică română din Transilvania și, de fapt, una dintre primele din lume! Dar cea pe care o consider cu adevărat „școala mea” este Liceul Ioan Slavici, astăzi Colegiul Național Moise Nicoară. Până astăzi, când mă prezint unui arădean sau fost arădean, adaug cu mândrie „Moise Nicoară, promoția 1971”. Și într-adevăr, a fost un salt cât se poate de semnificativ. Întreaga atmosferă s-a schimbat. Read more…
Ce ar fi fost dacă…?(3) Proiectul Uganda
Înainte de 1948 au existat diferite planuri, inițiative, proiecte, încercări de a întemeia un stat național evreiesc sau măcar o regiune autonomă. În primele două articole ale acestei serii am enumerat câteva, dar au mai fost și altele. Majoritatea nu au fost inițiate și realizate de evrei, ci au fost „pomeni” primite de la alții. Și nimeni nu a făcut-o nici din altruism, nici din considerente etice, ci, evident, din interes. Ba au fost chiar și cazuri în care „statul evreiesc” a fost o acțiune dușmănoasă, ca în cazul Planului Madagascar. propus de naziști la începutul anului 1940. Madagascar era pe atunci o colonie franceză. După ce Franța va fi cucerită, coloniile ei i-ar fi revenit Germaniei. Germania spera să încheie pace cu Marea Britanie și atunci flota britanică i-ar fi putut transporta pe toții evreii europeni în Madagascar, un milion pe an, iar colonia să fie condusă de… SS! Nu ar fi fost un stat național, ci un enorm lagăr! Numai că pacea cu Marea Britanie nu s-a materializat, flota britanică nu s-a grăbit să îndeplinească ordinele venite din Germania și proiectul a fost abandonat, fiind apoi înlocuit cu „soluția finală”. Dar aici aș vrea să vorbesc mai pe larg despre Proiectul Uganda din 1903. Că era nevoie de el nu încape nicio îndoială. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, evreii din Europa Apuseană și Centrală primiseră drepturi cetățenești și o duceau satisfăcător, însă în Europa de Est situația era catastrofală. Read more…
Ce ar fi fost dacă…? (2). Birobidjan
Proiectul colhozurilor evreiești din Crimeea și Ucraina avea multe avantaje, dar și un defect fundamental: pământul era revendicat de alte populații, ceea ce crea tensiuni. Din punctul de vedere al conducerii sovietice ar fi fost de preferat un pământ pustiu sau aproape pustiu, de exemplu în Siberia. Oricum voiau să dezvolte Siberia, de ce să nu-i trimită încolo pe evrei, mai ales că astfel ar închide și gura sioniștilor. Vreți o patrie? Poftim! Așa a apărut ideea de a crea Regiunea Birobidjan Autonomă Evreiască. (Nu întâmplător îmi amintește de Regiunea Mureș Autonomă Maghiară – ambele au fost create de același sistem și în același scop: să dea unei minorități iluzia libertății. Chiar numele Birobidjan e bazat pe două râuri locale, Bira și Bidjan, la fel ca în cazul nostru Mureș.) Așadar, începând din 1928, sprijinul acordat la început colhozurilor evreiești a fost îndreptat înspre Birobidjan. Nu mi-a fost ușor să găsesc locul pe hartă, e cu adevărat la capătul lumii. Noroc că e pe linia Transsiberianului. Pornind din stația terminus, Vladivostok, (vezi linia roșie de pe hartă), ar trebui să mergem cu trenul vreo 12 ore spre nord, la Habarovsk, și de acolo încă vreo două ore spre vest, în total aproape 1000 km. (Până la Moscova sunt vreo 10.000.) Teritoriul se află la granița cu China și chiar a aparținut Chinei până în 1860. Nu numai izolarea îl face extrem de neatrăgător. Iarna durează șase luni pe an și când se topesc zăpezile apar țânțarii – nici nu știu ce e mai rău. Condițiile nu prea sunt prielnice pentru agricultură, în schimb există bogății minerale, printre care și aur, precum și păduri întinse.Read more…
















