Vanda Woloszyn (n. Petrescu-Dâmbovița) a plecat din România cu aproape 35 ani în urmă. Și-a imaginat ”repatrierea” în Polonia, or cum se va vedea în rândurile ce urmează, integrarea în țara a cărei limbă o vorbește din copilărie n-a fost deloc simplă. Multe îi rămăseseră necunoscute, deși avea intuiția, parțial cunoștința despre complexitatea originilor tăinuite de familie sub pretextul ”ocrotirii copilului” de traume nedorite. A fost suficientă vizitarea ghetoului varșovian pentru a o ”trezi” și a-i determina un dureros parcurs pe calea ”strămoșilor uitați” ai familiei materne – care se întâmplă să fie și a mea.

(Monica Gheț)

Titlul articolului se referă la ce mi s-a spus prin 1980, într-o pauză a cursurilor de la Universitatea A.I. Cuza, Iași, cuvinte emise de un coleg dintre cei cu care ieșeam adeseori la o cafea. ”Asistența” formată din colegi români și maghiari tăcea. TĂCERE absolută. Se întâmpla pe vremea grevelor SOLIDARITĂȚII din Polonia. Toată lumea comenta evenimentele, iar eu mi-am permis să corectez pronunțarea numelui lui Lech Walesa. Am aflat, pe această cale, că nu am dreptul să mă implic, deoarece nu eram 100% de origine ”ariană”.

Nu uit până în ziua de astăzi cele resimțite: penibilul, frica de-a fi ”deconspirată”, sentimentul excluderii. De-aș fi fost franțuzoaică, nemțoaică, italiancă, sentimentul excluderii ar fi fost, desigur, mult mai puțin dureros. Am înțeles atunci, dacă e de înțeles, comportamentul colegei Romni – de origine rromă – studentă fruntaşă, care-și ignora propriul tată, ținându-l la porțile Universității de câte ori venea în vizită.

Sentimentul de umilință că aparțin, într-o oarecare măsură, nației ”atât de nedorite”, m-a determinat să adopt o atitudine de negare, de care-mi este până azi rușine. În cele din urmă le explic colegilor că fizionomia mea, nu tocmai polono-nordică, are un alt motiv: tatăl meu este de origine greacă. Și astfel, semi-conștient, am apelat la criterii rasiale.

Tăcerea consternată a gupei de studenți mi-a adus aminte clișee din copilărie și adolescență.

Flashback

Aveam vreo 5 ani când mama m-a informat că bunica paternă, presupusă greco-italiană, era de fapt evreică – mărturisire greu verificabilă, însă plauzibilă, bunica aflându-se la Galați. Afirmația m-a scandalizat – circulau mereu bancuri obscene cu Iţic și Ştrul – deci, cum era să aparțin unei asemenea ”tagme”, la doar 5 ani?

Alt moment: în drumul spre şcoala primară, flancată de două prietene, apare o altercație între ele.  La un moment dat, fetița de origine româno-germano-polonă o amenință pe cealaltă că va spune tuturor că A. nu este botezată. De unde să-i vină unui copil de 8 ani asemenea idei?! Iar eu, precum colegii mei de la facultate, am tăcut. Motivul tăcerii mele era bucuria că-mi este ascuns ”secretul” – oscilam între două lumi.

În fine, pe vremea primului an de facultate, mama îmi vorbește despre familia bunicii materne, unde ar fi fost o persoană de origine evreiască cu numele de Resch. Concluzia mamei: ”Să fii mândră că ai origini evreiești și grecești, fundamentele culturii europene!” Nu știu de ce nu am discutat acest lucru cu bunica ”poloneză”, care pe atunci mai trăia și mi-ar fi povestit despre familia din Stanislawow – Stanisle în idiş, actualmente Ivano Frankivsk din vestul Ucrainei, fosta Galiție polonă. Locuise acolo până la vârsta de 18 ani. Totuși, cred că mama n-ar fi dorit prea multe dezvăluiri.

Asemeni verilor mei de la Cluj, am crescut într-o atmosferă multiculturală. Primele limbi au fost polona și germana. Româna am învățat-o singură, în tovărășia copiilor de pe strada noastră. Știam de mic copil că sunt o ”amestecătură”: jumătate poloneză, supusă tradițiilor specifice, un sfert greco-italiană și un alt sfert balcanică, de origine româno-sârbească după bunicul patern. Crescută în religia romano-catolică! Toată lumea din jurul nostru era ”multiculturală”. Locuiam într-un bloc rezervat universitarilor ieșeni, majoritari români, dar și evrei, germani, maghiari, ruși și italieni. Mama se afla în bune relații cu toată lumea, în mare amiciție cu membrii comunității evreiești (ciudat pentru o refugiată poloneză din Cernăuți!?). Eu însămi luam parte la petreceri ”în pijama” la familia medicului Comunității. Știam de sărbătorile pe care le aveau, dar nu-mi era permis să iau parte, ceea ce m-a întristat mereu.

Bunica Anielei, evreică tradiționalistă, încerca să-mi explice câte ceva despre semnificația sărbătorilor, transmițând mereu salutări bunicii mele pe ton aparent secretos. Abia acum pot înțelege…

Evitam întrebările, fiindcă stârneau iritare. De pildă, nu le-am întrebat pe mama sau pe bunica de ce se refereau la evrei drept Nasza Wiara, adică ”neamul nostru”/ credința noastră. O precizare: după război evreii din Polonia se recunoșteau utilizând parola Am Hu, presupun o variantă a expresiei mi şelanu (ai noștri).

Și tot n-am înțeles de ce cărțile lui Janusz Korczak ocupau un loc aparte în biblioteca noastră. A fost pedagogul martir, exterminat la Treblinka, însoțind spre ghetoul varșovian copiii Orfelinatului pe care îl conducea, ceea ce aveam să aflu abia în Polonia. Tăcerea ocrotitoare a mamei și a bunicii era completată de lacunele din predarea Istoriei României acelui timp.

În fiecare an, înaintea Paștelui catolic, luam maţos de la Comunitate, împreună cu vinuri Carmel. Nu mâncam aproape niciodată carne de porc. Se spunea că e nesănătoasă… Mi se părea normal ca mama să trimită în Israel cărți poștale cu felicitări de Anul Nou încă din septembrie. Ne mai sosea acasă revista Dos Yiddishe Vort, dar se ascundeau de mine numerele cu relatări despre ghetoul din Varșovia.

Sărbătoream ziua de 3 Mai, Ziua Constituției poloneze – prima în Europa și a doua în lume, dar niciodată Ziua Independenței în 11 Noiembrie, sărbătorită în Polonia cu mult fast.. Ai mei știau prea bine despre pogromul care a avut loc la Lvov în 1918, imediat după declararea independenței. Am mai aflat de la mama de pogromul din vara anului 1941 de la Iași – un ”spectacol” înfiorător organizat de legionarii români. Cărțile de istorie nu aminteau nimic. Nici societatea românească. Aveam să aflu despre trenurile morții și despre anumiți ”intelectuali” care își exprimau mulțumirea la gara din Iași. Din relatări ulterioare știu că bunica i-a reținut pe toți acasă, iar în beciul locuinței și-a găsit adăpost colegul unchiului nostru, domnul Feldman, cu care unchiul s-a reîntâlnit mai târziu în Israel.

Tata, în schimb, mi-a istorisit ororile comise de armată în Basarabia sub regimul Antonescu. Eram încă la școală și fusese primul meu impact cu ideea de genocid. M-a încercat un sentiment de ușurare aflând că tata, împreună cu alți doi colegi istorici, au reușit să ajungă la Odessa, unde au lucrat la Muzeul de Istorie. Au fost chiar decorați de sovietici pentru ocrotirea ”patrimoniului național”.

Întrebări fără răspuns

Observând discrepanța dintre numărul membrilor familiei bunicului polonez – extinsă în Polonia și România – și puțina cunoaștere despre aparținătorii bunicii polone, am întrebat ce s-a întâmplat cu rudele din Stanislawow. Am primit răspunsuri evazive, mulți au pierit, ori s-au pierdut în război – ceea ce am crezut până la venirea mea în Polonia.

Prin anii 50 ai secolului trecut ar fi fost posibilă o repatriere, dar societatea poloneză era profund demoralizată. Imediat după război au mai avut loc pogromuri și atacuri antisemite. Cele mai cunoscute sunt cele petrecute la Cracovia și la Kielce. Eu nu știam nimic. N-aveam habar de catastrofa abătută asupra evreilor polonezi. Mama îmi recomandase să mă integrez în societatea polonă, să întreprind cercetări genealogice, dar numai pe ramura poloneză – nu cumva să divulg și originea evreiască. Acum o înțeleg: asimilarea prezenta SIGURANȚA supraviețuirii.

Aici, în Polonia, am realizat că, fie și creștinată, o familie ar fi îndurat aceeași soartă conform legilor de la Nürnberg: deportarea în ghetouri și în lagărele de exterminare. Venirea la Iași, în calitate de polonezi catolici, a însemnat supraviețuirea lor.

Mama nu și-a imaginat ce impact psiho-cultural va avea mutarea mea în Polonia. Valorile spiritului liberal în care am fost educată nu se conformează mentalității populației majoritare. Nu am parcurs presa catolică, ci jurnalele de mai largă respirație… Informațiile acumulate aici aveau să pună capăt așa-zisei mele apartenențe la ”națiunea poloneză”. Sunt vorbitoare de limbă polonă și respect legislația țării. Însă pogromul din Jedwabne, 1941 și cel din Kielce 1946, mi-au lăsat straniul sentiment că o jumătate din mine a ucis cealaltă jumătate.

Contactul care a urmat cu Comunitatea Evreiască din Varșovia mi-a readus valorile morale și oarecum internaționale insuflate acasă. Cu ajutorul Institutului Evreiesc de la Varșovia (Zydowski Instytut Historyczny, care deține o secție de genealogie cu revista Midrasz), al Marelui Rabin al Poloniei Michael Schudrich și nu în ultimul rând cu sprijinul Organizației Chabad din Polonia, am petrecut primul Pesach în Israel la Kfar Chabad. Am lucrat voluntar ani la rând în cadrul JCC, unde am cunoscut supraviețuitori polonezi, socotindu-i drept parte a familiei pierdute. Le sunt foarte recunoscătoare tuturor. La începuturile sejurului în Polonia, în anii tinereții, am avut posibilitatea să reflectez asupra unei posibile alia. Regret că n-am făcut-o. După părerea mea, home is only one, în Orientul Apropiat, în pofida dificultăților geo-politice și economice. E un sionism moștenit de la mama, care vorbea cu admirație despre Eretz Israel. Mezuza de pe ușa apartamentului meu – într-un cartier plin cu camere de luat vederi – e mica mea victorie împotriva asimilării și a fobiilor familiei.

Treptat am aflat despre ororile din Stanislawow și despre ghetoul din oraș. Dintr-o populație evreiască de 25 000 persoane au supraviețuit 1500 și doar 100 au fost ascunse prin oraș. Am găsit numele Mazewski și Resch – numele de familie ale străbunicilor – care figurau printre supraviețuitori, dar și printre victime. Prin intermediul unuia dintre reprezentanții Sochnutului din Varșovia am găsi unele date despre familia Mazewski de la Stanislawow. Informațiile au parvenit din Israel, de la persoane octo/nonagenare, care emigraseră din Stanislawow. În urma acestor relatări și a documentelor, familia Mazewski a fost identificată destul de rapid. Erau proprietari de pământuri (în Galiția era posibil), dețineau afaceri imobiliare și înființaseră un cinematograf. Totodată, s-a adeverit că în anii 20 ai secolului trecut, unchii bunicii mele, Julian și Marian Mazewski, au emigrat în America și/sau Palestina.

Da, e normal ca părinții să-și protejeze copiii, aceasta a fost și atitudinea mamei mele, precum și a mamelor colegilor din Polonia, membrii organizației ”A Doua Generație după Holocaust”. În opinia mea, strămoșii și mai ales victimele au dreptul la o pioasă amintire. Dibbuk-ul strămoșilor mei s-a trezit în mine cu un impact puternic, dureros. Ani de zile m-am adâncit în lectura cărţilor scrise de Primo Levi, Elie Wiesel, până la Henryk Gryndberg, Hanna Krall, Radu Ioanid și mulți alții. Am reacționat psihosomatic, suferind tulburări grave ale sănătății care au culminat cu agorafobia de lungă durată. Tăcerea se plătește amarnic.

În încheiere, vreau să aduc un pios omagiu părinților mei, Stanislawa și Mircea Petrescu-Dâmbovița. De asemeni, tuturor prietenilor de la Iași care au părăsit această lume: Dr. Rubin Bărbuță, pediatrul casei; Prof. Libertina Solomon, prietena mamei; Prof. Feder, biolog și vecinul nostru; Prof. Itzik Cara Schwartz, istoric, colaboratorul tatălui meu; Prof. Ing. Pincas Kaiserman, fost președinte al Comunității din Iași; Dr. Herman Gottlieb, psihiatru, coleg apropiat al unchiului meu; Prof. Janos Gottlieb, neuitatul meu profesor de fizică cuantică; Marian Reicher, prieten drag și coleg la Institutul de Fizică Tehnică, Iași. Din păcate, spațiul nu-mi îngăduie să-i enumăr pe toți.

Vanda Woloszyn

Varșovia, ianuarie 2023