Obezitatea morbidă este o creștere cu peste 25% a greutății corporale, cauzată de acumularea unei cantități mari de grăsime sub piele sau în jurul organelor interne. Obezitatea este o afecțiune de nutriție și de metabolism care crește riscul pentru boli de inimă, diabet de tip 2, apnee obstructivă de somn, cancer, osteoartrită, astm etc. Obezitatea este una din principalele cauze de deces care poate fi prevenit, tot mai răspândită în întreaga lume, la adulți și la copii, fiind considerată una dintre cele mai grave probleme de sănătate publică din secolul XXI.

Termenul obezitate provine din limba latină, de la obesus (corpolent, gras, rotofei). Prima lui utilizare în limba engleză a fost în 1611.

Grecii au fost primii care au văzut obezitatea ca pe o boală. Hipocrate nota: “Obezitatea nu este doar o boală în sine, ci și premergătoare a altor boli.” Chirurgul indian Sushruta (secolul VI î.Hr.) a remarcat legătura dintre obezitate și bolile de inimă și ca tratament, acesta a recomandat activitățile fizice.

În cea mai mare parte a istorie sale, omenirea s-a confruntat cu lipsa hranei. Astfel, de-a lungul istoriei, obezitatea a fost privită ca un semn de bunăstare și prosperitate. Ea era frecventă în rândul înalților demnitari din Europa medievală, iar în perioada Renașterii unele persoane din înalta societate își etalau chiar corpolența, așa cum se vede în portretele lui Henric al VIII-lea și Alessandro dal Borro.

În picturile sale, Rubens (1577-1640) reprezenta de obicei femei durdulii, de unde provine termenul „rubensian”. Totuși, femeile din picturi își păstrau forma de „clepsidră”, ca simbol al fertilității.

În cultura modernă occidentală, greutatea excesivă este considerată neatrăgătoare, obezitatea fiind adesea asociată cu diverse stereotipuri negative. Persoanele obeze pot fi stigmatizate social. După ce de-a lungul secolelor obezitatea fusese sinonimă cu bunăstarea, a început să fie dezirabilă suplețea.

Obezitatea la copii a atins proporții epidemice în secolul XXI, atât în țările dezvoltate cât și în țările în curs de dezvoltare. Ea persistă adesea la maturitate și se asociază cu numeroase boli cronice ca hipertensiune, diabet, hiperlipemie și steatoză hepatică.

În 1997, Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a recunoscut oficial obezitatea ca epidemie globală. OMS estimează că din 2005, cel puțin 400 de milioane de adulți (9,8%) sunt obezi, procentajul fiind mai mare în rândul femeilor. Rata obezității crește odată cu vârsta, iar obezitatea severă în Statele Unite, Australia și Canada este în creștere mai rapidă față de rata globală a obezității.

Obezitatea mărește riscul apariției multor bolii fizice și mentale. Apariția sindromului metabolic (diabet tip 2, hipertensiune și nivel sanguin crescut de trigliceride și colesterol) este corelată cu obezitatea. Creșterea grăsimii corporale reduce răspunsul organismului la insulină, putând duce la diabetul tip 2.

Obezitatea este o problemă majoră de sănătate publică datorită prevalenței, costurilor și efectelor asupra sănătății. OMS anticipează că în curând obezitatea ar putea înlocui unele preocupări tradiționale de sănătate publică, precum subnutriția și bolile infecțioase, fiind cea mai semnificativă cauză de afectare a stării de sănătate.

Tratamentul obezității constă în regim dietetic, activitate fizică, modificarea stilului de viață și medicamente, dar menținerea pe termen lung a scăderii în greutate are un succes limitat.

Tratamentul cel mai eficace este chirurgia bariatrică. Ea duce la scădere în greutate pe termen lung și la scăderea mortalității, dar fiind un tratament invaziv, costurile și riscurile nu pot fi trecute cu vederea. De aceea se fac cercetări pentru a găsi alte tratamente eficace. Medicamente noi folosite pentru tratamentul diabetului s-au dovedit eficace și împotriva obezității, dar efectele lor negative pe termen lung sunt încă necunoscute. Industria farmaceutică elaborează medicamente noi, ceea ce desigur va reduce numărul intervențiilor chirurgicale.

La copii se fac în principal intervenții în stilul de viață și tehnici comportamentale, deși eforturile de a crește activitatea copiilor au un succes limitat. În Statele Unite tratamentele medicamentoase nu sunt aprobate pentru copii.

***

În cei 45 de activitate în Israel, mi-am consacrat o mare parte din timp tratamentului chirurgical al obezității. În 1976 am început specializarea într-o secție de chirurgie generală unde chirurgia bariatrică se practica deja de câțiva ani. Tehnica chirurgicală dezvoltată în Statele Unite la începutul anilor 1960 se baza pe două elemente: ori reducerea drastică a absorbției intestinale, ori modificarea anatomică a aparatului digestiv pentru a limita posibilitatea de a mânca excesiv.

Ambele intervenții erau dificile, se efectuau după deschiderea peretelui abdominal și erau urmate de complicații postoperatorii. La început în secția noastră se făceau intervenții care eliminau o mare parte a intestinului subțire din circuitul de absorbție. Efectul era bun, dar complicațiile metabolice produse de această tehnică ne-au determinat să o abandonăm. Folosind o nouă tehnică dezvoltată de chirurgi americani, am trecut la o intervenție cu ajutorul căreia am reușit să limităm mâncarea excesivă, printr-o modificare a stomacului. Schimbarea cea mai relevantă s-a petrecut la sfârșitul anilor 1990, când chirurgia laparoscopică a fost introdusă și în tratamentul obezității. Instrumente speciale, create în acest scop, au făcut posibilă efectuarea operațiilor bariatrice pe o cale mai puțin invazivă, evitând trauma cauzată de deschiderea peretelui abdominal.

Am fost martorul acestor schimbări, iar după cursuri de specializare în diverse centre medicale din Europa și Statele Unite am trecut la chirurgia bariatrică laparoscopică, acceptată azi ca gold standard of care. Spital nostru a fost recunoscut ca centru de chirurgie bariatrică, în care tratamentul obezității a fost extins prin asocierea altor specialități: endocrinologie, psihologie, nutriție, precum și un centru de sport medical cu un program adecvat pacienților operați.

În marea majoritate cazurilor rezultatele intervențiilor bariatrice au fost foarte bune, dar după o vreme, unii au început să crească din nou în greutate, obligându-ne să intervenim încă o dată.

Revenirea la greutatea normală după operație a adus schimbări radicale în viața pacienților care au înțeles că aceasta era singura posibilitate de vindecare a obezității morbide.

***

Iată câteva exemple care mi-au rămas întipărite în memorie, chiar și azi, după ani de zile.

Un tânăr emigrant din America de Sud, cu un surplus foarte mare de greutate, a fost trimis la spitalul nostru după ce a fost respins la centrul de recrutare în armată. În ziua planificată pentru operație am fost surprinși de o echipă de televiziune, venită pentru a-l filma pentru un documentar care urma să fie prezentat când va reuși să ajungă la o greutate acceptabilă. După un an, tânărul a reușit să scape de aproape 80% din surplusul de greutate. Am fost invitați împreună la televiziune. El a adus pantalonul pe care-l purta înainte de operație. Era atât de mare, încât am reușit să intrăm în el amîndoi.

Ne-am reîntâlnit după câțiva ani. Făcuse serviciul militar trei ani de zile, a învățat o meserie, s-a căsătorit și avea un copil. M-a rugat s-o văd pe sora lui care nu mai era în stare să meargă din cauza surplusului de greutate. A intrat în cabinetul meu sprijinită în cârje. Trebuia să fie operată pentru o hernie de disc, dar ortopezii au refuzat să intervină din cauza surplusului de greutate. Am operat-o și pe ea. După șase luni a venit la control cu o siluetă surprinzătoare, fără cârje, care au devenit inutile după operația pe coloană. Avea și ea avea o rugăminte: să-l operam pe tatăl lor, un om de 60 de ani, obez, cu diabet incontrolabil prin insulină. În cazul lui, rezultatele au fost mai puțin satisfăcătoare, pentru că i-a fost foarte greu să-și modifice obiceiurile alimentare și stilul de viață.

O altă amintire mă leagă de saga unui tânăr de vreo 30 de ani atât de gras, încât nu mai putea să iasă din casă, fiind aproape imobilizat la pat. A fost adus cu ambulanța, la insistențele familiei de a se supune unei intervenții chirurgicale pentru a slăbi. După pregătirile necesare, a fost operat. La fiecare control lunar cântarea tot mai puțin. După aproape doi ani, viața lui s-a schimbat. A început să lucreze, mergea zilnic să sinagogă și după câteva luni s-a căsătorit. Nu l-am văzut ani de zile. Când ne-am reîntâlnit era însoțit de întreaga lui familie, soția și doi copii. O complicație foarte frecventă în anii în care operațiile pentru obezitate se făceau prin deschiderea peretelui abdominal l-a readus la spital. Avea o hernie mare, care-l deranja foarte mult. Era nevoie de o nouă intervenție chirurgicală. Copiii erau foarte speriați, dar el a acceptat fără ezitări. Se îngrășase din nou, dar surplusul de greutate era relativ mic în comparație cu cel de la început. L-am reoperat, și l-am sfătuit să încerce să se debaraseze de surplusul de greutate și să vină la control, dar avertismentele mele nu au fost luate în seamă.

Ani de zile intervențiile bariatrice la persoane de peste 60 de ani au fost contraindicate din cauza riscurilor create de bolile cronice ale pacientului (diabet, boli cardiace, boli pulmonare etc.). Introducerea aparaturii laparoscopice a dus la o modificare a indicațiilor și a contraindicațiilor pentru aceste operații la persoanele vârstnice.

Într-una din zile în cabinetul meu a fost introdusă o femeie de vreo 70 de ani. Ședea pe scaun cu rotile și era însoțită de nora ei, asistentă medicală în spitalul nostru. Femeia era lucidă, coerentă, dar foarte tristă, pentru că nu mai putea ieși din casă, nu-și putea face menajul fără ajutor, nu mai putea călători să-și vadă copiii și nepoții. Supraviețuitoare a holocaustului, era hotărâtă să facă orice pentru a scăpa de surplusul de greutate. M-a implorat s-o operez, și-a asumat toate riscurile (de care era perfect conștientă), prefera să moară decât să trăiască în scaun cu rotile, dependentă de ajutorul altora.

M-a convins. Intervenția a fost lipsită de complicații, a părăsit spitalul după trei zile. Venea lunar la control, la început cu nora ei, mai târziu singură, plină de energie și de dorința arzătoare de a trăi! Au trecut peste zece ani de atunci. Zilele trecute am întâlnit-o pe nora ei care mi-a spus: „Soacra mea are 84 de ani, e fericită și țin să-ți mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru ea și pentru noi.”

Sunt fericit și inima mi-e plină de satisfacție că am reușit sa-i ofer ei și multor altora ajutorul pentru a-și regăsi sănătatea, dorința de a trăi și a se bucura de tot ce odată li se părea inaccesibil.

Ivan Schwartz