Baabel şi 2 G

Mama îmi povestea despre orfelinat, despre asediul Budapestei, despre intervenţia lui Wallenberg pentru salvarea copiilor evrei, despre revenirea în Transilvania unde nu a mai găsit pe nimeni din familie. Despre anii antebelici de la fabrica de cherestea din Gheorgheni, despre mama şi bunica ei pierite la Auschwitz… Sau altundeva, nu se ştie cu exactitate unde.

Tata purta pe antebraţ numărul tatuat A-13058 şi povestea foarte, foarte rar. Din crâmpeiele amintirilor sale de la Auschwitz, am aflat cum a întâlnit-o din întâmplare pe mama lui care era atât de slăbită şi chinuită încât nu a mai recunoscut-o…Şi nici nu  a mai revăzut-o vreodată…

Unchiul meu, deportat la vârsta de 15 ani, nu a povestit nimic, timp de şase decenii…

Câteva fotografii – salvate de la distrugere datorită unui prieten maghiar de-al tatii – mi-au dezvăluit, ca printr-un ochean magic, secvenţe din viaţa familiei mele dintr-un alt timp, dintr-o altă lume…Lumea existentă înainte de război, de Holocaustul atotdistrugător, din care n-au scăpat decât puţinii supravieţuitori. Mama spunea că s-a născut a doua oară în 13 ianuarie 1945, atunci când a fost eliberată Budapesta, iar tata spunea că a doua sa zi de naştere era 11 aprilie 1945, ziua eliberării lagărului de la Buchenwald.

Eu, fiica a doi supravieţuitori,  fac parte dintr-o categorie codificată cu: 2G – Second Generation of Holocaust Survivors, căreia i s-au consacrat studii ample privitoare, mai ales, la trauma transgeneraţională şi consecinţele ei.

Nu cred că sufăr de vreo traumă, nu pot acuza simptomele vreunei maladii psihice, dar simt nevoia imperioasă şi permanentă de a păstra moştenirea memoriei părinţilor mei şi a memoriei părinţilor, rudelor şi prietenilor lor pieriţi în lagărele morţii, de a descoperi alte şi alte fragmente din istoria familiei şi comunităţii mele spulberate de Holocaust, de a le restitui memoriei colective. Mă simt legatara poveştilor de viaţă curmate, având îndatorirea să le împărtăşesc, anulând, atenuând – după puterile mele – risipirea amintirii celor nimiciţi… Pentru că omul moare cu adevărat doar atunci când nimeni nu-şi mai aminteşte de el.

S-a întâmplat ca printre autorii revistei noastre să se numere mai mulţi reprezentanţi ai categoriei 2G, fapt reflectat şi în scrierile lor. Astfel, de-a lungul celor şapte ani de existenţă,  au văzut lumina tiparului virtual din Baabel crâmpeie de istorie familială păstrate în caiete de însemnări moştenite de la bunici şi părinţi, poveşti auzite în copilărie despre deportare, foame, umilinţă şi moarte, uneori despre evadări… Întâmplări istorisite de oameni care au cunoscut părinţii, bunicii, rudele şi prietenii părinţilor, bunicilor şi rudelor… Relatări despre pelerinajele în locurile suferinţei şi martiriului din Transnistria, Auschwitz, Dachau, Buchenwald … şi despre călătoriile menite să redescopere tărâmurile unde trăise familia în vremurile dinainte de Holocaust; despre popasurile în vechile cimitire, în încercarea de a reconstitui traseul urmat de antecesori…Toate acestea în speranţa nestinsă că se mai poate închega ceva care s-a frânt, s-a rupt, s-a făcut ţăndări,  odată cu Holocaustul…

Nădăjduiesc că Baabel şi 2 G alcătuiesc o echipă eficientă în demersul de a salva de la pieire memoria celor pieriţi.

Andrea Ghiţă

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

7 Comments

  • Anca Ditroi commented on October 21, 2019 Reply

    Este impresionant acest articol prin sensibilitatea și luciditatea cu care sînt redate, prin ” ocheanul magic” al Andreei , elementele universale și tot idată particulare ale relației supraviețuitorilor cu 2G.
    În Israel de altfel se identifică și se consideră și 3G.
    Prin cuvinte sumare și prin lipsă de cuvinte, priviri și numere tatuate, se transmit direct în suflet,cenzurate dar de fapt fără cenzură la modul cel mai adînc al comunicării , toate elementele acestui cataclism
    al lumii civilizate..
    Într-adevăr, așa cum ați reflectat deja, menținerea și transmiterea deja intenționată a acestor memorii este actul uman imperativ pentru a ramîne cu ochii deschiși și a privi și ceea ce pare incredibil..
    Socrii mei, părinții lui Tamás Ditrói, a cărui expoziție acum cîteva luni la Muzeul de Artă a reflectat sublimativ această transmitere, au fost supraviețuitorii lagărului Auschwitz respectiv și al unui lagăr de muncă de unde socrul meu a evadat pentru a se alătura și lupta cu partizanii cehi.
    Vorbesu cu noi despre memorii și despre posibilitatea de a crede în puterea vieții, a prieteniei și a creativității.

  • PLUGARU VALER GHEORGHE commented on October 19, 2019 Reply

    Insasi faptul ca acele evenimente au putut sa aiba loc intr-o societate cu pretentii de civilizatie este o trauma care nu poate si nu trebue sa ne paraseasca. TREBUE, INSA, SA NE PASTRAM LUCIDITATEA SI PUTEREA pentru a gasi mijloace care sa impiedece repetarea unor astfel de grozavii si mai mult pentru a contribui, pe cat posibil, la o evolutie normala si corecta a societatii omenesti inca prea nedreapta si in momentul de fata.
    Sustin cu tarie gandirea si pozitia autoarei.

  • Klein Ivan commented on October 19, 2019 Reply

    Nu e in intenția mea și nici nu am vre-o calificare sa apreciez dacă autoarea “ suferă de vre-o trauma sau are urmele unei maladii psihice “ . Cred însă , ca la generația noastră au fost transmise contrar voinței & dorinței părinților nostrii și fără ca noi sa fim conștienți de asta ecouri ale grozaviilor prin care au trecut ei înainte și după August 23 ,1944 . Eu consider ca “ restituirea memoriei colective …. a amintirii celor risipiți “ trebuie sa fie apreciat numai ca un prim pas se cere imperios urmat de alți pași practici care sa asigure nerepetarea celor petrecute asupra unor oameni asemeni lor .

  • Serena commented on October 18, 2019 Reply

    Cumplită traumă genetic transmisă nouă, celor din generația a doua. Suntem generația 2G și avem datoria ca la rându-ne să transmitem ce am aflat de la ei, supraviețuitorii Holocaustului. Suntem cei care purtăm cu noi în suflet suferințele celor pe care avem datoria să-i amintim in fiecare zi, cu oricare prilej care pornește din sufletele noastre, cu nepieritoare dragoste și respect. Pentru noi este durere, nu prilej de afișare. Gåndurile tale de aici sunt și ale mele, ale noastre! Îți mulțumesc!

  • Eva Grosz commented on October 17, 2019 Reply

    2G – Second Generation of Holocaust Survivors, începe și ea să îmbătrânească .Ei totuși s-au străduit să adune mărturiile părinților lor. Rudelor lor. Celor care nu au dorit sau nu au fost în stare să vorbească despre ceva ce nu se poate pune în cuvinte.
    Dar negarea Holocaustului s-a răspândit dintr-o populație restrânsă de antisemiți sau necunoscători a faptelor – la catedrele unor distinși profesori universitari, mai ales în domeniul istoriei și la parte din înalta intelectualitate doritoare să șteargă această parte din istoria evreilor și poate să îndemne la un alt cataclism. Pentru acest fapt, existența statului Israel este o necesitate vitală poporului evreu din țară și din diaspora. Articol care ne vorbește tuturor. Mulțumim !

  • Tiberiu Ezri commented on October 17, 2019 Reply

    Articol care mi-a mers la inima.
    Me too! Si eu si sotia suntem 2G. In memoriam!

  • Mariana Budacsek commented on October 17, 2019 Reply

    Ma impresionat articolul , cum trec anii simt din ce in ce mai mult trauma prin care au trecut familiile noastre .
    Va recomand cartea pe card o citesc ( in limba maghiara ) :
    Örökölt Sors – családi sebek és a gyógyulás útjai (Soarta moştenită – traumele familiale şi căile vindecării)
    By : orvos Tóth Noémi
    Lectura plăcută .
    Cu respect
    Mariana Budacsek

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *