Unul dintre motivele principale pentru care am ales să poposim la Székesfehérvár a fost Hetedhét Játékmúzeum cunoscut și ca „Muzeul păpuşilor”.

Cred că în fiecare femeie, indiferent de vârstă, sălăşluieşte – chiar dacă bine ascunsă – fetiţa de odinioară, îndrăgostită de păpuşi.

Am copilărit la sfârşitul anilor 1950, când oferta de jucării era destul de subţire. La un deceniu după război, păpuşile, atâtea câte se găseau, erau confecţionate din pânză, umplute cu rumeguş şi aveau cap de mucava. Chipul și părul erau pictate, reproducând aspectul femeii acelei epoci: tunsă scurt şi cu expresia hotărâtă. Păpuşile din comerţul socialist purtau rochiţe simple de stambă sau finet.

Primele păpuşi „adevărate”, cu cap de porţelan şi ochi de sticlă, cu păr natural şi rochiţe elegante de mătase sau tul, le-am văzut în vitrina magazinului Consignaţia [*]. Păreau nişte prinţese de basm, cu obrăjori trandafirii şi priviri candide, ireal de frumoase şi, bineînţeles, imposibil de obţinut. Erau prea scumpe pentru bugetul părinţilor mei.

Treceam adesea prin faţa Consignaţiei pentru a-mi sătura măcar ochii cu imaginea acelor păpuşi pogorâte dintr-o lume de vis.

Apoi tata a plecat la Moscova la aspirantură şi în prima vacanţă mi-a adus-o pe Tamara. Avea părul castaniu (din mătase), ochii albaştri şi o feţişoară prietenoasă. Când o culcam pe spate îşi închidea pleoapele şi spunea: Ma-ma. Avea o rochiţă de mătase bleumarin cu carouri.

Minunea asta de păpuşă era nouă, cumpărată de la Moscova. Aveam să ajung şi eu acolo în ianuarie 1959, când m-am dus cu mama să-l vizităm pe tata.

Chiar în prima zi, tata m-a luat la plimbare cu metroul ca să-mi arate oraşul. Eram ameţită de tot ce vedeam şi nu bănuiam că pot ajunge într-un loc şi mai uimitor decât trenul subteran cel rapid cu uşi automate, scară rulantă şi staţiile, una mai frumoasă decât cealaltă. Coboram în fiecare staţie ca s-o putem admira în voie şi apoi urcam din nou în metrou, pentru că atâta timp cât nu ieşeai la suprafaţă, puteai călători cu acelaşi bilet.

La un moment dat, tata mi-a spus că vom părăsi metroul, pentru că mă duce într-un loc care-mi va plăcea foarte mult. Şi m-a dus la Detskii Mir[1] (Lumea Copiilor), o clădire enormă, plină de jucării de tot felul. Erau foarte, foarte multe păpuşi, una mai minunată ca alta… Nu-mi puteam lua ochii de la ele…

Eram un copil disciplinat, ştiam că părinţii mei nu stăteau grozav cu banii şi călătoria ne costase destul de mult, aşa că nu am cerut o păpuşă, dar nu mă mai săturam să le privesc, dorind parcă să-mi imprim pe retină acea bogăţie şi diversitate: păpuşi mari şi mici, cărucioare şi mobilă pentru păpuşi, ba chiar şi o maşină de cusut în miniatură care funcţiona şi avea un set de rochiţe gata croite! Era o adevărată minune care, desigur, nu ne-o puteam permite: costa 98 de ruble! [2]

Cred că dorinţa de a-mi bucura ochii cu jucării îşi are rădăcinile în acei ani când priveam cu nesaţ jucăriile pe care ştiam că nu le puteam avea, dar asta nu-mi afecta încântarea de a le vedea.

Această plăcere, rămasă nealterată de-a lungul deceniilor, m-a determinat ca în scurtul răstimp petrecut la Székesfehérvár să optez fără preget pentru muzeul păpuşilor, în detrimentul Muzeului Încoronării (cu deplinul acord al soţului meu – un împătimit de jucării).

Intrăm în frumoasa clădire barocă din centrul oraşului – casa Hiemer-Font-Caraffa – care găzduieşte muzeul păpuşilor. Suntem întâmpinaţi de o doamnă surâzătoare (cam de vârsta noastră) și cerem bilete pentru seniori. Doamna surâzătoare ne spune:

– Seniorii care au împlinit 70 de ani au intrare liberă, dar nu cred că e cazul.

– Ba da, e cazul – răspundem noi, la fel de surâzători.

– Nu mai spuneţi, păreţi mult mai tineri – ne complimentează doamna şi ne îndrumă către sălile de la parter și adaugă: „După ce le vizitaţi, urcaţi la etaj. Şi acolo sunt jucării”.

E o zi lucrătoare de mijloc de septembrie, înainte de masă. Elevii sunt la şcoală, adulţii la muncă şi la ora aceea niciun alt vârstnic nu pare dornic să viziteze muzeul păpuşilor, astfel încât suntem singurii privilegiaţi care pătrund în această lume fermecătoare.

În încăperile spaţioase de la parter, vitrinele dispuse cronologic prezintă scene de viaţă casnică sau socială. Păpuşile de mărimi diferite întruchipează doamne, domnişoare, mămici, fetiţe, băieţei şi chiar taţi, în sufragerie, salon, camera copiilor, bucătărie sau baie, respectiv la băcănie, la modistă sau chiar la spital.

Păpuşile, mobilierul, uneltele şi obiectele de decor din micile interioare au o vechime considerabilă: începând din veacul al XVIII-lea şi până în perioada interbelică.

Adăstăm minute în şir, admirând micile piese de mobilier din lemn de esenţă scumpă, cu intarsie şi decoraţiuni de sidef, datând din epoci diferite, de la domnia împărătesei Maria Tereza, până în Belle Époque. Superbele păpuşi de porţelan cu păr natural şi ochi de sticlă, fabricate în aceeaşi perioadă cu mobilierul şi îmbrăcate în costume adecvate, provin – asemeni mobilierului – din manufacturile austriece, engleze, germane şi maghiare.

Cu cât privim mai mult, cu atât descoperim mai multe elemente care ne uimesc: pe măsuţa din salonaş este o minusculă faţă de masă croşetată de mână, pereţii odăii sunt decoraţi cu un ceas şi cu tablouri pictate; în dulăpior este rânduit trusoul păpuşii-domnişoară de măritat. Păpuşa-mamă are copii de diferite vârste care au și ei jucăriile lor: păpuşi, căluţi, trăsurici. Pe micul secreter se vede un toc şi o călimară mititică şi un volum miniatural cu poezii de Goethe…

Băcănia este înzestrată cu tot ceea ce există într-o prăvălie adevărată: cântar, recipiente de mirodenii, saci cu făină, coşuri cu cartofi (de mucava), căni cu ulei lampant, cutii de chibrituri, etc.

Fiecare vitrină prezintă un alt aspect al vieţii (burgheze) din diferite perioade.

Nu te mai saturi privind, descoperind, comentând: „Uite, păpuşa-bebeluş are oliţa ei de porţelan!” sau „Uite, mama coase la maşină!” sau „Ia priveşte păpuşile adunate la sindrofie, au pe masă sanvișuri şi felii de tort (de porţelan)!”

Un element comun tuturor scenelor este prezenţa mai multor păpuşi-copii de diferite vârste (ilustrând familiile numeroase) şi a animalelor de casă: câini şi pisici care au farfuriile lor cu mâncare!

Oricât aş povesti, tot nu pot transmite uimirea şi încântarea noastră. Numai imaginile pot ilustra, cât de cât, colecţia fabuloasă a muzeului păpuşilor din Székesfehérvár.

Colecţia – iniţial o secţie a Muzeului de Istorie Szent István din Székesfehérvár – s-a înfiinţat 1998, când municipalitatea a achiziţionat vestita colecţie de păpuşi Auer-Moskovszky. În 2011 ea a devenit o instituţie independentă, găzduită în sediul actual[3].

Erzsébet Auer s-a născut la Viena în 1903, într-o familie înstărită și fiind iubită de părinţi, a primit multe păpuşi. Când a împlinit 13 ani, tatăl ei a decedat, familia a sărăcit, s-au mutat într-o locuinţă mult mai mică şi minunatele ei jucării au fost vândute.

Erzsébet s-a măritat cu un bărbat bine situat şi curând a început să colecţioneze păpuşi, stimulată de un soţ iubitor care îi împărtăşea pasiunea şi avea mijloacele s-o finanţeze[4].

Fiica lor, Eva Moskovszky, născută în 1925, a moștenit interesul mamei sale, astfel încât într-un răstimp de 70 de ani cele două femei au adunat o colecţie foarte bogată cuprinzând câteva mii de exponate. Cele mai vechi păpuşi datează de la începutul anilor 1700, iar cele mai noi, din anii 1930[5].

Practic toate exponatele colecţiei poartă amprenta simţului estetic şi al creativităţii lui Erzsébet Auer care a completat vestimentaţia multor păpuşi cu rochiţe, pantofi şi pălării cusute de mâna ei, a croşetat feţe de masă, a cusut abajururi, a pictat tablouri mititele pentru casele păpuşilor. Multe dintre păpuşi au un nume şi o poveste, menţionate pe explicaţiile ataşate fiecărei vitrine.

Majoritatea exponatelor sunt deosebit de valoroase, păpuşile de porţelan îmbrăcare cu rochii luxoase, mobilierul miniatural lucrat cu măiestrie vădesc munca migăloasă şi priceperea cusătoreselor, marochinerilor, tâmplarilor, olarilor şi tinichigiilor care au petrecut multe ore pentru a le realiza.

Dacă Erzsébet Auer (1903-1995) era casnică, fiica ei, Eva Moskovszky (1925-2010), a absolvit Facultatea de istorie şi s-a specializat în arheologie şi istoria culturii, fiind şi prima specialistă din Ungaria în domeniul istoriei jucăriilor, autoarea mai multor cărţi şi a numeroase articole ştiinţifice[6].

Mama şi fiica au imaginat toate casele de păpuşi expuse în vitrine astfel încât vizionarea lor să echivaleze cu o adevărată călătorie în timp şi o incursiune în istoria culturii, întrucât păpuşile şi accesoriile lor reflectă în miniatură specificul vieţii burgheze ale timpurilor pe care le reprezentau [7].

Urcând la etaj, am trecut în revistă câteva case de păpuşi şi vitrine cu jucării din anii 1930 (printre care şi un câmp de luptă cu soldăţei de plumb) şi altele cu servicii miniaturale de porţelan.

Apoi am intrat într-o sală plină cu păpuşi din a doua jumătate a secolul XX, multe din ele aidoma celor cu care ne-am jucat şi noi sau generaţiile ceva mai tinere. Am văzut păpuși „matrioşka”, păpuşi-pionier, ursuleţi mari şi mici şi chiar jocuri de societate de tip Piticot. Aici au loc activităţi cu copii de grădiniţă şi cu elevi din clasele primare.

La ieşirea din muzeu există şi un stand cu vânzare unde sunt expuse jucării „retro” din tablă, celuloid şi mucava, produse de o firmă chinezească după modelul jucăriilor comuniste… Am cumpărat un caleidoscop cu cioburi de sticlă, la fel cum aveam în copilărie.

Părăsind muzeul, nu puteam să nu mă întreb dacă superbele exponate vechi de secole nu fuseseră mai degrabă obiecte decorative ale camerelor copiilor familiilor bogate, decât jucării propriu-zise.

Cred că şi atunci, ca şi acum, oricâte jucării ar avea un copil, până la urmă se ataşează de una singură: o păpuşă sau un ursuleţ de pluş, de care e nedespărţit… O jucărie devine cu atât mai dragă, cu cât este mai ponosită, pentru că vibraţiile ei emană o căldură aproape umană.

Sunt convinsă că această concluzie nu diminuează cu nimic bogăţia de informaţie şi satisfacţia estetică a vizitatorului (de orice vârstă) care trece pragul muzeului păpuşilor din Székesfehérvár.

(Foto: Adrian Ghiţă)

Andrea Ghiţă

---

[1] Magazinul universal al copiilor înfiinţat în centrul Moscovei în 1957, într-o clădire nouă, prima din oraş dotată cu escalatoare.

[2] În ajunul revenirii la Cluj, mama şi cu mine am fost invitate la Catedra de Teoria Mecanismelor unde-şi făcea tata aspirantura. Au organizat o agapă de rămas bun şi cu acest prilej ne-au oferit cadouri. Eu am primit în dar o maşinuţă de cusut şi o păpuşă minunată, blondă şi cu rochie de muselină roz, care dormea şi spunea Ma-ma.

[3] https://hu.wikipedia.org/wiki/Hetedh%C3%A9t_j%C3%A1t%C3%A9km%C3%BAzeum

[4] https://szikm.hu/gyujtemenyek/moskovszky

[5] https://babavaros.gportal.hu/gindex.php?pg=30092564, https://szikm.hu/hirek/vajon_mit_koszonhet_auer_erzsebetnek_a_150_eves_szent_istvan_kiraly_muzeum-2058

[6] https://neprajz.unideb.hu/sites/default/files/upload_documents/nagy_veronika.pdf

[7] https://www.youtube.com/watch?v=sBXLNlBD5kA

[*] https://dexonline.ro/definitie/consigna%C8%9Bie/67045