Salvaţi printr-un miracol de la deportare, chiar la graniţă, (incredibil, din cele peste 450.000 de suflete condamnate la pieire!) părinţii, împreună cu fratele meu mai mic, Miki, s-au întors la Gheorgheni. Acolo li s-au restituit toate valorile confiscate – argintărie, tablouri, covorul persan, banii – şi au fost puşi sub supravegherea poliţiei maghiare care se instalase în oraş după 1940.
Salvaţi printr-un miracol de la deportare, chiar la graniţă, (incredibil, din cele peste 450.000 de suflete condamnate la pieire!) părinţii, împreună cu fratele meu mai mic, Miki, s-au întors la Gheorgheni. Acolo li s-au restituit toate valorile confiscate – argintărie, tablouri, covorul persan, banii – şi au fost puşi sub supravegherea poliţiei maghiare care se instalase în oraş după 1940.
A apărut imediat să-i salute prietenul tatălui meu, Lázár Dénes (cel care dăruise un vagon de făină evreilor strânşi în clădirea şcolii, înainte de ghetoizare), precum şi comandantul jandarmeriei locale, Szamosi, cu o pereche de pui sub pelerină. Apoi din apropiata comună Lăzarea a apărut o femeie destoinică, pe nume Bartis Anna, de la care mama cumpăra de ani de zile smântână, unt, ouă etc. şi cu o serie de produse de-ale ei. La obiecţia mamei că ea, potrivit legilor rasiale, nu avea voie să-i vândă nimic unei evreice, aceasta i-a răspuns că nimeni din lumea asta nu-i poate interzice să dăruiască produsele ei cui dorea ea. Au mai venit noaptea preoţii de toate confesiunile să-i îmbărbăteze. Tata, neobişnuit să stea fără muncă, s-a apucat să taie lemnele celor patru familii vecine din casă.
La apropierea frontului – la începutul lunii septembrie 1944 – toată populaţia oraşului s-a refugiat. Unii spre Apus, alţii pe dealurile din jur. Vreo sută de persoane s-au strâns în curtea casei cu etaj unde locuiam noi.
Într-o dimineaţă au apărut venind, dinspre Lacul Roşu – ruşii. Tatăl meu care în Primul Război Mondial fusese prizonier în Rusia, şi-şi mai aducea aminte de limba rusă, i-a salutat. Credea că-l vor întreba de armatele ungare, germane, dar nu, altceva îi interesa – unde găsesc barişnea – adică fete !!! Curând însă a avut loc un contraatac al armatelor germane şi ungare, au revenit în oraş membrii unei gărzi civile care au găsit un număr – în jur de cincizeci – de militari ruşi pe care i-au executat. Grosul Armatei Roşii s-a refugiat în cartierul de Est al oraşului în case ţărăneşti care au fost incendiate… Au pierit acolo vreo trei sute de soldati.
Apoi războiul şi-a urmat cursul, ruşii au ocupat din nou oraşul, toate comunele din jur. Populaţia a început să revină. Armata de ocupaţie confisca vite de la ţărani. Disperaţi, veneau la tatăl meu, care intervenea la ofiţerii ruşi, explicându-le ce înseamnă pentru acei ţărani câte o vită. Şi vitele au fost restituite.
Tata, aflând că un preot dintr-o comună s-a ascuns nu departe pe dealuri, a rugat pe cineva să-l aducă în oraş. Şi astfel clopotul bisericii catolice a început să vestească din nou orele de rugăciune. Apoi tata a dezgropat de unul singur dinamul de sub dărămăturile uzinei electrice reuşind să-l pună în funcţiune şi oraşul a avut din nou lumină.
Pe fratele meu, elev de clasa 6-a de liceu, l-a pus să facă pe învăţătorul. Când am ajuns şi eu acasă, la sfârşitul lui martie, situaţia s-a mai reglementat, dar pe stradă copiii îl salutau în cor pe fratele meu cu “lăudat să fie Domnul Isus Cristos” Ni s-a întâmplat, în schimb o mare nenorocire. Casa unde locuiam a ars în urma unui incendiu provocat de soldaţii ruşi şi, practic, nu ne-a rămas aproape nimic. Foarte puţine lucruri am reuşit să le salvăm din incendiu.
Prăvălia noastră a fost jefuită ca toate celelalte prăvălii din oraş. Tata, fiind folosit ca translator al comandantului, acesta nu i-a permis să plece de la comandament ca să oprească incendiul sau jefuirea prăvăliei (Te-a eliberat glorioasa Armată Roşie şi vrei să salvezi o casă, o prăvălie ?!)
Peste câteva zile, comandantul l-a rugat să-i arate unde au stat căpeteniile fasciştilor din oraş. Zis şi făcut. O casă mai frumoasă era ocupată de…NKVD! Comandantul a dat imediat ordin de evacuare, a scris ceva pe o hârtie – a donat casa familiei noastre – aşa că părinţii s-au mutat acolo cu ce mai salvaseră. (Iar când proprietarii casei, fugiţi cu aramata ungară s-au întors din refugiu, tata a încheiat cu ei imediat un contract de închiriere)
În oraş au început să revină bărbaţii evrei din detaşamentele de muncă care nu fuseră deportaţi şi a început marea, chinuitoarea aşteptare a eventualelor supravieţuitoare…numărul cărora s-a dovedit, din păcate, infim. Pereţii sinagogii din oraş păstrează câte o placă cu numele celor dispăruţi în Holocaust. Dar numele unor copii nu a putut fi nici măcar identificat. Dispăruţi fără nume…Strigător la cer, nu?!