George Enescu și Béla Bartók, doi muzicieni reprezentativi ai secolului XX, aparent foarte diferiți, au totuși afinități spirituale și artistice semnificative. Anul acesta se împlinesc șaptezeci de ani, respectiv șaizeci, de la moartea celor doi geniali artiști, amândoi sfârșind în exil, departe de patria pe care au iubit-o, săraci, uitați, însingurați.
Bartók și Enescu s-au născut în același an, 1881, primul în Sânnicolau Mare, pe atunci în Imperiul Austro-Ungar, celălalt la Liveni, în Moldova. La amândoi s-a remarcat încă din primii ani ai copilăriei un talent ieșit din comun pentru muzică. Micul George, fermecat de taraful de lăutari, a cerut insistent părinților o vioară. Primele trei lecții de vioară le-a primit de la lăutarul Lae Chioru, apoi părinții l-au dus la un profesor renumit din Iași, Eduard Caudella. După trei ani, profesorul, depășit de calitățile excepționale ale elevului, a sfătuit părinții să investească mai mult în educația fiului lor. La vârsta de șapte ani, George a fost primit la Conservatorul din Viena, iar la doisprezece ani și-a continuat studiile la Paris, obținând premii și distincții prestigioase.
Béla a dovedit și el de la o vârstă fragedă un talent deosebit. La patru ani, a primit primele lecții de pian de la mama sa, ea însăși o foarte bună pianistă și muziciană. În 1888, după moartea tatălui, familia a trecut prin dificultăți financiare, mama fiind nevoită să se mute întâi la Vinogradov, apoi la Bratislava, unde tânărul Béla a primit lecții de pian și compoziție de la renumitul Laszlo Erkel. Béla Bartók și-a desăvârșit studiile la Academia Regală din Budapesta, fiind foarte apreciat ca pianist și compozitor. A fost distins cu premii și a apărut adesea ca solist. Tot aici l-a cunoscut pe Zoltan Kodaly de care îl va lega o strânsă prietenie și o fructuoasă colaborare ca folclorist și etnomuzicolog.
Într-o perioadă de ultranaționalism, om de o superioară conștiință etică și de un adânc umanism, Béla Bartók a studiat cu mult interes și folclorul românesc. În 1923 a publicat culegerea „Cântece populare transilvane”. În creația sa apare material tematic cu caracter românesc: „Dansuri românești”, „Două jocuri românești” și „Cantata Profana”, pe texte românești. Într-un interviu acordat unui ziar din Brașov, cu ocazia unui turneu, Bartók mărturisește: „Am neglijat repede pianul, pentru că lumea mea este folclorul și mă doare că din cauza pianului și a câștigării pâinii, a trebuit să neglijez culegerea muzicii populare. Momentele mele cele mai fericite sunt când mă aflu între oamenii aceștia minunați și curați care o creează”.
Enescu nu a fost un folclorist atât de pasionat ca Bartók, dar a înțeles că viitorul școlii românești depinde în mare măsură de studierea sistematică a folclorului și a sprijinit munca culegătorilor. Enescu avea o adâncă prețuire și recunoștință pentru aportul uriaș pe care l-a adus Bartók culturii muzicale românești. Întâlnirea din octombrie 1924, la București, între Bartók și Enescu a fost un moment de semnificație istorică în viața muzicală a secolului XX. În 1920, Societatea compozitorilor români l-a ales pe Bartók ca membru de onoare și a organizat în cinstea lui o seară de neuitat în care cei doi maeștri, uniți într-un singur gând și sentiment, au interpretat Sonata a II-a pentru pian și vioară a compozitorului maghiar.
Deși deosebiți prin temperament și profil artistic, există o strânsă înrudire între cei doi maeștri, o profundă afinitate spirituală datorată acelorași aspirații creatoare și aceluiași destin nefericit (ambii au murit în exil). În activitatea lor artistică, întâlnim la amândoi aceleași febrile căutări referitoare la soluționarea problemei inspirației folclorice, aceeași năzuință de a ridica valoarea națională la nivelul unei valori universale. Amândoi, și Bartók și Enescu, au înțeles că muzica lor, strâns legată de materialul intonațional folcloric, trebuie să exprime sentimente de o cât mai mare generalitate umană și să fie profund contemporană ca modalitate de exprimare.
Începând cu „Poema Română” și terminând cu „Simfonia de cameră”, în muzica enesciană și-a găsit exprimare tot ce e mai intim, mai permanent și mai poetic în sufletul poporului, așa cum Bartók a imprimat creației sale, de la poemul „Kossuth” și până la „Concertul pentru orchestră”, elanul frenetic, spontaneitatea ideilor, sentimentul contemplativ caracteristice neamului din care a descins. În tendința lor de a transfigura folclorul căutând fiecare pe drumul propriu soluții stilistice, cei doi muzicieni au parcurs etape similare de evoluție creatoare. Ambii au pornit de la un naționalism convențional în care melodia populară este preluată direct din folclor. Compoziții aparținând acestei perioade, amintim la Bartók poemul „Kossuth” și cele două „Rapsodii pentru orchestră”.
După primele încercări de inspirație folclorică, și Enescu, și Bartók au renunțat la ideea de a cita melodii populare, pentru că orice prelucrare a folclorului îl alterează, iar juxtapunerea acestuia nu permite o intervenție substanțială a autorului, lipsind muzica de forța superioară de generalizare. Cei doi compozitori încep să înțeleagă necesitatea recreerii folclorului prin intervenția personală în structura materialului, ceea ce înseamnă a extrage și sintetiza din imensa varietate a cântecelor populare ce este mai esențial, creând melodii noi cu o potență generalizatoare superioară.
Dacă melodica enesciană are rolul determinant în modelarea celorlalți factori ritmici și armonici, creația populară a oferit lui Bartók combinații ritmice asimetrice de o mare complexitate și originalitate, melodia fiindu-le subordonată. Prin această mobilitate a ritmurilor, prin spontaneitatea cu care izbucnesc și se dezvoltă ideile, folclorul este prezent în creația compozitorului, fără a se putea cita textual. Din cele șase cvartete care constituie o culme a creației sale, consider Cvartetul nr. 4 reprezentativ în acest sens. În afară de aceasta aș scoate în evidență un fragment de un comic grotesc des întâlnit în creația Bartókiană din finalul Cvartetului nr. 1. Chiar și în opera „Castelul lui Barbă-Albastră”, puternic influențată de armoniile impresioniștilor, vom găsi elemente ale ritmicii populare ungurești deși transfigurarea folclorului îl preocupă pe Bartók mai puțin în această operă. În libretul lui Béla Balazs, fonetica maghiară joacă un rol precis în raport cu instrumentația, de unde orice traducere denaturează intențiile originalului.
După concepția lui Enescu, cel mai reprezentativ pentru cântecul popular românesc, este caracterul doinit, sentimentul nostalgic cu care s-a identificat prin propria sa structură sufletească. Cu acel celebru ”Preludiu la unison” din Suita I, caracterul monodic și improvizatoric al Doinei se afirmă ca nou principiu simfonic. Kodaly îl cita întotdeauna în lecțiile sale de compoziție ca exemplu unic de monodie realizată pe planul superior al gândirii simfonice.
Întruchiparea artistică desăvârșită a înclinației nostalgice caracteristice sufletului popular românesc, o constituie Sonata a III-a pentru vioară și pian despre care Honegger spunea că „este o manifestare capitală în repertoriul violonistic din ultimii treizeci de ani”. Deși o lucrare în care se simte suportul echilibrat al logicii componistice, se păstrează tot timpul senzația continuei invențiuni melodice și a spontaneității inspirației de tipul improvizației populare.
Produsul aceleiași epoci, martorii acelorași dezastruoase evenimente, Bartók și Enescu au manifestat o sensibilitate deosebită față de laturile tragice ale vieții și o profundă compasiune față de infinita suferință umană. Vom găsi în muzica lor conflicte dramatice împinse până la paroxism sau adânci meditații filozofice asupra problemei existențiale, asupra raportului om-destin.
Sensul rezolvării conflictului dramatic îi detașează însă unul de celălalt. Bartók se lasă copleșit de deznădejde până la totala destrămare sufletească exprimând-o cu violență și asprime, uneori, înfricoșătoare. Muzica lui te cucerește prin tumultul de simțiri care se dezlănțuie fără rețineri, dezvăluind o forță unică în tălmăcirea muzicală a marilor tragedii ale veacului trecut (precum și actual )
Enescu, mai interiorizat, descendent al unui popor cu înclinații nostalgice și contemplative ce a creat acele minunate doine de dor și jale, depășește valurile de deznădejde prin afirmarea superiorității omului, prin încrederea în avântul omenirii spre frumos și ideal. În muzica lui Enescu (citez părerea lui Jaques Thibaud) „se găsește un suflu, un foc interior, o genialitate muzicală care răpește, șterge totul în cale-i și ne transportă în adevăratul domeniu al muzicii unde totul este frumusețe, împăcare și armonie.
Este cert că experiența personală a celor doi compozitori nu se exclude, că este implicată în modul cel mai direct în dramaturgia muzicală. Legat de biografiile ce- i apropie, vom găsi și în creația lor înrudiri referitoare la rezolvarea și evoluția dramaturgiei muzicale. În desfășurarea ciclică a unei lucrări, una sau două părți vor avea caracter adânc meditativ iar celelalte vor fi pline de vitalitate populară, dansul popular fiind un mijloc de înfrângere a tragicului. Muzica enesciană, prin excelență melodică, de o bogăție expresivă și profunzime rar întâlnite, va primi caracter viguros mai mult prin efecte armonice și acumulare intensivă. La Bartók, preponderența pentru combinații ritmice aduce după sine rezolvări incisive în mișcări rapide de un dinamism seducător. În acest context ies în evidență Cvartetul de coarde numărul doi de Enescu și Concertul pentru pian și orchestră numărul doi al lui Bartók.
Ororile Primului Război Mondial au răscolit puternic conștiința lui Enescu făcându-l să mediteze asupra sorții omului, asupra luptei sale izolate și neputincioase. Simfonia a treia terminată în 1919, lucrare cu caracter prin excelență filozofic, poartă pecetea maturizării și a zbuciumului interior provocat de grelele încercări ale războiului. De remarcat în acest sens este tema meditativă, amplă și lentă din partea întâi. Partea a doua (scherzo ) creează prin motive fugitive, elemente melodice foarte cromatice, abundență de contraste dinamice, o atmosferă lugubră, amenințătoare. Finalul dă soluții transcendente rezolvând drama prin ieșire din realitatea aspră. Glasurile omenești și orga amplifică impresia paradisiacă.
Tragica experiență a războiului a lăsat urme adânci și în sufletul înzestrat cu o atât de intensă simțire ca a lui Bartók. A fost un propagator de idei pacifiste și umanitariste, a luptat cu toată forța împotriva agresiunii. În preajma anilor 1939…40, într-o scrisoare el mărturisește: „Cel mai îngrozitor pentru noi actualmente este că suntem sub amenințarea de a vedea Ungaria abandonându-se unui regim de jefuire și asasinat. Întrebarea este doar când și cum? Cum aș putea trăi într-o asemenea țară, asta însemnând același lucru cu a munci, nu îmi pot imagina.” Și într-adevăr, acest înflăcărat patriot, care și-a iubit națiunea mai mult ca orice pe lume, s-a expatriat în timpul nazismului în America unde avea să moară în anul 1945, uitat de toată lumea și cu sufletul zdrobit. Este atâta amărăciune și revoltă în cuvintele pe care le scrie unui prieten : „Fiecare lună aduce o nouă lovitură. Mă gândesc și mă întreb care va fi următoarea ? ” sau „Cariera mea este practic terminată. Cvasi boicotul operelor mele de către orchestrele cunoscute, continuă, nici o execuție a lucrărilor mele. Este o rușine, nu pentru mine, bineînțeles.”
În timpul Celui de al Doilea Război Mondial, Enescu rămâne în România (Franța, a doua sa reședință fiind deja sub ocupație nazistă )care până în 1942 păstrează poziția de neutralitate. În timpul regimului de dictatură rasistă a lui Antonescu, încearcă prin toate mijloacele să oprească deportarea muzicienilor romi și evrei. Comuniștii care vin apoi la putere după terminarea războiului, îl deposedează de toate bunurile pe care le deținea și pur și simplu îl alungă din România. Va muri sărac, frustrat și măcinat de dorul de țară.
În exilul său american, Bartók s-a confruntat cu mari probleme financiare mai ales că din anul 1942 a fost diagnosticat cu leucemie. Sub nici un motiv nu a vrut să primească ajutorul prietenilor dar a acceptat să compună la propunerea prietenului său, dirijorul Koussewitzki,„Concertul pentru Orchestră”, ultima sa lucrare, devenită în posteritate și cea mai iubită și populară din creația sa și pe care, însuși dirijorul o considera cea mai reprezentativă compoziție pentru orchestră din ultimii douăzeci și cinci de ani. Bartók a conceput lucrarea cinci părți în care oferă funcție solistică instrumentelor sau grupurilor de instrumente (de unde și numele de Concerto ) De la atmosfera de austeritate din prima parte parcurge etapa unui cântec lugubru din partea III, ajungând la o afirmare frenetică a vitalității din ultima.
Anul 1936, an în care Bartók termină „Muzica pentru coarde, celestă și percuție” iar la Paris are loc premiera operei „Oedip” de Enescu, marchează deplina maturitate artistică și componistică a celor doi maeștri. După lungi și chinuitoare căutări de noi orizonturi, Bartók și Enescu împlinesc acea unică sinteză între achizițiile esteticii contemporane și limbajul popular, între specificul național și universul uman, oferind desăvârșite soluții stilistice.
Muzica pentru coarde, celestă și percuție, compusă pentru două orchestre de coarde, pian, harpă, celestă, xilofon, baterie și timpani, este reprezentativă pentru originalitatea și profilul artistic, pentru esența creației bartókiene
Referindu-se la „Oedip”, Enescu afirmă cu câteva zile înainte de premieră: „Opera aceasta mi-a frământat mintea timp de un sfert de veac și mi-a luat zece ani de muncă. În ea am pus toată substanța ființei mele, tot sufletul meu. Am reușit, oare? Peste câteva zile criticii și publicul vor avea în mâinile lor întreaga mea viață! ”
„Oedip”,operă în patru acte, compusă după libretul poetului Edmond Fleg, este capodopera enesciană și a reușit după opinia lui Claude Samuel, alături de „Moise” a lui Aron Schonberg, „Wozzek” de Berg, „Îngerul de foc” de Prokofiev, „Medeea” lui Milhaud, să sfideze timpul și moda. În alegerea tematicii, Enescu a fost determinat de faptul că Oedip care, prin forța sa morală învinge un destin odios ridicându-se deasupra suferinței și deznădejdii, fiind un personaj universal, aparținând tuturor timpurilor, va fi posibilă traducerea dramei sale într-un limbaj modern. În „Oedip” specificul românesc este organic incorporat temei universale, realizând o sinteză perfectă. Inspirația românească se manifestă în primul rând prin structura intonațională. Modurile pentatonice, sferturile de ton preluate din folclorul românesc având rădăcini istorice comune cu cele antice grecești, creează implicit și culoarea locală. Deși important, momentul înrudirii intonaționale nu este hotărâtor în definirea caracterului național al operei „Oedip” și nu atestă și profunzimea inspirației naționale. Caracterul național al operei constă în întreaga concepție ce reflectă atitudinea față de viață a poporului român. Felul cum pune Enescu problema morții ca ceva firesc, inevitabil, cu seninătatea pe care ți-o dă convingerea în nemurirea ideilor, idealurilor cărora te-ai dăruit, ne apropie de sublima liniște a „Mioriței”.
Oedip este biruitorul destinului, a forțelor întunecate și reușește să atingă acea senină libertate pe care ți-o dă conștiința nevinovăției. El se pregătește să pășească în imperiul umbrelor cu seninătatea eroului din balada populară : „Printre voci de izvoare de primăvară, eu voi păși senin către ceasul din urmă și voi muri în plină lumină ”.
În această prezentare, am încercat să concentrez atenția asupra câtorva din aspectele esențiale ale activității artistice a lui Bartók și Enescu. Desigur sunt multe altele pe care nu le-am putut atinge, intenția mea a fost însă să trezesc dorința unei cunoașteri detailate și a unei adevărate înțelegeri a creației lor. Orice muzică ce dezvăluie domenii necunoscute sufletești, posibilități noi de expresie, sună la început neobișnuit, intră într-o oarecare contradicție cu reprezentările muzicale formate deja în noi. Pentru a înțelege pe cei doi creatori în toată complexitatea lor, este absolut necesar să ne smulgem comodității, inerției și conservatorismului.
Oare cum putem să le mulțumim acestor geniali creatori care au dăruit ce au avut mai de preț poporului lor și întregii umanități decât, ascultându-le muzica, înțelegându-le frământările și avântul, simțindu-i aproape de sufletul nostru ?
Delia Bodea Jacob
Sursa imagini
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/f6/George_Enescu_%281%29.jpg
Revista Luceafarul din anul 1912, Public domain, via Wikimedia Commons
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/1e/Bart%C3%B3k_B%C3%A9la_1903.jpg
See page for author, Public domain, via Wikimedia Commons
