În această zi numită în popor “ vara arhanghelilor “ datorită căldurii molcome care precede frigul toamnei, am hotărât să mă îndrept spre Palatul Elisabeta. Porţile acestuia s-au deschis astăzi tuturor celor dornici să-l felicite pe Majestatea Sa Regele Mihai I cu prilejul sărbătoririi publice a onomasticii şi a zilei de naştere.

În această zi numită în popor “ vara arhanghelilor “ datorită căldurii molcome care precede frigul toamnei, am hotărât să mă îndrept spre Palatul Elisabeta. Porţile acestuia s-au deschis astăzi tuturor celor dornici să-l felicite pe Majestatea Sa Regele Mihai I cu prilejul sărbătoririi publice a onomasticii şi a zilei de naştere. Majestatea Sa a împlinit pe 25 octombrie  venerabila vârstă de 92 de ani.

Cerul este incredibil de albastru într-o metropolă sufocată şi cu atât de puţine oaze de linişte. Cumpăr un trandafir. Îmi amintesc un detaliu al copilăriei mele legat sensibil de ceea ce mi-am propus să fac astăzi.

Am avut două bunici cu aceeaşi îndeletnicire. Erau croitorese. Fiecare avea pitită o fotografie a unei istorii interzise de comunişti. Printre ace, papiote şi alte mărunţişuri ale meşteşugului sau pe fundul unei pălării de fetru fotografia în miniatură a tânărului Rege Mihai I rămânea vie. Uneori o vedeam pe una dintre ele răscolind prin cutia cu „ de toate” scoţând fotografia la iveală….” Regele meu ! „ apoi o lipea de buze cu ochii în lacrimi. Cealaltă avusese un frate decorat de Regele Carol al II-lea, apoi la puţin timp ucis în munţii Tatra. Păstra o fotografie micuţă în care era imortalizat momentul decorării şi unde, ingenioasă, ascunsese chipul regelui sub o pată de cerneală… Mă fascinau aceste secrete, aveam grijă să nu spun nimănui şi mai ales să nu mâzgălesc sau să rup prima filă cu fotografia lui Nicolae Ceauşescu din manualele şcolare.

“ 8 noiembrie 1945, ziua Arhanghelilor Mihail şi Gavriil, ziua Regelui Mihai… Ultima mare manifestare publică în capitala ţării a adunat toată suflarea Bucureştilor: liceeni, studenţi, profesori, ingineri, armată din toate gradele, membri ai partidelor politice, clerici, ziarişti şi… popor, toţi aceia ale căror gânduri şi vreri se împotriveau pe faţă ocupantului sovietic şi năimiţilor săi din aşa zisul guvern democrat… A fost ultima oară când pentru câteva ceasuri ne-am simţit iarăşi liberi, puternici, în stare să răsturnăm tot ceea ce era potrivnic ţării (…).” (Radu Ciuceanu, din volumul lui Petre Ţurlea 8 noiembrie 1945, I.N.S.T., 2000) *

8 noiembrie 2013, ora 9.30…

 

Pe drumul către Palatul Elisabeta intuiesc că mă alătur celor a căror destinaţie coincide cu a mea şi mă bucur. La intrarea în palat s-a format o coadă ordonată. O doamnă mă întreabă de unde am cumpărat trandafirul. În apropiere, într-un mod cu totul incredibil specificului comerţului stradal al florilor nu mişcă nimic… Fără să stau pe gânduri în faţa dezamăgirii sale vizibile, îi spun că are o floare superbă în suflet. În clipele care preced intrarea în grădina palatului, dialogăm. Aflu că a părăsit România dezamăgită de alegerea lui Iliescu în funcţia de preşedinte în 1990. Fiica dânsei în vârstă de 12 ani a scris un eseu despre Regele Mihai I ca temă pentru la şcoală, acolo, în Olanda… Îmi spune: ”Dacă se instaurează Monarhia mă întorc în România”… Probabil ca şi dânsa, aşa simt mai mulţi români din diaspora. Mă gândesc cu tristeţe la cartea de istorie a fiicei mele şi la plictisul profesoarei care-şi trânteşte catalogul pe catedră şi le dictează pe un ton insipid lecţia.

Nu aşteptăm mult şi ni se dă permisiunea să avansăm pe aleea care duce către palat. Un cordon separă trecătorii de maşini. Câţiva tineri ne oferă steguleţe tricolore. Privesc oamenii de lângă mine şi mă întreb din ce lume au venit.

 

Sunt în marea majoritate persoane de vârsta a treia, înveşmântate într-o emoţie şi o eleganţă sufletească pe care m-am dezobişnuit s-o văd. Rezonează demn cu ceea ce i-a adus aici. Printre ei tineri şi copii, mă aşteptam să fie mai numeroşi cei mai înfiripaţi în viaţă, însă este o zi lucrătoare.

Intrarea în grădina palatului este larg deschisă.

Privesc către balconul în care peste o oră va apărea Majestatea Sa. Este singurul loc care nu clocoteşte aşteptând solemn în tăcere.

Participanţii la festivitate se aşează în jurul spaţiului delimitat de cordoane, dincolo de noi se află orchestra militară, un furnicar de reporteri, jurnalişti, fotografi, oameni de ordine, consilieri de la palat, fiind amenajat un mic separeu cu scaune pentru cei mai vârstnici şi pentru invitaţi.

 

În scurt timp grădina generoasă a palatului se va umple până la refuz. Alături de mine este o doamnă în vârstă cu un dulce grai moldovenesc din care răzbate o frumuseţe caldă. Este originară din Chişinău şi stabilită în Bucureşti. Are picioarele slăbite, însă nu poate trece dincolo de cordon, către scaunele prea puţine pentru proporţia de vârstnici veniţi astăzi aici. O întreb dacă-mi permite să-i fac o fotografie şi sunt refuzată cu un zâmbet care nu reuşeşte să ascundă lucrarea dentară stricată de pe dinţii din faţă.

 

Sunt întrebată dacă sunt arhitect, îi răspund că sunt medic. Mă invită la Chişinău, dar în zgomotul repetiţiilor orchestrei înţeleg că doreşte să-mi vândă casa… Alături de soţ formează o pereche frumoasă. „Oare de ce mă doare în piept când respir? Am probleme mari cu inima…” şi mă priveşte cu speranţa să-i dau un răspuns. Când aude că sunt dentist, reacţia este adorabilă: „Făceţi-mi poza, că sunţeţi drăguţă, haideţi că vin pe la dumneavostră să mă reparaţi…” şi îşi ia soţul de braţ.

Un grup din Ploieşti îşi desfăşoară pe un grifon de piatră streagul României cu stema regală.

 

Am văzut oameni în diferite ipostaze: emoţionaţi, înlăcrimaţi, tăcuţi, exuberanţi, afişându-se cu cocarde tricolore la rever, sau ţinând la piept portretul Regelui Mihai, cu totul laolaltă o adunare heterogenă într-o trăire omogenă.

 

 

Şcolile nu au învoire astăzi. M-aş bucura să ştiu că un profesor sau diriginte şi-a adus aici elevii pentru o lecţie în aer liber neviciat de dezinteresul pentru asemenea manifestări.

 

 „Cu o zi-două înainte, toţi elevii, nu numai noi de la Liceul “Cantemir”, ci tuturor elevilor li s-a pus în vedere că sunt obligaţi să vină la şcoală.(…) Eram puşi să ne scoatem carnetul de elev, carnetul de elev avea într-o parte corespondenţă cu părinţii şi [dirigintele] ne dicta: “Subsemnatul – scrieţi numele tatălui- răspund că fiul meu sau fiica mea va veni în ziua de 8 noiembrie la şcoală şi nu va participa la niciun fel de demonstraţie politică.” Şi părinţii semnau şi după aceea trebuia în ziua următoare să vii cu semnătura tatălui sau a mamei. Nu era o noutate acestă măsură luată direct la ordinele Ministerului Educaţiei Naţionale, nu era prima dată.(…) De astă dată, în ziua premergătoare sau cu două zile înainte am fost puşi să semnăm şi, aduşi la şcoală, deşi ziua de 8 noiembrie era sărbătoare legală (…) pentru că anumite sărbători religioase erau zile nelucrătoare, printre care şi ziua Sfinţilor Mihail şi Gavriil.” (Şerban Rădulescu – Zoner, elev la Liceul “Dimitrie Cantemir”-[C 964 Radio România, Arhiva de Istorie Orală, interviu realizat de Octavian Silivestru, 29.04.1999]*

 

Îmi atrage atenţia o doamnă trecută probabil de 80 de ani pe care au remarcat-o şi reporterii mai multor televiziuni din moment ce îi iau interviu rând pe rând.

Mă amuz gândindu-mă că bătrânica are parte de o zi cu adevărat plină.

„În luna august 1945, regele intrase în aşa-zisa grevă regală. Greva regală era refuzul regelui de a mai contrasemna legile votate şi propuse de guvernul Groza, crezând că îl vor ajuta americanii – lucrurile astea nu le mai spun, că toţi credeau atunci. Deci, în această grevă regală, regele era de o parte cu partidele care îl susţineau, cu partidele istorice în primul rând. Era o atmosferă de aşteptare; toţi credeam, în frunte cu fruntaşii ţării, că până la urmă forţele occidentale o să intervină. Şi nouă, în Comitetul Tineretului Universitar, la începutul lunii septembrie ne-a venit ideea că să facem o demonstraţie de solidaritate cu regele pentru această chestiune, pentru ca această demonstraţie să dovedească – în faţa puterilor occidentale, bineînţeles – că poporul român este de acord cu această grevă regală, că el se opune guvernului Groza. Şi care să fie pretextul? Cineva a zis: “Hai să fie 8 noiembrie, că e şi ziua regelui!”, adică să ne solidarizăm cu regele împotriva lui Groza. Era o demonstraţie mare împotriva lui Groza şi împotriva guvernului comunist. Ideea asta a ţâşnit dintr-o dată şi am fost toţi de acord, au zis toţi: “Bun, perfect, este regele generaţiei noastre, facem asta de ziua lui!” 

 

(C 1070, Radio România, Arhiva de Istorie Orală, interviu realizat de Mariana Conovici, 8.02.2000; Dan Amedeo Lăzărescu, membru al Tineretului Naţional Liberal; redactor la Liberalul )*

În scurt timp Orchestra Reprezentativă a Armatei va deschide concertul în acordurile valsului Dunărea Albastră. O feerie care se va prelinge magic peste mulţimea de participanţi oferind sărbătorii o prestanţă demnă de un suveran.

 

„La un moment dat, în timpul acestei manifestaţii a început să apară o coloană de camioane cu muncitori în ele, foarte agitaţi, care să înconjoare statuia (Carol I din Piaţa Palatului) şi să caute să ne preseze în jurul soclului statuii, adică chiar aproape să dea peste noi, care strigau şi ei nu [ca noi] “Regele şi Patria!”, ci “Regele poporului”, şi pe urmă când spuneau “Regele” făceau gestul de jugulare a persoanei respective şi oamenii au început să se enerveze, tinerii în special. Şi, până la urmă, au răsturnat două camioane, au dat foc la aceste două camioane. Între timp însă au început să vină coloane foarte dense dinspre Palatul Telefoanelor, pe Calea Victoriei, coloane de la Partidul Naţional Liberal, foarte bine organizaţi. Erau camioane cu muncitori sau aşa-zişi muncitori. Tramvaiele se goleau, oamenii se băgau în coloane, era un entuziasm extraordinar! Ştiu că de la Telefoane au coborât toţi salariaţii şi au intrat în coloane. În momentul când au început să apară coloanele, au început şi o serie de arestări. Eram în primul rând şi la un moment dat m-au extras doi indivizi şi m-au pus deoparte. Au mai arestat câţiva… !
M-au dus la Prefectura de Poliţie, m-au băgat în beci, acolo am mai găsit câteva zeci de persoane, unii arestaţi cu o seară înainte, preventiv, din tineretul ţărănist, dar şi neînscrişi în vreun partid.  ”

 

(Dinu Zamfirescu, elev la Liceul “Spiru Haret”; imediat după manifestaţie s-a înscris în Partidul Naţional Liberal-[C 966 Radio România, Arhiva de Istorie Orală, interviu realizat de Mariana Conovici, 22.04.1999]*

 

„Se striga “Regele!” În sfîrşit, a fost un entuziasm nemaipomenit, poate erau sute de mii de oameni! Ţin minte că am străbătut toate străzile capitalei până pe la orele 5 după amiază strigând: “Maniu, Brătianu, Regele şi Patria!”  „ (C1070 Radio România, Arhiva de Istorie Orală, interviu realizat de Mariana Conovici, 8.02.2000] Dan Amedeo Lăzărescu, membru al Tineretului Naţional Liberal; redactor la Liberalul)*

 

Nerăbdătoare privesc ceasul, în maximum o oră Regele Mihai I va ieşi în balcon pentru a saluta mulţimea.

 

Doamna din Chişinău mă strânge de braţ şi comentează cu umor „Oare mai întârzie mult? Că doar e rege…” O îndemn să mai aibă puţină răbdare. Momentul mult aşteptat s-a desfăşurat în acordurile Imnului Regal Român intonat de Corul Regal, cântat în mod oficial pentru prima dată cu prilejul încoronării Regelui Carol I.

 

În balcon şi-au făcut astfel apariţia Majestatea Sa împreună cu Alteţele Lor Regale Principesa Moştenitoare Margareta, Principele Radu şi Principele Nicolae. 

 

Conştient sau nu, trăim o istorie prezentă şi participăm la scrierea celei viitoare într-un mod dependent de educaţia morală şi de viaţa pe care o dorim pentru noi şi copiii noştri. Avem dreptul de a decide în privinţa alegerii formei de guvernământ a României printr-un referendum naţional, element  care a pus în mişcare Marşul Regal organizat de Alianţa Naţională pentru Restaurarea Monarhiei în ziua de 10 noiembrie.

De ce?

Am auzit pe parcursul acestei zile aceeaşi întrebare repetată de toţi reporterii: „De ce aţi venit astăzi la Palatul Elisabeta?”

 

Răspunsul nu diferă în esenţă faţă de cel oferit de un student, în 8 noiembrie 1945: „…Singurul lucru care ne-a adunat era ideea monarhică, atât şi nimic mai mult. Nu acceptam extremismul nici legionar, nici comunist, iar partidele istorice în acele vremuri mi se păreau lipsite de consistenţă. „(Sergiu Brânduş, student la Facultatea de Medicină-[C 940 Radio România, Arhiva de Istorie Orală, interviu realizat de Silvia Iliescu, 25.03.1999]*

În loc de încheiere.

 

D-na Dorina, angajată a personalului de întreţinere a Palatului Elisabeta, mi-a atras atenţia datorită decoraţiei pe care o purta la piept, având gravată pe ea chipul Regelui Mihai I.

 

Am aflat ulterior că este Medalia Regele Mihai I pentru Loialitate, oferită ca semn al preţuirii Majestăţii Sale faţă de românii sau străinii care au dovedit loialitate şi încredere în destinul Familiei Regale din România.

 

„Sunt nişte oameni cu inima de aur şi cu asta v-am spus tot”, îmi sopteşte d-na Dorina îmbrăţişându-mă cu o privire plină de lumină. „M-au angajat la 56 de ani”, a continuat dânsa. „Da, la o vârstă când nu te mai angajează nimeni nicăieri”… am completat eu fericită de acest dialog spontan şi concret.

 

De fapt, tot ce-am trăit în această dimineaţă s-ar putea concentra în esenţa acestui dialog. A avut tot: soare, căldură, optimism, dăruire şi împlinire.

 

 

*Copyright © 2007-2011 Agenţia de presă RADOR-SOCIETATEA ROMÂNĂ DE RADIODIFUZIUNE