Paul Cornea, care a împlinit nu de mult venerabila vârstă de 90 de ani, scrie în prefaţa volumului memorialistic Ce a fost. Cum a fost. Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache: „Ţineam mult să nu plec înainte de a-mi destăinui experienţa crucială a vieţii, şi anume: militantismul în slujba utopiei şi dezangajarea, survenită cu greu, prin destrămarea crezului tinereţii şi recâştigarea normalităţii”.
Acum cinci ani (în februarie 2009), am publicat în ziarul „Viaţa Noastră” (Israel), un articol cu titlul „Paul Cornea despre epoca în care a trăit”, bazat pe o serie de interviuri acordate de profesorul Paul Cornea, apărute în presa culturală din România. Acum, reiau acest subiect, bazându-mă pe volumul memorialistic „Ce a fost. Cum a fost. Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache”, apărut recent la editura Polirom, în care cunoscutul profesor de teoria şi istoria literaturii răspunde întrebărilor fostului său student şi doctorand, trecând în revistă activitatea sa în perioada comunistă.
Paul Cornea, care a împlinit nu de mult venerabila vârstă de 90 de ani, scrie în prefaţa acestui volum: „Ţineam mult să nu plec înainte de a-mi destăinui experienţa crucială a vieţii, şi anume: militantismul în slujba utopiei şi dezangajarea, survenită cu greu, prin destrămarea crezului tinereţii şi recâştigarea normalităţii”.
Câteva date biografice.
Paul Cornea s-a născut pe 3 noembrie 1923 (nu în 1924, cum figurează eronat în Wikipedia). În 1940 a fost exclus din motive rasiale de la liceul „Mihai Viteazul”, din Bucureşti, continuându-şi studiile la liceul evreiesc „Cultura B”, unde a avut şansa să-l aibă ca profesor de literatură română pe scriitorul Mihail Sebastian, care-l va influenţa în alegerea carierei literare. Din 1943 a participat la acţiuni antifasciste organizate de tineretul comunist în ilegalitate. După 23 august 1944 activează în cadrul „Uniunii Tineretului Comunist – UTC”, care este transformată ulterior în „Tineretul Progresist”, fiind responsabil cu secţia de elevi. În 1945 a fost numit redactor şef al revistei săptămânale „Tinereţea”, devenită ulterior „Tânărul Muncitor”. În paralel cu activitatea politică se înscrie şi urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie, secţia de Sociologie, pe care o va absolvi în 1948. Debutează în 1946, în paginile revistei „Studentul român”, atrăgându-şi nemulţumirea dogmaticului Mihail Roller, de la Comitetul Central PCR, deoarece îndrăznise să gândescă în afara „indicaţiilor partidului”. La fel de prost s-a sfârşit şi colaborarea la „Revista literară”, unde i se oferise de câtre Miron Radu Paraschivescu rubrica de cronică literară, atrăgându-şi, de astă dată nemulţumirea lui Nicolae Moraru, unul din „supraveghetorii ideologici” de la Comitetul Central al Partidului. În 1949, după ce fusese cooptat la Catedra de Literatură Română de la Universitate, este ales, pe neaşteptate, secretar al Comitetului Central al UTC, funcţie pe care o va deţine doi ani şi jumătate. Apoi a fost responsabil cu organizarea Festivalului Mondial al Tineretului, care a avut loc la Bucureşti în 1953. După Festival, a primit funcţia de director general al Teatrelor şi Muzicii din Ministerul Culturii. În martie 1957, a fost transferat la Direcţia Generală a Editurilor. În 1958, fără motiv, este destituit din funcţia de director general în Ministerul Culturii şi primeşte vot de blam. Dar imediat, tot fără explicaţie este rechemat şi obligat să preia funcţia de director general al Studioului de Filme Artistice de la Buftea, funcţie în care a rămas până în martie 1965. În sfertul de veac dintre 1965 şi 1990 s-a izolat la catedra de la Universitate şi la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”, dedicându-se activităţii didactice, pe care o începuse parţial din 1950, şi cercetării. De abia în 1971 îşi susţine teza de doctorat, cu subiectul „Originile romantismului românesc”, lucrare publicată după un an la editura Minerva. Printre alte lucrări publicate, citez „De la Alexandrescu la Eminescu” (1966) şi „Introducere în teoria literaturii” (1988). Numai printr-un concurs de împrejurări favorabil, de abia în 1984, i se conferă titlul de profesor. După 1971 a participat în mod constant şi sistematic la activităţi ştiinţifice internaţionale.
De la entuziasmul juvenil la ruptura finală de comunism.
Paul Cornea descrie în amănunţime, în cele 21 de capitole ale cărţii, diversele faze ale activităţii sale. Dar, cel mai interesant mi s-a părut capitolul 17, în care el face o „retrospectivă analitică”, trăgând în mod excepţional concluziile activităţii sale publice. De la adeziunea romantică la comunism, la sfârşitul războiului, explicabilă ca o reacţie la persecuţiile antisemite, la entuziasmul primei perioade de activitate de după 23 august 1944, până pe la jumătatea lui 1947, lucrurile s-au desfăşurat oarecum acceptabil, deşi falsificarea rezultatului alegerilor din noiembrie 1946, i-au dat de gândit. Perioada 1949-1952 a fost una dintre cele mai tensionate şi neplăcute ale vieţii sale. Erodată deja, după cucerirea puterii de câtre comunişti, perioada de spontaneitate şi entuziasm a crezului său a luat sfârşit prin ascensiunea nedorită ca secretar al CC UTM, survenită în martie 1949. În această funcţie Paul Cornea, deşi a căutat „să facă tot binele de care era în stare” (pag. 142), gândind că servea o revoluţie izbăvitoare, de fapt „servea stalinismul, varianta cea mai ticăloasă şi retrogadă a comunismului”. Atunci a fost supus mecanismului de alienare a sinelui, tipic socialismului, constând în înlocuirea relaţiilor umane prin prefăcătorie şi opacitate. „Duplicitatea – mărturiseşte Paul Cornea – constituia uneori efectiv un mijloc de supravieţuire” (pag. 275). Şi în continuare el precizează: „Duplicitatea a câştigat constant teren, devenind o formă generalizată a comportamentului public, atât de prozaică şi de frecventă, încât a intrat în reflex. De vreme ce gândurile nu puteau fi citite, nu era necesar să crezi, ajungea să te prefaci, celălalt ştia că te prefaci şi se prefăcea la rându-i”. De altfel, atunci când îndrăzneai să vorbeşti ceva care nu era pe linie, nu erai chemat ca să fi lămurit ci ţi se cerea, pur şi simplu „să-ţi ţi gura”.
În legătură cu instaurarea comunismului în România, Paul Cornea afirmă fără echivoc: „e aberantă, nu doar falsă, afirmaţia că la noi comunismul a fost «adus» de evrei. Pentru cine nu e legat la ochi, este absolut clar că el a fost «impus» de Uniunea Sovietică (…) În România sovieticii au găsit un partid comunist foarte slab, cu mulţi minoritari, între care numeroşi evrei. Neavând încotro, ei au fost obligaţi să recurgă în primii ani de stăpânire (…) la militanţi de origine evreiască. Încă de la începutul anilor ’50, chestiunea «îmbunătăţirii compoziţiei naţionale a partidului» a fost pusă pe ordinea de zi a urgenţelor, ceea ce a dus la diminuarea rapidă şi apoi la înlăturarea elementelor evreieşti din mai toate funcţiile de conducere” (pag. 272).
Desprinderea de comunism a lui Paul Cornea a constituit un proces lung şi anevoios, care a durat cam 16 ani, din 1952 până în 1968 (pag. 141). Primele semne de întrebare au apărut la Congresul Comsomolului din 1949, când el a aflat unele lucruri pe care nu le ştia despre realităţile din Uniunea Sovietică. Au fost apoi procesele-spectacol ale unor conducători comunişti din ţările socialiste vecine (1949-1952) şi aşa zisa „deviere de dreapta” din România, de fapt o reglare de conturi a lui Gheorghiu-Dej cu ceilalţi conducători comunişti (1952). Alt eveniment traumatic a fost procesul cu conotaţii antisemite al medicilor lui Stalin (1953), ajungând la punctul de cotitură reprezentat de Congresul al XX-lea al PCUS, cu celebrul raport al lui Hruşciov din 1956. Din păcate, în România, a urmat destalinizarea trucată a lui Gheorghiu-Dej. Ruperea definitivă şi irevocabilă de comunism a lui Paul Cornea s-a produs de abia în 1968, când a fost zdrobită „primăvara pragheză”.
Concluzia acestui proces de auto-lămurire este înţelegerea că „nu există un comunism conciliabil cu libertăţile şi drepturile omului, că tendinţa totalitară nu constituie o abatere, o eroare periferică, ci însăşi legea de existenţă a oricărui marxism aplicat” (pag. 282). Paul Cornea afirmă fără echivoc: „comunismul, această religie laică, menită, conform părinţilor ei fondatori, să-i emancipeze pe oameni, (…) le-a adus de fapt o nouă înrobire” (pag. 40-41).
Câteva observaţii.
Paul Cornea dezamăgit de comunism, n-a avut curajul să devină un disident, să-şi manifeste public dezacordul cu regimul la a cărui stabilire contribuise. El afirmă că „pentru disidenţă există anumite condiţii de posibilitate: acolo unde sinceritatea e imposibilă, iar represiunea brutală, sistematică, fără fisură, pot apărea (…) acte de revoltă individuale sinucigaşe, lipsite altfel de orice ecou, nu însă disidenţe sau erezii” (pag.208). El explică astfel comportamentul oamenilor sub dictatura comunistă: Au fost „piloni ai Sistemului, gata la orice josnicie ca să-şi păstreze scaunul“, şi au fost oameni – cum a fost şi el – care au căutat să facă bine (sau să nu facă rău) în condiţiile date, preferînd „rezistenţa pasivă“, „eschiva“, să „găsească subterfugii, culoare, derive care să-i permită să dejoace măsurile arbitrare sau incorecte“. El a mers în anii aceia pe calea cuminte a „rezistenţei prin cultură”, afirmând în apărarea acestei atitudini că „într-un totalitarism de tip stalinist nimeni nu scapă inocent – doar morţii nu sunt obligaţi la compromisuri”.
Paul Cornea este apreciat pentru activitatea sa de profesor, reuşind să pregătească generaţii de intelectuali de valoare. Pentru tinerii lui studenţi a fost un adevărat magistru. A publicat studii de istorie şi teorie literară şi culegeri de documente deosebit de valoroase.
Paul Cornea cu Daniel Cristea-Enache
În fine, în acest volum Paul Cornea a făcut o analiză excepţională a sistemului comunist, document important care se adaugă textelor aparţinând unor intelectuali occidentali, care s-au dezis de comunism, ca André Gide, Louis Fisher, Arthur Koestler, Ignazio Silone, etc., pe care de altfel, îi citează. Este o lecţie care nu trebuie irosită, deoarece utopiile sunt amăgitoare. Iar desprinderea de ideile utopice este un proces îndelungat. Să nu uităm că şi în Israel, conducătorii mitologici ai mişcării Kibutz Artzi (Hashomer Hatzair), Yaakov Hazan şi Meir Yaari, au continuat să fie admiratori ai Uniunii Sovietice şi a tiranului criminal de la Moscova până în anul 1953, după moartea lui Stalin. Pentru a explica acest „derapaj utopic dezminţit pas cu pas de realitate” (pag.89), Paul Cornea îl citează pe Serge Moscovici, care în marele său tratat de psihologie socială, se referă la cele două simptome ale acestei boli: orbirea – refuzul de a vedea realitatea aşa cum este şi selecţia partizană a informaţiei.
