Cu ajutorul însoţitorului primit de la muzeul din Stutthof au ajuns după trei ore cu maşina la Gutowo, un sat aflat în ruine, cu trei-patru străzi. Aici, ajutaţi localnici, au găsit komendatura fostei tabere de corturi. Era clădirea unei foste şcoli, ruinată, goală. Pe peretele clădirii a găsit următoarea inscripţie: În această clădire s-a aflat între august 1944 și anuarie 1945 Komendatura  secţiei feminine de la Gutowo a lagărului de la Stutthof…

Căutând Gutowo după o jumătate de veac

Am fost eliberată pe 21 ianuarie 1945 în nordul Poloniei, undeva între Gdansk şi Stutthof. Probabil era primul lagăr unde a ajuns frontul rusesc şi l-a eliberat. Am descris în articole și cărţi împrejurările tragice trăite. Cartea mea Decalog însângerat (Bevérzett kõtáblálk) a apărut în limba maghiară la Oradea în 1993. Revista americană Menora a publicat-o în acelaşi an, în fascicule, apoi în 1995 a apărut în limba română la Bucureşti şi în 2004 în limba engleză la Calgary, Canada. La Tel Aviv, Budapesta, Toronto au apărut recenzii despre această carte. Am primit foarte multe referinţe despre ea. Mi-am făcut noi cunoştinţe, prieteni. Printre aceştia îi menţionez pe fraţii bunei mele prietene, Kati Kajári.

Kati Kajári a făcut parte din acei câteva sute de haftlingi care, cu ocazia retragerii, fiind grav bolnavi sau neavând încălţăminte, au rămas în lagăr şi au fost exterminaţi cu brutalitate. Kati nu era bolnavă, întâmplător era şi încălţată, dar a rămas de bunăvoie alături de verişoara ei, Eva Vadas, care era grav bolnavă. Şi cât de incalculabilă este soarta, Eva cea bolnavă a scăpat cu viaţă. Pe Kati a nimerit-o un glonte când se trăgea asupra lor cu nemiluita.

Kati avea doi fraţi gemeni. Less Keller trăieşte la New York, iar Gabriel Keller la Paris. M-au vizitat după apariţia cărţii mele. Doreau să afle mai multe despre ultimele zile ale surorii lor, despre împrejurările decesului.

Deşi nu am fost de faţă la înspăimântătorul masacru, dispuneam de cunoştinţe amănunţite, datorate unui supravieţuitor care, la rugămintea mea, a descris groaznicele evenimente. Fraţii au decis să caute localitatea Gutowo unde s-au petrecut masacrele. Au plecat la Gutowo.   Nu au găsit pe nimeni care  să fi auzit despre lagăr, sau despre pogrom. Decepţionaţi, m-au vizitat din nou. Căutam printre amintirile mele un punct de sprijin. Mi-am adus aminte că  în apropierea taberei noastre de corturi curgea un râu. Lagărul era lipsit de apă și deorice înzestrare igienică. Dacă voiam să ne spălăm, căram când şi când apa cu gamele luate împrumut. Fraţii au aflat la ambasadă că în Polonia există patru comune numite Gutowo, aşa că acum se puteau orienta. Au plecat din nou în Polonia şi au găsit groapa comună – în apropierea râului menţionat – în Rumeniţa, aflată la câteva sute de metri de Gutowo. Groapa comună nu a fost niciodată exhumată. Deasupra acesteia a fost ridicat un monument cu următoarea inscripţie – În amintirea femeilor austriece, cehe, olandeze, iugoslave, poloneze, române, maghiare, sovietice, victime nimicite în subunitatea din Gutowo aparţinând de lagărul de la Stutthof. Fraţii au fixat pe monument placheta de argint cu numele surorii lor. Pe atunci monumentul era îngrijit de elevii şcolii de la Rumeniţa. Apoi fraţii au pornit să caute în comună un supravieţuitor. Ar fi vrut să afle cum s-au desfăşurat evenimentele. Dar nu au găsit pe nimeni. După multe căutări au dat de un bărbat de 60 de ani care la tragicul eveniment avea nouă ani. S-a angajat să dea în scris amintirile sale. Am predat la Yad Vashem documentele strânse într-un dosar voluminos împreună cu fotografiile respective.

În căutarea lagărului Gutowo

Cu ocazia apariţiei în engleză a cărţii mele la University of Calgary Press, editorul mi-a cerut să completez cartea cu un epilog. Am adăugat fotografia monumentului ridicat deasupra gropii comune, primită de la fraţii Keller, cât şi istoria găsirii acestuia. Textul epilogului a ajuns cu şase ani mai târziu în mâna lui Zwi Golani.

Mama lui Zwi care trăieşte în Lituania a suferit în acelaşi lagăr ca şi mine. Zwi a hotărît  mai demult să caute locul suferinţelor mamei şi al morţii bunicii şi mătuşii sale, încercând să obţină informaţii pe internet. A dat de cartea mea. Editura Amazon prezentase cartea, publicând primul capitol cât şi epilogul. Aşa a aflat despre existenţa monumentului. Prin intermediul fiicei mele, Anna Herz care trăieşte în Canada, m-au găsit pe internet  şi mi-au cerut alte informaţii.

Crâmpeie de amintiri despre lagărul de la Gutowo

Zwi Golani a plecat cu soţia la Stutthof, apoi a ajuns la Gutowo, însoţit fiind de un muzeolog. A găsit locul unde se afla pe vremuri tabăra noastră de corturi, trimiţându-mi fotografii şi o dare de seamă amănunţită despre cele văzute, îmbogăţindu-mi propriile amintiri.

Cu ajutorul însoţitorului primit de la muzeul din Stutthof a ajuns după trei ore cu maşina la Gutowo, un sat aflat în ruine, cu trei-patru străzi. Aici, ajutaţi localnici, au găsit komendatura fostei tabere de corturi. Era clădirea unei foste şcoli, ruinată, goală. Pe peretele clădirii a găsit următoarea inscripţie: În această clădire s-a aflat între august 1944 și anuarie 1945 Komendatura  secţiei feminine de la Gutowo a lagărului de la Stutthof. În acest lagăr s-au aflat 1200 de prizoniere. 350 de femei au fost ucise în mod brutal. Nici un cuvânt despre faptul că sute de femei au pierit din cauza foametei, bătăilor, extenuării, tifosului….

Monumentul din depărtare

Nu este lipsit de importanţă să observăm că din cele două înscripţii lipseşte cel mai important cuvânt. Acela de evreice. Prizonierele puteau fi şi condamnate politic. Nu cred că lipsa este întâmplătoare.

În apropierea clădirii au fost păstrate două corturi (Zelt) în care odinioară au suferit câte o sută de haftlingi. Aceste corturi nu evocă nici pe departe ce viaţă am dus în ele. Existau 12 aşa-numite Zelt-uri finlandeze. În fiecare Zelt erau adăpostite câte o sută de haftlingi. Cincizeci de femei chinuite erau culcate pe pământ şi alte cincizeci pe priciul aflat la un metru deasupra celorlalte. În iarna grea la minus 40 de grade, în cortul cu pereţii subţiri de scândură şuiera vântul. Era întuneric, lumina pătrundea doar pe ferestruica de deasupra uşii. Era întuneric când soseam de la muncă. Săpam tranşee din zori până se lăsa întunericul. În cort făceam lumină cu două-trei opaiţe fabricate din cartofi scobiţi în care puneam o leacă de unt, iar drept filet scoteam fibre din pleduri. Stăteam ghemuite în jurul opaiţelor şi omoram păduchii ascunşi în cutele zdrenţelor noastre.

Părăsind corturile, Zwi Golani şi tovarăşul său de drum au mers prin pădure  în urma unor semne, în direcţia localităţii Rumeniţa. Au găsit monumentul părăsit, înconjurat de un gard, în apropierea unui râu, lângă vechea tranşee pentru tancuri. Pe soclu se aflau mai multe opaiţe aprinse mai demult de populaţie. La rândul său, şi Zwi a aprins câteva opaiţe memoriale aduse din Israel.  O întâmplare ce dă de gândit. Sosit la Gdansk, Zwi Golani a solicitat un bilet dus-întors pentru Stutthof.  Funcţionarul i-a răspuns că nu-i poate da decât un singur bilet. Din Stutthof nu există cale întoarsă. Într-adevăr, de la Stutthof  pentru mulţi nu exista întoarcere…

Monumentul şi candelele creştine

Supravieţuitorii Holocaustului au peste 90 de ani, sunt pe cale de dispariţie. Este datoria celei de a doua, apoi celei de a treia generaţii să salveze şi să cultive amintirile, gropile comune, monumentele…

(articol apărut în publicaţia Uj Kelet, Israel, traducere din limba maghiară Evi Szmuk)