În calitate de jurnalist – şi sunt convinsă că la fel se întâmplă cu majoritatea colegilor mei de breaslă  – îmi doresc să aflu (cât mai repede posibil) dacă cele scrise sau spuse de mine au fost luate la cunoştinţă, dacă au avut impact. Este o modalitate de a-mi valida munca, de a trage concluzii şi învăţăminte de pe urma ei, de a mi-o perfecţiona. De aceea studiez cu interes cifrele de audienţă, chiar dacă ora de difuzare a emisiunilor este total dezavantajoasă, pentru că şi doar comparând aceste cote cu cele dinainte şi de după emisiunea „mea”, îmi pot face o idee asupra interesului stârnit de subiect şi modul abordare.

La emisiunile interactive stau cu urechea ciulită şi inima cât un purice, până la sunetul izbăvitor al primului apel telefonic, cel care vesteşte că cineva priveşte, ascultă şi reacţionează.

Cu mulţi, mulţi ani în urmă, după publicarea unui articol într-o revistă de tineret, am primit – la propriu – un maldăr de scrisori sosite pe adresa liceului unde învăţam…A fost primul semn al impactului cuvântului publicat. Le-am citit pe îndelete şi am observat că prea puţine se refereau concret la subiectul celor scrise de mine, restul fiind mesaje de împrietenire, destăinuiri, relatările unor poveşti de viaţă. Dar nici un mesaj ostil.

În logica celor afirmate mai sus,astăzi, în lumea interactivă a Internetului, jurnalistul însetat de feed-back ar trebui să se simtă în al nouălea cer. La fel şi eu. Numai că, din păcate, majoritatea ecourilor postate la un articol nu prea au legătură cu subiectul, reflectând mai degrabă frustrările de toate tipurile ale semnatarilor – de cele mai multe ori sub pseudonim – sau mustind de ură. Primele nu mă îngrijorează prea mult, pentru că articolul (meu) a servit măcar la un soi de terapie, eliberând pe cineva de supărări şi necazuri sau dîndu-i posibilitatea de a-şi promova ditirambele sau versificaţiile kilometrice.

Cu ura lucrurile stau altfel pentru că, de obicei, ea are legătură cu subiectul, exprimând forme viscerale de xenofobie, antisemitism, şovinism. O ură care se revarsă şuvoaie în ecourile postate la articolele care vorbesc despre Holocaust şi, mai ales, despre romi. Le citesc îngrozită, cu stomacul întors pe dos, întrebându-mă, nedumerită, cum de apar acolo, din moment ce administratorul are posibilitatea de a le filtra sau modera? Mă refer în special la cotidianele electronice cunoscute,  cu un număr mare de cititori.

De când am devenit administratorul unei reviste virtuale care a fost bombardată şi ea, cu astfel de ecouri, nu încetez să mă întreb care e opţiunea cea mai bună.

–      Să laşi să treacă toate ecourile  nesocotindu-le pe cele nocive -. relevând stadiul în care se află societatea şi bazându-te pe bunul simţ al cititorilor? Dar asta echivalează şi cu promovarea acestor ecouri.

–      Să le ştergi  pentru a reduce poluarea Internetului cu aceste împroşcături de ură şi a nu fi părtaş la proliferarea lor.

–      Să le moderezi, însoţindu-le de comentarii, încercând cu răbdare, competenţă  şi metodă, să demontezi afirmaţiile mincinoase, stereotipiile şi prejudecăţile, să diseminezi informaţii clarificatoare, în speranţa că vor fi luate la cunoştinţă de cititori şi, poate, chiar şi de autorii ecourilor.

Cea de a treia mi se pare calea cea mai potrivită numai că – din practica mea şi a altora – s-a dovedit că arareori moderatorul are câştig de cauză, transformându-se – de cele mai multe ori – în ţinta celor care trag cu muniţia urii, al căror tir devine şi mai puternic, şi mai îndelungat. Învingătorii par a fi ei, cel puţin pe termen scurt.