Prin geam văd fuioarele de fum ce se ridică din grădinile unde gospodarii au dat foc grămezilor de frunze căzute. Amurgul încă arămiu e tot mai pâclos. Începe anotimpul castanelor coapte. Îmi place să le crestez şi să le pun în cuptor, să adulmec aroma care umple casa, să le scot şi să le dezghioc cu degetele înfrigurate de fierbinţeala cojii. Totuşi, castanele coapte în casă nu se compară cu cele prăjite pe tăciuni şi vândute la colţul pieţei. Oameni cu palmele înnegrite şi aspre cântăresc cu iuţeală castanele fierbinţi, le ambalează  şi ţi le întind aburinde. Ce bine e să le îndeşi în buzunar, ca să le mănânci apoi hoinărind şi zgâindu-te la vitrine ! De câte ori simt aroma castanelor coapte gândul, asemenea unui traseu cablat, mă poartă către o întâmplare din copilărie.

Să fi avut vreo cinci – şase ani şi eram în vizită  la unchiul meu, inginer feroviar. Locuiam în clădirea impozantă a gării Dej Triaj, aflată departe de oraş. Din geamul camerei priveam trecând garniturile de mărfare, iar din fereastra bucătăriei se vedeau trenurile de persoane. Nu era nici un alt copil în preajmă şi mă plictiseam îngrozitor. Nici locomotivele pufăind, şuierând şi scoţând trombe de abur şi nici şirurile lungi de vagoane nu-mi puteau capta la nesfârşit atenţia, aşa că îmi lipeam nasul de geam şi priveam în depărtare, aşteptând duminica să mă ia unchiul în cârcă şi să mergem la Someş, la scăldat. Apariţia lui Faighele a fost o adevărată minune. Fetiţa locuia în oraş şi ne-am cunoscut la cursurile de croitorie pentru doamne, pe care le frecventau atât mătuşă-mea cât şi mama ei. Ne-am împrietenit repede şi am fost de mai multe ori în vizită la ea, ba au lăsat-o şi pe ea să vină la noi, în clădirea de la Triaj. Ne jucam cu păpuşile, povesteam, priveam pe geam trenurile care treceau şi ne despărţeam întotdeauna cu promisiunea vizitei următoare. Până într-o zi când mătuşă-mea m-a îmbrăcat şi m-a pieptănat frumos, spunându-mi că mergem să ne luăm rămas bun de la Faighele, pentru că pleacă în “Palestina”. „Şi când vine înapoi ?” „Nu mai vine pentru că pleacă de tot. Acolo va fi ţara ei.” Aş fi avut o mie de întrebări despre “Palestina”, dar acasă la Faighele era forfotă mare. Se împachetau lucrurile în lăzi, lumea era ocupată, iar noi două stăteam îmbrăţişate cu lacrimile şiroind pe obraji, neîndrăznind să spunem nimic, pentru că eram învăţate că nu e voie să te bagi în vorba oamenilor mari…Puteai, eventual, să asculţi în tăcere ce spun. Mama lui Faighele vorbea într-una cu mătuşa mea despre călătoria cu vaporul, despre cât de greu va fi acolo, în “Palestina” unde „vor trebui să scoată castanele din foc” pentru cei care vor merge în urma lor. Această expresie mi s-a întipărit în minte pentru că era vară şi eu, care adoram castanele coapte, trebuia să aştept venirea toamnei ca să mă pot înfrupta din ele, în timp ce peste Faighele şi mama ei dăduse norocul să meargă într-o ţară unde şi vara sunt castane coapte.

N-am mai întâlnit-o pe Faighele, în schimb şi alte cunoştinţe de-ale mele plecau în anii aceia în „Palestina”. N-am mai pus întrebări în legătură cu tărâmul acela, despre care în casa noastră se vorbea cu circumspecţie. Abia peste ani, după Războiul de 6 zile, mi-am dat seama că „Palestina” era Israelul , ţara renăscută a evreilor. Un loc frământat şi ameninţat în care se poartă războaie, se comit atentate, dar de unde toată lumea revine încântată povestind cât este de frumoasă şi înfloritoare. Când, peste decenii, aveam să ajung prima oară în Israel şi să adulmec aerul încreţit de briza sfârşitului de toamnă, m-a împresurat aroma portocalilor şi a mirodeniilor de tot felul, dar nu a castanelor coapte pe care o aşteptasem.

Mulţi dintre prietenii mei octogenari, colegi de-ai tatii la organizaţia Hashomer Hatzair, sosiţi încă în Palestina anilor 1940 „scoseseră castanele din foc” pentru generaţiile următoare. Munciseră în chibuţ, luptaseră în Haganah şi Palmach, eliberaseră pământul şi  construiseră o ţară uluitoare, punându-şi inteligenţa şi abnegaţia în slujba prosperităţii şi securităţii ei. Şapte decenii de încleştare cu natura sau cu inamicul înarmat, dar şi de răstimpuri de pace, într-o ţară frumoasă şi puternică. Sunt mândri de ea şi totodată îngrijoraţi de situaţia politică internă şi externă din ce în ce mai complicată, de lipsa de perspectivă a unei păci durabile.

Vedere din Shuni, Israel

Cu cu câţiva ani în urmă, cu prilejul unei vizite în Israel, un prieten de vârsta mea – care în momentul stabilirii în Israel a beneficiat de condiţii incomparabil mai bune decât cei din generaţia anterioară – dar a luptat în războiul de Yom Kipur şi cel din Liban –  m-a dus la Shuni, un loc special unde aerul vibra de arşiţă, iar istoria mă împresura tăindu-mi respiraţia. Teatrul roman, zidurile din vremea cruciaţilor, bolţile din perioada otomană, parcul dedicat întemeietorilor noului stat evreiesc, monumentul ridicat în memoria luptătorilor pentru independenţă alcătuiau o secţiune transversală prin istoria Ţării Vechi-Noi.

Votul din 29 noiembrie 1947

E noiembrie şi castanele aromitoare aburesc pe grătare, iar gândul mă duce către un alt noiembrie – 29 noiembrie din 1947 – când Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a votat înfiinţarea statului Israel. O oră astrală care a coagulat speranţele, a adunat energiile pentru lupta armată şi reclădirea unei ţări străvechi într-una nouă tulburătoare şi trepidantă… Populată cu oameni cărora se pare că le-a fost sortit să scoată mereu castanele din foc.

Prima versiune a articolului a fost publicată în 2011, în revista electronică Acum www.acum.tv