Andrea-Julika Ghiţă: TELEFONUL din VIS

În ultimii ani telefonul apare în visele mele – sub diferite forme şi purtând diverse mesaje –, simbolizând, bănuiesc, dorinţa de a reface conexiunile întrerupte, dar poate şi teama de a le pierde pe cele existente… Cu câteva zile în urmă am visat că ceva bârâia insistent şi înfundat. Eram undeva  împreună cu soţul meu care repara ceva, iar eu îl aşteptam să termine. După un timp mi-am dat seama că sunetul venea de la telefonul mobil pus pe silenţios şi uitat în poşetă (o situaţie frecventă în viaţa mea de zi cu zi). M-am repezit la poşetă, am tras fermoarul, reuşind să scot telefonul înainte de a amuţi. Scumpa mea, te caut de o grămadă de timp. Unde eşti la ora asta târzie ? – îmi spuse Mama pe un ton îngrijorat.

De ani şi ani de zile, oriunde aş fi fost, la ora 9.00 fix îi telefonam Mamei, pentru a afla cum a dormit şi ce program avea în ziua respectivă, pentru a-i împărtăşi noutăţile din răstimpul scurt dintre seara de ajun şi dimineaţa zilei curente.

Adevărul e că mă născusem în preajma telefonului (pe atunci negru, cu disc şi sonerie stridentă). În copilărie – Mama lucrând la birou până la ore târzii – o  sunam adesea, pentru că glasul ei cald şi vesel îmi risipea întotdeauna temerile, ca o pastilă de optimism. Nu existau probleme pe care Mama să nu le poată rezolva, chiar şi prin telefon. Şi asta nu doar în copilărie…
De o vreme nu mă mai suni – îmi spuse Mama cu glasul stins.

Dar Mamă, aşa ceva e imposibil ! – am apucat să protestez… înainte de a mă trezi şi a constata cu o săgetare în suflet, (pentru a câta oară ?) că Mama mea, Sárika, pe care o visez atât de des şi pare că e alături de mine aievea, nu mai este printre cei vii…

Cu Mama, în ultima iarnă

Glasul ei a rămas în mesajele imprimate pe robotul telefonului fix :

Draga mea, nu e nimic grav, voiam doar să ştiu dacă ai ajuns acasă şi cum te simţi. Probabil eşti încă la lucru. Sună-mă.

Pe unde umbli la ora asta ? E deja nouă seara şi nu dau de tine. Sună-mă când ajungi. 

Julika dragă, am văzut că m-ai sunat. Am ajuns acasă. Ai uitat că e miercuri şi sunt la o partidă de rummy cu Jucika şi Margit ? 

E devreme. N-ai răspuns la telefon, probabil dormi. Nu te agita dacă nu mă găseşti, e frumos afară şi mă duc cu prietenele, la plimbare în parcul mare.

Nu prea agrea telefonul mobil. De ce aş avea nevoie de el? Ca să sune în autobuz şi să răspund «Sunt în autobuz ?» argumenta cu umorul ei sănătos şi molipsitor. Până la urmă l-a acceptat doar ca să fiu eu liniştită că o pot găsi şi atunci când nu era acasă. Dar o stresau sunetul şi multitudinea butoanelor şi mesajelor de pe ecran. Totuşi l-a purtat docilă, în poşetă, şi în ultima zi din viaţă 26 noiembrie 2011 când, de la spitalul de urgenţă, îşi liniştea prietena să nu se îngrijoreze, că se va opera şi totul avea să fie bine. N-a fost.

Au trecut trei ani de când Mama m-a părăsit într-o zi de vineri (nesfârşită şi dureroasă), retezând brusc posibilitatea oricărui dialog. De atunci o port mereu în suflet şi-n gând, căutând cu înverşunare dincolo de amintirile derulate mereu şi mereu, cu nesaţ, un fir de comunicare pentru toate câte nu am apucat să ni le spunem într-o viaţă…

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *