Andrea-Julika Ghiţă: TELEFONUL din VIS

În ultimii ani telefonul apare în visele mele – sub diferite forme şi purtând diverse mesaje – simbolizând, bănuiesc, dorinţa de a reface conexiunile întrerupte, dar poate şi teama de a le pierde pe cele existente… Cu câteva zile în urmă am visat că ceva bârâia insistent şi înfundat. Eram undeva  împreună cu soţul meu care repara ceva, iar eu îl aşteptam să termine. După un timp mi-am dat seama că sunetul venea de la telefonul mobil pus pe silenţios şi uitat în poşetă (o situaţie frecventă în viaţa mea de zi cu zi). M-am repezit la poşetă, am tras fermoarul, reuşind să scot telefonul înainte de a amuţi. Scumpa mea, te caut de o grămadă de timp. Unde eşti la ora asta târzie ? – îmi spuse Mama pe un ton îngrijorat.

De ani şi ani de zile, oriunde aş fi fost, la ora 9.00 fix îi telefonam Mamei, pentru a afla cum a dormit şi ce program avea în ziua respectivă, pentru a-i împărtăşi noutăţile din răstimpul scurt dintre seara de ajun şi dimineaţa zilei curente.

Adevărul e că mă născusem în preajma telefonului (pe atunci negru, cu disc şi sonerie stridentă). În copilărie – Mama lucrând la birou până la ore târzii – o  sunam adesea, pentru că glasul ei cald şi vesel îmi risipea întotdeauna temerile, ca o pastilă de optimism. Nu existau probleme pe care Mama să nu le poată rezolva, chiar şi prin telefon. Şi asta nu doar în copilărie…
De o vreme nu mă mai suni – îmi spuse Mama cu glasul stins.

Dar Mamă, aşa ceva e imposibil ! – am apucat să protestez… înainte de a mă trezi şi a constata cu o săgetare în suflet, (pentru a câta oară ?) că Mama mea, Sárika, pe care o visez atât de des şi pare că e alături de mine aievea, nu mai este printre cei vii…

Cu Mama, în ultima iarnă

Glasul ei a rămas în mesajele imprimate pe robotul telefonului fix :

Draga mea, nu e nimic grav, voiam doar să ştiu dacă ai ajuns acasă şi cum te simţi. Probabil eşti încă la lucru. Sună-mă.

Pe unde umbli la ora asta ? E deja nouă seara şi nu dau de tine. Sună-mă când ajungi. 

Julika dragă, am văzut că m-ai sunat. Am ajuns acasă. Ai uitat că e miercuri şi sunt la o partidă de rummy cu Jucika şi Margit ? 

E devreme. N-ai răspuns la telefon, probabil dormi. Nu te agita dacă nu mă găseşti, e frumos afară şi mă duc cu prietenele, la plimbare în parcul mare.

Nu prea agrea telefonul mobil. De ce aş avea nevoie de el? Ca să sune în autobuz şi să răspund «Sunt în autobuz ?» argumenta cu umorul ei sănătos şi molipsitor. Până la urmă l-a acceptat doar ca să fiu eu liniştită că o pot găsi şi atunci când nu era acasă. Dar o stresau sunetul şi multitudinea butoanelor şi mesajelor de pe ecran. Totuşi l-a purtat docilă, în poşetă, până în ultima zi din viaţă 26 noiembrie 2011 când, de la spitalul de urgenţă, îşi liniştea prietena să nu se îngrijoreze, pentru că se va opera şi totul avea să fie bine. N-a fost.

Au trecut trei ani de când Mama m-a părăsit într-o zi de vineri (nesfârşită şi dureroasă), retezând brusc posibilitatea oricărui dialog. De atunci o port mereu în suflet şi-n gând, căutând cu înverşunare dincolo de amintirile derulate mereu şi mereu, cu nesaţ, un fir de comunicare pentru toate câte nu am apucat să ni le spunem într-o viaţă…

Andrea Ghiţă

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

9 Comments

  • Veronica Rozenberg commented on December 26, 2023 Reply

    Extraordinara aceasta confesiune sentimentala, care vine nu numai ca o readucere in lumea de azi a memoriilor trecute, lucru pe care de mult il sugerasem ca deosebit de interesant pentru reactualizarea unor articole frumoase, dar in primul rand ca sa împărtășească legături sufletești deosebite si profunde, pe care multi dintre noi le păstrează sub o forma mai mult sau mai puțin exprimata in cuvinte.

    Am scris acest mesaj poate pentru ca, păstrez corespondenta de 3 ani pe care părinții mei mi-au trimis-o atunci cand ma aflam singura in Israel, intre 1975 si 1978. In ultima vreme am început sa recitesc prima parte a acelor scrisori.
    Dragostea si neliniștea de mama, dialogurile zilnice, le percepeam atunci de pe poziția tinerei aflate la începutul vieții, acum de pe o alta poziție, in care fiind, ma gândesc ca nimic nu este comparabil cu o fiica, dedicata si iubitoare.

    • Andrea Ghiţă commented on December 26, 2023 Reply

      Mă gândesc că scrisorile schimbate de tine, Veronica, cu părinţii tăi în perioada cât ei erau încă în ţară, constituie şi o mărturie a epocii. Poate că ar merita publicate.

      • Veronica Rozenberg commented on December 26, 2023 Reply

        Sunt sute de pagini, in majoritate foarte personale, oricum ma gandesc. Multumesc !!

  • Eva+Grosz commented on December 25, 2023 Reply

    Am citit din nou dialogul tău cu mama ta.
    Și mie mi se întâmplă, dar mai mult în tipul zilei.
    O dragoste adevărată. Și știi ceva? Victor Frankl psihologul care a supraviețuit holocaustul spune că dragostea adevărată este eternă. Ea nu se pierde. Uite ce spune:’Love is more than emotional condition; love is an intentional act. What it intends is the essence of the other person. This essence is ultimately independent of existence…That is why love can outlast the death of the beloved; in that sense we can understand why love is stronger than death”?

    • Andrea Ghiţă commented on December 26, 2023 Reply

      Da, aşa este, dragostea transcende moartea, dar din păcate, în acest caz, e independentă de persoana iubită. Adică ea nu mai simte că e iubită. De aceea e bine ca să ne dăruim iubirea atâta timp cât obiectul ei este în viaţă…

      • Eva+Grosz commented on December 26, 2023 Reply

        Absolut adevărat. Dar tu sigur i-ai dăruit dragoste.
        V.Frankl mai spune și altceva :”Tu suferi că ți-ai pierdut mama, dar gândește-te cât ar fi suferit ea dacă te-ar fi pierdut pe tine. ”
        Ai scutit-o de această suferință.
        Tu poți mai bine să faci față suferinței.

  • Elena Stoican commented on December 25, 2023 Reply

    Prezența mamei lângă noi o vedem a fi fără de sfârșit. Când nu mai e, ne agățăm de orice urmă care să ne-o aducă aproape sufletului. Sunt semne de recunoștință, dar și de iubire filială. Foarte frumos ați prezentat această relație, care devine chiar fără de sfârșit, doamnă Andrea Ghiță!

    • Andrea Ghiţă commented on December 25, 2023 Reply

      Uneori mă gândesc că, poate, e valabilă şi reciproca. Poate că apariţia în vis e o cale prin care cei plecaţi la cele veşnice veghează asupra celor dragi, celor apropiaţi. Comunicarea însă e codificată şi foarte, foarte greu de descifrat…

  • Eva Grosz commented on May 14, 2020 Reply

    Visul -răspunsul la întrebările puse ziua .Legătura care rămâne.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *