Despre moșteniri și ziare

Adorno scria în Kulturkritik und Gesellschaft (1951) că după Auschwitz, a mai scrie poezie este un act barbar. După 7 octombrie 2023, mie mi s-a părut că nu voi mai putea scrie deloc. Că a scrie despre orice altceva, ar fi o impietate. Port în mine o poezie pe care nu o pot așterne pe hârtie cine știe până când. Dar a nu mai scrie deloc ar fi un semn de resemnare și de acceptare a sorții (evreiești). Ar însemna să plec capul în fața antisemitismului care redevine la ordinea zilei, care, cum se spune, e din nou acceptat în saloane – adică în media, pe străzi. Aceasta este scuza (pretextul) sub care voi scrie totuși cele ce urmează. Moștenirea transgenerațională a traumei este obiectul multor cercetări, dar și a multor scrieri personale. Nu înțeleg pentru ce trebuie demonstrată ca fiind reală. Știm bine că dimpotrivă, și alte trăiri, nu numai cele traumatice, se transmit peste generații. Cel puțin empiric, din experiențele de zi cu zi devenim conștienți de aceasta. Astfel, pasiunile străbunicilor pot deveni sau continua să fie și pasiunile strănepoților. Sunt moștenite? Un exemplu viu pentru mine este cum fiul meu, care nu l-a cunoscut pe bunicul cel budist, cel care nu putea omorî nici măcar o muscă și despre care eu nu i-am povestit, îi calcă întru totul pe urme. Bunicii trăiau în Banat, într-un oraș mare, într-o casă burgheză, într-un apartament foarte generos cu cameră pentru angajata casei, cu o cămară răcoroasă în care puteai dansa sau face roata țiganului…Read more…

Mătușa cea zurlie și formele creștinătății

Mama mea avea o mătușă, pe nume Klari, pe care o cunosc numai din povești. Era sora mai tânără a bunicii mele. Exact ca în povești, surorile nu puteau fi mai diferite decât ele două. Bunica era o ființă armonioasă, liniștită, dar tenace. Făcuse medicina la Viena alături de viitorul ei soț. Cânta minunat la pian și mai târziu, pentru a-și nostrifica diploma în România, și-a dat examenul în limba română la vârsta de patruzeci de ani. În schimb, mătușa cu nume luminos era veselă, apucată, încăpățânată, un spirit liber. La frageda vârstă de nouăsprezece ani, ca să i-o ia înainte surorii, s-a măritat cu un ofițer rus alb refugiat, cu ani buni mai în vârstă decât ea. Pentru a-i place, se lăsase operată în diverse părți, printre altele și-a operat nasul. Dar trebuie amintit că era foarte înzestrată în ce privește însușirea anumitor limbi străine (vorbea, scria și citea trei limbi europene). Prima căsătorie nu a durat prea mult. După acest exercițiu de forță s-a îndrăgostit până peste cap de un tânăr german. L-a luat de soț și pe acesta. Familia lui nu a fost de acord cu căsnicia dacă viitoarea consoartă nu trecea la religia familiei, cea evanghelică. Zis și făcut, din dragoste tușica s-a creștinat cât ai zice pește. Dar nici căsnicia aceasta nu avea să fie prea trainică. Read more…

De meserie evreu sau povestea caimacului

Astăzi am vrut să încălzesc puțin lapte pentru cafea. Am pus ibricul pe foc și mi-am văzut de treabă prin bucătărie. Sfârâitul laptelui pe foc m-a alertat, l-am luat repede de pe ochiul de aragaz. La suprafață se formase o pieliță subțire care nu e pe gustul fiecăruia și nici sedimentul de pe fundul vasului. Mie, dimpotrivă, îmi place și pe deasupra îmi trezește dulci amintiri caramelizate. De ce povestea cu laptele? Pentru că ritualul cu cratița de lapte este petite madeleine a mea, în căutarea timpului meu scufundat în amintiri. Pentru că la Timișoara, bunicul mă răsfăța oferindu-mi ce este mai bun; printre altele, el aduna cu lingura precipitatul de lapte care rămânea la fundul cratiței și mi-l oferea ca delicatesă. Pe urmă se spălau vasele – întâi cele de lapte, în vailing separat. (Toată viața m-am întrebat de ce părinții și bunicii mi-au ascuns că suntem evrei. Am aflat de la oamenii care m-au acuzat, de fapt m-au jignit numindu-mă jidancă împuțită.) Când întrebam de ce trebuie spălate întâi cele de lapte și clătite tot așa, bunica îmi dădea explicații neverosimile, dar pe atunci nu prea îmi băteam capul cu asemenea lucruri. La noi acasă, la mama, acesta nu era un subiect. De-abia după mulți am învățat în Israel ce înseamnă cașrut, abia acolo am realizat că bunicii țineau șabatul și că se mânca după ritual.Read more…