Adorno scria în Kulturkritik und Gesellschaft (1951) că după Auschwitz, a mai scrie poezie este un act barbar. După 7 octombrie 2023, mie mi s-a părut că nu voi mai putea scrie deloc. Că a scrie despre orice altceva, ar fi o impietate. Port în mine o poezie pe care nu o pot așterne pe hârtie cine știe până când. Dar a nu mai scrie deloc ar fi un semn de resemnare și de acceptare a sorții (evreiești). Ar însemna să plec capul în fața antisemitismului care redevine la ordinea zilei, care, cum se spune, e din nou acceptat în saloane – adică în media, pe străzi. Aceasta este scuza (pretextul) sub care voi scrie totuși cele ce urmează. 

Moștenirea transgenerațională a traumei este obiectul multor cercetări, dar și a multor scrieri personale. Nu înțeleg pentru ce trebuie demonstrată ca fiind reală. Știm bine că dimpotrivă, și alte trăiri, nu numai cele traumatice, se transmit peste generații. Cel puțin empiric, din experiențele de zi cu zi devenim conștienți de aceasta. Astfel, pasiunile străbunicilor pot deveni sau continua să fie și pasiunile strănepoților. Sunt moștenite? Un exemplu viu pentru mine este cum fiul meu, care nu l-a cunoscut pe bunicul cel budist, cel care nu putea omorî nici măcar o muscă și despre care eu nu i-am povestit, îi calcă întru totul pe urme.

Bunicii trăiau în Banat, într-un oraș mare, într-o casă burgheză, într-un apartament foarte generos cu cameră pentru angajata casei, cu o cămară răcoroasă în care puteai dansa sau face roata țiganului de încăpătoare ce era, unde se afla un cântar adevărat de piață pentru cântărirea cartofilor de diferite soiuri, din care se cumpărau câte cincizeci de kilograme și pe care eram și eu așezată la sosire la bunici și la plecare, pentru a putea raporta mamei cât de bine fusesem îngrijită și hrănită… Pe rafturile șpaizului (cum se numea cămara) se înșirau toate bunătățile lumii, puse pentru iarnă de bunica cea harnică și gospodină exemplară. Pe o masă în colț erau puse prăjiturile și torturile acoperite cu șervete brodate și scrobite. În alt colț se afla un răcitor cu gheaţă. Acesta se folosea doar vara și pentru a-l păstra rece, se cumpăra gheață de la omul care o aducea cu o căruță de la fabrică. Era un nene impunător, cu cizme uriașe și sorț negru de cauciuc, care cu un fel de harpon trăgea blocuri din căruță și le tăia în porții. Apoi gheața era adusă în găleți la etaj și pusă în dulapul acela miraculos – până când, nu mai țin minte când, s-a cumpărat primul frigider.

Bunicii erau deschiși la inovații. La ei ascultam un radio Blaupunkt cu un ochi magic cu care se puteau prinde și posturi străine. Eram fascinată de acel ochi verzui care își schimba cercurile concentrice în funcție de claritatea cu care prindeai un post. (Mai târziu a apărut un radio cu tranzistori trimis de vreo rudă de la capătul celălalt al pământului.) Tot la bunici a apărut primul televizor al familiei! La ei puteai vedea și posturi din Iugoslavia și din Ungaria. Transmisiile sportive erau pasiunea bunicului. La început meciurile de fotbal le ascultam la radio cu legendarul Szepesi György, mai târziu le vedeam la televizor comentate de Vitrai Tamás. Pasiunea pentru sport s-a transmis și strănepoților.

Dar cea mai intelectuală pasiune, în afara cărților din biblioteca ce acoperea un imens și mai ales extrem de înalt perete al sufrageriei, era cititul presei. Bunicul era abonat la cinci cotidiane, cel puțin două hebdomadare și la reviste lunare de literatură și știință. Citea ziarul local Drapelul Roșu, Szabad szó, Scânteia, Előre și ziarul sârbesc Borba. Bunica era veșnic nemulțumită de cantitatea prea mare de hârtie care venea zilnic. Iar bunicul venea de la redacție sau de pe drumuri, se spăla pe mâini îndelung, obsesiv, și se punea pe citit. După citirea ziarelor, se spăla iarăși temeinic pe mâini și se așeza la masa din bucătăria mare pentru a mânca cele gătite de soție, pe care o lăuda neobosit, zi de zi, pentru arta ei culinară. Cred că astfel încerca să o împace cu „necazurile” pe care i le făcea cu pasiunile lui.

Inițial, apartamentul fusese locuit doar de ei. După schimbarea de regim și naționalizare a trebuit să se retragă în două camere din cele patru. Dar una din ele, fiind de fapt sufrageria originală, era o cameră de trecere, plină de mobila și de obiectele lor. Cred că nu au considerat nicio secundă că nu li s-ar fi cuvenit. Aici era și un imens birou empire, care nu mai era folosit pentru scris ci devenise sanctuarul, depozitul pasiunii bunicului… acela de cititor de ziare. Astfel că, în copilăria mea, stivele de ziare colecționate de el ajungeau la înălțimi, pentru mine, amețitoare – totul în ideea că va mai citi cândva ceva din ele…

Și aici am ajuns din nou la teoria transgenerațională. E prima dată că vorbesc despre acest subiect. Nu am amintit de asta niciodată în familia pe care mi-am făcut-o și totuși fiul meu cel mare NU este capabil să arunce nimic tipărit. Există și în el o evlavie față de scris. Și la mine acasă și în casa lui adună ziarele. E drept că întâi le răsfoiește și pune deoparte ce nu a reușit încă să citească și plănuiește s-o facă mai târziu. Diferența este că nu mai avem camere de trecere cu înălțimi de patru metri și birouri nefolosite… Spațiul pe planetă e tot mai strâmt și astăzi apar și ziare digitale, precum cel pentru care scriu. Și ironia sorții face ca el, băiatul meu cel mare, colecționarul, să lucreze și el tocmai pentru un astfel de ziar imaterial. Cu toate acestea, suntem abonați cu încăpățânare la hârtie și o păstrăm cu mare respect. Cine știe când vom mai apuca să citim ceva important, poate vreo veste bună despre starea planetei și a locuitorilor săi? Mă întreb ce s-o fi ales de stivele de ziare ale bunicului? Familia s-a răspândit în cele patru colțuri ale lumii.

Vera Medrea

Undeva pe glob, patru luni după 7 octombrie 2023