În urmă cu doi ani am primit volumul memorialistic „În umbra măslinilor”, de Alexandru Anca, editat la Editura Limes din Cluj-Napoca. Pe copertă, o fotografie a soţilor Sandu şi Erna Anca, din Hedera, odihnindu-se pe o băncuţă, în umbra măslinilor, privindu-ne cu blândeţea care-i caracterizează. Am răsfoit primele pagini şi, să nu mint, am pus cartea deoparte.

Cu lux de amănunte erau descrise „lunile epuizante de boală, din perioada 2003/2004, îngreunate de căderi, de efectele întârziate ale iradierilor, ale tratamentelor medicamentoase”. Nu aveam puterea sufletească să continui să citesc, mai ales că şi eu am trecut un an în care am înţeles sensul profund al cuvântului sănătate şi în care am pierdut câţiva prieteni, prieteni dragi, care ne-au părăsit înainte de vreme. Şi totuşi, Erna şi Sandu mă priveau de pe copertă, amintindu-mi de prietenia care ne leagă, de volumele memorialistice din trecut, care mă încântaseră, la vremea lor. Aşa că am reluat lectura cărţii şi, pot spune că, de data asta, nu am mai putut-o lăsa din mână, până la ultima pagină.

După volumele „Destin ardelenesc” şi „Din Bucureşti în Ţara Făgăduinţei”, autorul publică „În umbra măslinilor” care, aşa cum mărturiseşte, este cel de al treilea şi ultimul volum al trilogiei sale autobiografice: „La fel ca în primele două volume, firul povestirii păstrează autenticitatea faptelor desfăşurate în coordonate implacabile ale istoriei. Dacă „în umbra măslinilor” se pot împlini visuri şi petrece miracole, viaţa nu este scutită nici aici de căderi şi înfrângeri dureroase, ale căror răni nu se vor închide poate niciodată…” Nu mi-am putut imagina, până la citirea acestor pagini, că Erna şi Sandu au fost ca Pasărea Phoenix, că au trăit o viaţă zbuciumată cu urcuşuri şi coborâşuri abrupte, că au trecut prin încercări care amintesc patimile lui Iov, dar nu şi-au pierdut speranţa şi dragostea de viaţă. O prietenă din primii ani de viaţă povesteşte: „Cu Erna m-am jucat în copilărie în curtea unde locuia, atrasă de veselia şi şotiile pe care le punea la cale. Mai târziu a devenit o fată frumoasă căreia îi plăcea să cânte şi să danseze. La redacţia ziarului unde lucra toţi băieţii îi făceau curte. Dar dintre toţi ea l-a ales pe tânărul şi tăcutul ardelean. Doreau să se căsătorească. El nu avea însă ceea ce se chema atunci „un dosar bun”.- „Trebuie să te desparţi de el”- i s-a spus. Dar Erna n-a avut nici un moment de ezitare” Şi, s-au căsătorit, au avut doi băieţi, pe Tavi şi pe Tibi care, la timpul lor, s-au căsătorit şi ei, venind pe lume şi nepoţii. O famile. Dacă viaţa s-ar fi desfăşurat simplu şi normal totul ar fi fost bine dar, nici unul din băieţi nu a avut noroc în căsnicie. Se spune că, „în spatele succesului unui bărbat stă o femeie” dar ce te faci atunci când femeia în loc să colaboreze la creşterea şi educaţia copiilor şi la crearea de condiţii propice pentru ca soţul să se poată realiza profesional, începe să-i „pună beţe-n roate” şi să-i transforme viaţa intr-un coşmar? Cea mai mare tragedie pe care au trăit-o cei doi bunici a fost moartea unuia dintre nepoţi: Sabin- fiul lui Tavi, internat la 19 ani în Spitalul de boli nervoase din Tirat Hacarmel pentru consum de alcool şi droguri. Fugile lui repetate, tentativele de inducere în eroare a personalului medical, în loc să-i uşureze, îi complicau situaţia, irosind şansele problematice pe care le-ar mai fi putut avea pentru a se vindeca de boala psihică de care suferea. La ultima dispariţie, a fost găsit după opt zile „adormit” într-un ungher ascuns al şuk-ului din Tel Aviv. O siringă aflată lângă corpul lui neînsufleţit lăsa să se tragă concluzia că decesul i-a fost cauzat de o supradoză de drog extrem de puternic. Se născuse cu un talent deosebit la desen, lăsând în urma sa o mulţime de portrete foarte reuşite, dar, cu o fire pe care nici-o forţă nu o putea stăpâni şi nici-un efort nu putea să-l ajute. Acest capitol din viaţă face parte din ceea ce autorul consideră „înfrângerile dureroase ale căror răni nu se vor închide poate niciodată”. Soţii Anca au ajuns în Israel în 1988, „reîntregind” familia cu cei doi băieţi care au sosit înaintea lor. Rar poţi întâlni oameni care nefiind „vatikimi” (cu vechime în ţară) să fie atât de receptivi la tot ce se petrece în jur. Autorul redă cu un talent deosebit peisajul, persoane, evenimente din Israel, dovedind, aşa cum a scris regretatul Liviu Moscovici „talentul de a-l captiva pe cititor”. Unul din personajele care ni s-au „lipit la inimă” este Mamaia, mama lui Erna. „Prin câte n-a trecut ea în aproape un secol! Anii de război cu persecuţiile rasiale, o căsătorie nefericită, divorţ, femeie singură cu un copil, multă suferinţă, puţine bucurii. Pe lângă toate astea o sănătate greu încercată(… ) Nimic n-a reuşit să-i înfrângă dragostea de viaţă, să-i zdruncine optimismul, sănătatea sufletească. Cei doi băieţi ai noştrii, s-au bucurat de aripile ocrotitoare ale unei bunici fără pereche, adorând-o pentru inima ei caldă şi umorul generos care n-o părăsea niciodată”. Familia a serbat-o la 90 de ani „încă în putere, activă şi lucidă, sprijin neobosit şi pildă de dragoste şi bunătate pentru toţi: copii, nepoţi şi strănepoţi (…) cu un ten frumos şi neted ca în floarea vieţii, îşi purta cu mândrie titlul de străbunică”. Este inimaginabil de greu să poţi scrie despre această carte, fiind tentat să intri în amănunte, pentru că totul, absolut totul, este interesant şi descris cu talent literar . De altfel, precizez din nou, că nu sunt critic sau comentator literar, sunt cititorul-artist care vibrează la frumuseţea şi talentul cu care sunt scrise cărţile pe care le citesc, în majoritate scrise, spre marea mea bucurie, de scriitori-prieteni. Dovadă că perechea Anca nu trăieşte numai în trecut este participarea lor activă la acţiunile organizaţiei originarilor din România. Dacă HOR-ul din Hedera, în pofida atentatelor care tulburau liniştea oraşului, au găsit în anul 2000, o „clipă de acalmie” ca să le serbeze Nunta de Aur, acum ar trebui să se pregătească să le serbeze din nou, 65 de ani de viaţă trăiţi împreună „şi la bine şi la rău” . Se poate considera bogat şi fericit cine se bucură de prietenia lui Sandu şi Erna. Poetul Andrei Fischof scria despre familia Anca: ”…prin întregirea familiei în Ţara Făgăduinţei, toate şi-au regăsit rostul (…) toate păsările s-au reaşezat pe crengi”. Numai că aşa cum înţeleg din paginile acestui volum, lucrurile au fost tare zbuciumate. Cine vrea să înţeleagă complexitatea vieţii unei familii, care a învins multe vicistitudini şi nu şi-a pierdut niciodată speranţa şi omenia, va citi cu interes această sagă de familie. Am ajuns la ultima pagină şi am închis cartea. De pe copertă mă privesc doi îndrăgostiţi „în umbra măslinilor”, Sandu şi Erna Anca, cărora le doresc MULŢI ANI FERICIŢI cu SĂNĂTATE!