Prima – povestea pictorului Victor Brauner. Obsedat de tema omului fără un ochi. În 1931 pictează chiar un autoportret cu ochiul scos. 
Şi alte numeroase schiţe în jurul aceluiaşi subiect. Fiind rugat de Brâncuşi, fotografiază în 1927 la întîmplare cîteva străzi şi case din Paris. Printre ele inclusiv clădirea în care, opt ani mai tîrziu, în 1935, fiind implicat fără voia sa într-un scandal, ciobul sticlei aruncate la întîmplare avea să-i scoată un ochi!
A doua – povestea scriitorului Cesare Pavese. Obsedat de tema sinuciderii, trece ideea pe seama unui personaj feminin secundar. Romanul Tre donne sole debutează cu imaginea unei tinere care a încercat să se sinucidă luînd o supradoză de somnifere într-o cameră de hotel din Torino. Este salvată în ultima clipă. Acţiunea înaintează (anevoios) în jurul tribulaţiilor unei alte femei mature, care rătăceşte între legături sexuale întîmplătoare şi obligaţii de serviciu obositoare. Uneori revine în fundal tînăra Rosetta, care îşi repetă cu încăpăţînare deziluzia pe care i-o provoacă viaţa şi nu acceptă resemnarea matură a protagonistei. Romanul se încheie circular: fata reuşeşte să se sinucidă, otrăvindu-se într-o cameră închiriată. “Non pareva nemmeno morta. Soltanto un gonfiore alle labbra, come fosse imbronciata. Il curioso era stata l’idea di affittare uno studio da pittore, farci portare una poltrona, nient’altro, e morire così davanti alla finestra che guardava Superga. Un gatto l’aveva tradita – era nella stanza con lei, e il giorno dopo, miagolando e graffiando alla porta, s’era fatto aprire.” (Nici nu părea moartă. Doar o umflătură a buzelor, de parcă era bosumflată. Ciudată fusese ideea ei de-a închiria un atelier de pictor, să ceară un fotoliu, nimic altceva, şi să moară aşa în faţa geamului care dădea spre Superga. O pisică o trădase – era în cameră cu ea şi în ziua următoare, mieunînd şi zgîriind uşa, a chemat lumea.)
După cîţiva ani, Cesare Pavese însuşi se sinucide într-o cameră de hotel din Torino, înghiţind o supradoză de somnifere. Se spune că, în culmea delicateţii, înainte de-a se întinde pe pat, pentru a-şi aştepta moartea, s-a descălţat spre a nu murdări cuvertura şi a stins lumina ca să nu consume curentul…
A treia – povestea scriitorului Mihail Sebastian. Supravieţuieşte anevoios în România anilor ‘40, ca evreu sub dictatura legionară, în valul de antisemitism antonescian, văzîndu-şi îndurerat prietenii cum devin pe rînd rinoceri, el în schimb fiind permanent frămîntat de mizeria materială a războiului, printre nedreptăţi şi abuzuri. Descrie cu accente impresionante în Jurnalul său aceasta etapă chinuitoare. Îndată după eliberare speră să-şi mai tragă puţin suflarea, să-şi redobîndească demnitatea umană. Însă, pe cînd traversa în fugă strada pentru a ţine o conferinţă despre Balzac, este lovit mortal de un camion şi moare stupid, absurd.
Cu cîţiva ani înainte, în romanul Accidentul (!), un lucru similar i se întîmplase eroinei sale (din nou premoniţia a fost transferată către un personaj feminin): “Nu-şi dădea seama cît timp trecuse. Cîteva secunde? Cîteva lungi minute? 
Nu simţea nimic. Auzea în jurul ei voci, paşi, chemări, dar totul surd şi cenuşiu, ca un fel de pastă sonoră, din care numai uneori se desprindea cu o subită claritate un clopot de tramvai sau un strigăt, pentru ca imediat să reintre în aceeaşi rumoase stinsă. Va să zică un accident, gîndi ea foarte calm, aproape cu indiferenţă. Gîndul nu-i deşteptă nici o alarmă, nici o grabă. Avea foarte vag impresia că trebuie să fie lungită pe jos, lîngă trotuar, cu capul în zăpadă, dar nu încercă să facă nici o mişcare. Îi trecu prin minte o întrebare stupidă, fără sens: Cît să fie ceasul?”.
Coincidenţe stranii, care dau fiori.
preluare din http://laszloal.wordpress.com
