Anul acesta, la comemorarea celor 73 de ani de la pogromul de la Bucureşti, rabinul Elchanan Gutman m-a rugat să vorbesc despre două aspecte ale Holocaustului evreimii române, care i s-au părut interesante. Primul: când a început Holocaustul evreimii române? Cel de al doilea : dacă pogromul de la Bucureşti poate fi considerat ”Noaptea de cristal” (=Kristallnacht) a evreimii române?  

Sinagoga tel-aviviană unde a avut loc comemorarea este condusă de Efraim Gutman şi se numeşte ”Beit Yakov, Yosef, HaRav Zvi Gutman”, primele două nume fiind ale fraţilor mai mari ai rabinului Efraim Gutman, Iancu şi Iosif, scriitori de limba română, fiii cei mai mari ai rabinului Zvi Gutman, victime ale pogromului de la Bucureşti. Tatăl lor, rabinul, a avut norocul de a supravieţui acestui pogrom tragic cu 128 de victime, numeroşi răniţi, câteva sinagogi distruse (printre care Templul Sefard ”Cahal Grande”, considerat cea mai frumoasă sinagogă sefardă balcanică), numeroase magazine şi locuinţe evreieşti dievastate sau jefuite.

Sinagoga ”Beith Yakov, Yosef, HaRav Zvi Gutman” continuă tradiţia iudaismului bucureştean şi organizează atât celebrări ale sărbătorilor evreieşti, cât şi comemorări anuale ale tuturor evenimentelor tragice care au lovit evreimea română în secolul trecut. Atunci când m-a invitat, a precizat că nu voi fi singurul vorbitor (deşi ceilalţi vorbitori, printre care profesorul universitar Jean Askenasy, vor trata alte aspecte ale tragicului eveniment) şi a mai adăugat că unii oameni îşi pun aceste întrebări, care i se par interesante şi lui. Bineînţeles, rugându-mă să mă refer la aceste aspecte în calitate de istoric profesionist, dându-mi părerea personală, chiar dacă ştiu că şi alţii au încercat să răspundă la aceste întrebări.

Începutul Holocaustului din România

Pentru a răspunde la prima întrebare, trebuie să observăm câteva aspecte istorice şi să le luăm în consideraţie. O întrebare auxiliară este: ce înseamnă Holocaust? Este Holocaustul numai deportarea şi lichidarea fizică a evreilor sau este un fenomen mai complex, incluzând promulgarea unei legislaţii antisemite (declarată, sau nu), măsuri sociale şi culturale antievreieşti în condiţiile existenţei acestora în Germania nazistă, excluderea juridică a evreilor sau a unei părţi a lor? Răspunsul la această întrebare este că Holocaustul nu este un fenomen început cu lichidarea fizică a evreilor, aceasta fiind un stadiu avansat al acestei tragedii. Părerea noastră este că începutul Holocaustului are loc odată cu promulgarea legislaţiei discriminatoare a evreilor. În ceea ce priveşte România, el poate fi considerat că a început odată cu promulgarea legislaţiei antisemite de către guvernul Octavian Goga – Alexandru Constantin Cuza, în perioada scurtă în care acest guvern a fost la putere (decembrie 1937 – februarie 1938). Chiar dacă era vorba de un guvern care continua – în mod teoretic – să conducă România pe baza constituţiei liberale din anul 1923, el adoptase unele legi antievreieşti de inspiraţie germană nazistă, bazate pe legile de la Nürnberg. Deşi aceste legi nu erau generale, deşi nu se punea problema excluderii totale a evreilor din România pe calea deportării şi a lichidării fizice, totuşi aceste legi deschid drumul unor persecuţii mult mai grave. Pe lângă faptul că, de data aceasta, antisemitismul devenise politică de stat. Unele aspecte socio-politice şi economice antisemite, existente în orice societate într-o formă latentă şi respinse de puterea de stat pe cale juridică, administrativă şi politică (ceea ce ducea la respingerea lor şi – în mod treptat – la anihilarea lor ) încep să fie nu numai tolerate şi nepedepsite, ci şi încurajate de puterea de stat pe cale legislativă. Discriminarea evreilor ca grup şi ca indivizi devine tolerată, garantată şi chiar încurajată de unele oficialităţi pe baza unor legi promulgate chiar de guvernul naţionalist antisemit care preluase puterea pe cale democratică. Mai mult decât atât : aceste legi discriminatorii antievreieşti au rămas în vigoare şi după căderea guvernului care le promulgase, respectiv în perioada dictaturii regale a regelui Carol al 2-lea. Chiar dacă în această perioadă se constată o anumită acalmie, iar România primeşte refugiaţi evrei din Germania şi Austria, iar după izbucnirea celui de al doilea război mondial din Polonia, legislaţia antisemită nu a fost abrogată. Cei afectaţi de această legislaţie – respectiv evreii rămaşi fără cetăţenie, precum şi o parte a intelectualilor practicieni şi a oamenilor de afaceri evrei – au rămas afectaţi de ea şi ulterior. Unii dintre ei ei caută calea emigrării; treptat se lămureşte că tendinţa guvernanţilor era emigrarea masivă şi forţată a evreilor. Tolerarea fenomenului antisemit a netezit calea extinderii lui sub forme noi, chiar dacă acestea se manifestă ceva mai târziu, după raptul Basarabiei şi Bucovinei de nord ca urmare a pactului Molotov-Ribbentropp, a Transilvaniei de nord pe baza ”dictatului de la Viena”, a Cadrilaterului pe baza acordului cu Bulgaria.

Pogromul de la Dorohoi

Acuzarea evreilor de ”trădare”, considerarea lor ca vinovaţi de această catastrofă naţională românească, apare într-o societate care deja acceptase ideea excluderii lor în mod oficial şi legal, cu toate că era vorba de cetăţeni, care uneori se manifestau ca patrioţi, ”buni români”. Aici este cazul să amintim pogromul de la Dorohoi, care a avut loc pe fundalul înmormântării unui soldat evreu (sau, român de etnie evreiască) din armata română, căzut eroic pentru apărarea ţării. În acest caz apare graficul raporturilor sociopolitice. Cazul în sine este cunoscut. La Herţa, la transferul administraţiei militare şi civile române şi înlocuirea ei cu cea sovietică, are loc o dispută între un ofiţer român şi un ofiţer sovietic. Ofiţerul sovietic, obişnuit cu alte norme decât cele democratice, scoate revolverul şi se pregăteşte să tragă în ofiţerul român. Un soldat – subofiţer – român (de fapt, de etnie evreiască), se repede să-şi apere comandantul, interpunându-se între cei doi ofiţeri. Dar ofiţerul sovietic nu ezită, trage şi îi omoară pe amândoi. Autorităţile române de stat militare şi civile îi consideră pe ambii (ofiţerul şi soldatul ucis) drept eroi naţionali : într-adevăr, ei făcuseră o încercare eroică (deşi din proprie iniţiativă şi fără nici o şansă de reuşită) de apărare a patriei şi plătiseră cu viaţa. Decizia a fost ca ambii să fie înmormântaţi cu onoruri militare, ca eroi naţionali, fiecare după ritul religios căruia îi aparţinuse. Aceasta este prima fază : considerarea oficială, de către autorităţile statale, a ambilor ca eroi naţionali, indiferent de originea lor etnică. Prin urmare, corpul neînsufleţit al soldatului evreu este trimis la Dorohoi, însoţit de zece soldaţi evrei (pentru a fi un quorum de rugăciune – ”minian” – militar). La cimitirul evreiesc din oraş sunt prezente autorităţile locale, liderii comunităţii evreieşti. Aceasta este prima fază. Urmează însă faza următoare: un număr de soldaţi români, din alte unităţi din Bucovina de nord, care se descompuseseră ca urmare a ”retragerii”, ajung la Dorohoi şi văd un ceremonial la cimitirul evreiesc. Ei nu ştiu că este vorba de înmormântarea camaradului lor devenit erou. Considerând că ”evreii” (observaţi generalizarea!) ar fi vinovaţi de raptul teritoriilor româneşti de către URSS, soldaţii români retraşi în dezordine trag în evreii adunaţi la cimitir, ucigând chiar şi pe proprii lor camarazi evrei prezenţi în mod oficial. Faptul devine pogrom, se extinde pe străzile oraşului, încetează numai ca urmare a unei ploi torenţiale. Urmează faza a treia: cererea unor lideri evrei locali adresată autorităţilor pentru a lua măsuri, dar acestea nu iau măsuri suficiente. Deci, atitudinea antievreiască a gloatei este tolerată, chiar dacă legislaţia antievreiască promulgată în ţară nu includea permisiunea crimei pogromiste. Data era 30 iunie 1940. Un pogrom petrecut la Galaţi (în care au fost ucişi evrei – sau poate şi alţi oameni, dar care nu erau localnici – care voiau să treacă în Basarabia sovietizată, evreii cu speranţa că nu vor mai suferi ca urmare a antisemitismului) – ca urmare a unui conflict între cei care voiau să treacă ”dincolo” şi funcţionarii poliţiei duce la intervenţia armatei. Deci, autorităţile statale sunt implicate în mod direct, sau cel puţin tolerează atitudinea unor soldaţi. Aceste pogromuri nu au avut loc în timpul dictaturii antonesciene, nici în timpul ”statului naţional legionar”, ci în ultima fază a dictaturii regale carliste, transformată în anarhie: fie că autorităţile statale nu mai puteau menţine ordinea, fie că se arătau tolerante faţă de antievreismul gloatei. Deci se poate vorbi fie despre un antisemitism de stat, fie despre indulgenţă faţă de un antisemitism popular: Holocaustul început prin legislaţia antisemită a guvernului Goga-Cuza continuă pe această cale.

Paralelă între pogromul de la Bucureşti şi Kristallnacht

În privinţa celei de a doua chestiuni, a paralelismului între pogromul de la Bucureşti şi ”Noaptea de cristal” (=Kristallnacht) din Germania, apar unele întrebări. Care sunt elementele comune între aceste două catastrofe şi care sunt deosebirile între ele? Istoricii Holocaustului consideră ”Noaptea de Cristal” (9-10 noiembrie 1938) ca o răscruce în istoria evreimii germane şi a distrugerii ei. Nu este vorba numai despre o legislaţie antisemită, despre excluderea evreilor din societate, economie şi cultură, despre promulgarea teoriei rasiste, fenomene începute odată cu preluarea puterii de către partidul nazist (în ianuarie 1933), ci despre un atac general fizic împotriva evreilor în întreaga Germanie şi în unele părţi ale Austriei. Organizatorii şi autorii sunt trupele SA şi civili nazişti. Numărul victimelor evreieşti a fost de 91 persoane ucise; 30.000 evrei au fost arestaţi şi internaţi în lagăre de concentrare; 7000 de afaceri evreieşti au fost distruse sau jefuite; 1000 de sinagogi au fost incendiate (95 dintre ele numai la Viena), unele distruse, precum templul din Fasanenstrasse (Berlin). Pentru data respectivă, înaintea deciziei aplicării ”soluţiei finale” şi a izbucnirii celui de al doilea război mondial, cifra victimelor era uriaşă. ”Noaptea de cristal” a avut loc cu binecuvântarea puterii de stat germane. Rezultatul ”Nopţii de cristal” a fost întărirea străduinţei evreimii germane de a emigra.

Care este locul pogromului de la Bucureşti în cadrul istoriei Holocaustului evreimii române? El a avut loc în condiţii în care Holocaustul – incluzând atacul fizic împotriva evreilor – era început deja. Legislaţia antisemită începuse să fie promulgată de la începutul anului 1938, iar atacul fizic împotriva evreilor începuse din anul 1940, încă înainte de preluarea puterii de către Garda de Fier. După ce a preluat puterea, această organizaţie a înăsprit legislaţia antisemită, agravând situaţia evreilor în România. La aceasta s-a adăugat jaful averilor (şi, în general, al bunurilor) evreieşti: legionarii erau interesaţi să se îmbogăţească, iar liderii partidului lor erau preocupaţi de acest lucru. Ordinea în stat nu era principala lor preocupare, ei preferând aspectul ideologic şi tendinţa îmbogăţirii personale vizavi de ideea de Realpolitik şi de dezvoltare a statului. Se ajunsese ca legionarii, deşi erau asociaţi la putere, să se comporte ca şi cum ar fi fost în opoziţie şi ca terorişti. Aceasta era poziţia lor vizavi de poziţia mareşalului Ion Antonescu: acesta era preocupat de menţinerea, întărirea şi dezvoltarea statului. Înlăturarea lor din guvern de către Ion Antonescu s-a datorat tocmai acestui lucru. Deşi mareşalul nu era mai puţin antisemit decât asociaţii lui legionari, el era mai realist decât aceştia: el nu acţiona pe baze ideologice, nici nu urmărea îmbogăţirea adepţilor lui. Este adevărat că demiterea ministrului de interne legionar de către Ion Antonescu s-a datorat uciderii unui ofiţer german, lucru pe care poliţia nu reuşise să-l prevină (fapt paralelizabil cu uciderea diplomatului Von Rath de către tânărul evreu Herszel Grynszpan la Ambasada Germaniei din Paris, care servise ca pretext pentru ”pedepsirea” evreilor în cadrul ”Nopţii de cristal”). Dar motivul real al demiterii ministrului de interne legionar era dorinţa mareşalului de a exclude Garda de Fier din guvern, după ce reuşise să-i demonstreze lui Hitler că legionarii nu sunt guvernanţi serioşi, că nu se poate pune bază pe ei în cazul unui război împotriva URSS şi că el, numai el, reprezintă o bază reală în acest sens. Furia legionarilor s-a manifestat sub forma rebeliunii de la 21-23 ianuarie 1941. Rebeliunea fusese pregătită de aceştia, dar ea s-a manifestat cu intensitate numai la Bucureşti. Pogromul organizat de legionari împotriva evreilor din Bucureşti avea un scop dublu: atât lovirea evreilor, fapt însoţit de jaful averilor acestora şi îmbogăţirea legionarilor şi a susţinătorilor lor, cât şi distrugerea ordinii publice pentru a-l enerva pe Ion Antonescu, a-l face să-şi piardă puterea şi a determina preluarea puterii de către Garda de Fier în unicitate. Ion Antonescu i-a lăsat pe rebeli să acţioneze timp de trei zile, pentru a demonstra lui Hitler neseriozitatea acestora – şi după aceea a înnăbuşit rebeliunea cu ajutorul armatei. Rebeliunea a avut loc numai la Bucureşti, deoarece scopul ei era bine definit, iar dezordini în oraşele de provincie nu ar fi ajutat acestui scop. Înfrângerea rebeliunii legiunii legionare a produs bucurie în rândul românilor care se opuneau legionarilor şi chiar se temeau de aceştia. Au fost cazuri în care bucuria se manifesta chiar sub forma adulării lui Ion Antonescu. El a ieşit întărit mult ca urmare a înfrângerii rebeliunii, precum şi a lichidării Gărzii de Fier şi a scoaterii ei în afara legii. Chiar şi evreii au căpătat încredere în ”Conducător”, bucuroşi că au scăpat de legionari: speranţa lor era că situaţia lor se va îmbunătăţi. Dar a urmat intrarea României în război, pogromul de la Iaşi (cu circa 14.000 de victime), deportările în Transnistria, de data aceasta decise de puterea de stat antonesciană. Deci, pogromul de la Bucureşti a fost numai un aspect, poate chiar o fază, în istoria Holocaustului evreimii române.

Observăm deci câteva asemănări, dar şi deosebiri între ”Noaptea de cristal” din Germania şi pogromul de la Bucureşti. Nu putem da un răspuns precis la întrebarea referitoare la paralelismul între aceste două tragedii. Totuşi, observăm că diferenţele organizatorice şi de acţiune, ca şi în privinţa cadrului desfăşurării, sunt mai mari decât asemănările şi preferăm a nu folosi termenul ”Noaptea de cristal a evreimii române”. Trebuie să subliniem diferenţele între modul în care s-a petrecut Holocaustul, de la ţară la ţară, elemente locale adăugându-se elementelor generale, în cadrul tragediei generale. Precum şi faptul ca tragedia generală a Holocaustului include şase milioane de tragedii individuale, ca şi alte milioane de tragedii ale supravieţuitorilor – mutilaţi, pauperizaţi, rămaşi fără familii sau fără o parte a membrilor familiilor lor.