Tata a avut trei fraţi şi patru surori (în total opt), iar mama patru surori şi doi fraţi (în total şapte). Este incredibil pentru zilele noastre ca două familii evreieşti de condiţie modestă, cu o singură persoană salariată sau activă (bunicul Zádor era învăţător, bunicul Baumzweig meseriaş) să fi întreţinut câte 7-8 copii. Bunicile, bineînţeles, n-au lucrat niciodată, ocupându-se exclusiv de copii. Un cunoscut ziarist israelian, clujean de origine, îşi aminteşte în scrierile sale, de atmosfera caldă din sânul familiei Zádor unde în modesta locuinţă din strada TelekyRădăcinile familiei mele

Nu mi-am cunoscut, din păcate, bunicii. Au decedat cu mulţi ani înainte ca eu să mă fi născut. Dacă despre bunicii Zádor (paterni) mai ştiu câte ceva, existând şi unele documente, despre bunicii Baumzweig (materni) nu ştiu aproape nimic.

Atât tata cât şi mama proveneau din familii numeroase. Tata a avut trei fraţi şi patru surori (în total opt), iar mama patru surori şi doi fraţi (în total şapte). Este incredibil pentru zilele noastre ca două familii evreieşti de condiţie modestă, cu o singură persoană salariată sau activă, (bunicul Zádor era învăţător, bunicul Baumzweig meseriaş) să fi întreţinut câte 7-8 copii. Bunicile, bineînţeles, n-au lucrat niciodată, ocupându-se exclusiv de copii. Un cunoscut ziarist israelian, clujean de origine, îşi aminteşte în scrierile sale, de atmosfera caldă din sânul familiei Zádor unde, în modesta locuinţă din strada Teleky, (astăzi Einstein) bunica gătea nu numai pentru familia ei de 9-10 persoane, dar erau uneori invitaţi la masă şi câte 2-3 copii evrei săraci.

Bunicul Zádor Benő era originar din Slovacia, se pare că familia s-a mutat la Cluj pe la mijlocul secolului al XIX-lea. În august 1967 am mai găsit la Trnava (Nagyszombat), lângă Bratislava, o verişoară de-a tatălui care nu plecase niciodată de acolo şi scăpase norocos de deportare.

Bunica Zádor (născută Marton Johanna) făcea parte din cunoscuta familie Marton din Târnăveni care a dat de-a lungul deceniilor importanţi oameni politici, diplomaţi, demnitari, publicişti. Personalitatea marcantă a familiei era Dr. Marton Ernő, fondatorul cunoscutului cotidian Új Kelet (care apare şi astăzi în Israel), deputat în Parlamentul României, viceprimar al oraşului Cluj de două ori şi, mai ales, fruntaş sionist în perioada interbelică.

Zador Benő era învăţător, cu o activitate didactică de peste 35 de ani, din care zeci de ani ca director al şcolii elementare neologe şi de Talmud Tora din curtea sinagogii neologe de pe str. Ferencz József (astăzi Horea). Tot aici era  învăţătoare, foarte iubită, şi mătuşa mea Zador Lenke (sora mai mare a tatălui, căsătorită cu Marton Ede) până la finele anilor treizeci. În anul 1928, cunoscutul prim rabin neolog, Dr. Eisler Mátyás (care a păstorit comunitatea aproape 40 de ani, până în anul 1930), în prefaţa la volumul său de remarcabile predici (Predigte), îl omagiază pe bunicul meu pentru activitatea pedagogică prodigioasă de peste 35 de ani, numindu-l colaboratorul şi  prietenul său.   Au decedat la un an distanţă, mormintele lor din vechiul cimitir neolog din Cluj aflându-se la câţiva metri depărtare.

Este interesant de arătat că, urmare a cercetărilor mele, am ajuns la concluzia că familia Zádor din Trnava şi Cluj nu se înrudeşte deloc cu zecile de familii Zádor din Ungaria-Budapesta (unde, de exemplu, a trăit şi a creat cunoscutul pictor Zádor István) nici cu cei din comuna Zădărlac (Zádorlak) de lângă Arad. Bunicii Baumzweig erau din zona Năsăudului, apoi s-au mutat la Cluj.

Părinţii şi primii mei ani de viaţă, la Bucureşti

Părinţii mei Zador Rudolf şi Rozalia (născută Baumzweig) erau mezinii familiilor. Tata a absolvit gimnaziul inferior la Liceul de Băieţi Evreiesc din Cluj. A fost un foarte bun tehnician în industria textilă (mai ales în domeniul maşinilor de tricotat) cu stagiu efectuat la cunoscute firme textile din Chemnitz (Karl Marx Stadt) din Germania. Mama era modistă.

S-au cunoscut în taberele de vară Haşomer Haţair şi s-au căsătorit în anul 1934. În arhiva familiei există zeci de fotografii de la aceste tabere de educaţie iudaică şi sionistă. Apoi, în anul 1935, s-au mutat la Bucureşti unde tata a fost angajat la o importantă firmă textilă numită IDIT, cu patronat german, unde a lucrat până în primăvara anului 1945. A ocupat mult timp funcţia de conducător tehnic iar patronii i-au rezolvat aprobările pentru exercitarea meseriei şi după 1940, când legislaţia antievreiască a introdus drastice limitări. Aici m-am născut eu în aprilie 1938. Ce îmi aduc aminte de perioada aceea? Nu prea multe, aveam doar câţiva ani

Prima amintire este din  în 1941 sau 1942, când am fost nevoiţi să ne schimbăm locuinţa (tot ca urmare a legislaţiei) de la trei camere confort dintr-o casă la curte, situată foarte aproape de serviciul tatii, într-o garsonieră (ceva mai mare) la parterul unui imobil. Avantajul acesteia a constat în faptul că era într-un loc retras şi departe de cartierele evreieşti (Călăraşi,Dudeşti).

Îmi mai aduc aminte că aveam restricţii la ştrandurile centrale, nu aveam drept la telefon, iar în iernile din 1943 şi 1944, duminica, tata era obligat să meargă la curăţat zăpadă (mă lua şi pe mine cu el). Oricum am scăpat uşor, faţă de mulţi alţi coreligionari.

Adevărul e că după grozăviile întâmplate cu familia rămasă la Cluj, părinţii mei s-au ferit, din discreţie, să vorbească despre perioada 1940-1944 trăită de ei la Bucureşti.                                          

Traumele populaţiei evreieşti din Bucureşti le-am aflat doar, după mulţi ani, din “Jurnalul” lui Mihail Sebastian. Nimeni nu a descris până atunci ororile petrecute la Bucureşti (rebeliunea din ianuarie 1941, munca forţată, toate umilinţele şi restricţiile etc.) În 1942 mama a fost concediată din serviciu, tot ca urmare a legislaţiei antievreieşti,

În primăvara anului 1944 ne-am mutat în comuna Colentina, din cauza bombardamentelor. Locuiam în nişte barăci, împreună cu multe alte persoane, iar tata făcea zilnic naveta, cu bicicleta, la serviciu.

Aici ne-au prins evenimentele de la 23 August. În acel moment toată familia tatălui meu rămăsese la Cluj, iar sora mai mare a mamei, la Budapesta. Nu se ştia nimic despre ei.

În primăvara anului 1945 părinţii mei au revenit la Cluj. Eu am mai rămas la Bucureşti ca să nu întrerup şcoala (clasa întâia) apoi am venit şi eu la Cluj.

Familia mea în război şi Holocaust

Aş putea spune că până în anul 1940 viaţa familiilor Zádor şi Baumzweig a decurs „oarecum” normal. Nu le-a fost periclitată existenţa fizică şi chiar dacă a funcţionat legislaţia antievreiască, atât în Ungaria cât şi în România, au putut să supravieţuiască. Lucrurile s-au schimbat dramatic după anul 1940.

Totuşi au fost unele evenimente excepţionale care au marcat viaţa acestor două familii la care voi încerca, în continuare, să mă refer. La unele am fost părtaş, dar la majoritatea lor nu, aflând despre ele de la părinţi. M-au frapat prin extraordinara solidaritate care a existat între membrii acestor familii. De fapt au fost fapte ieşite din comun.

O să le iau în ordine cronologică.

În anul 1915 a murit pe frontul de est (austriaco-rus), fiind militar KUK, fratele mai mare al tatei, Zádor Béla. A fost o lovitură cumplită pentru familie, unchiul meu fiind primul născut, mândria părinţilor, filolog de mare perspectivă, premiat de Academia de Ştiinţe din Ungaria.

În plin război mondial , bunicul meu a plecat în Galiţia (undeva în zona Lemberg) i-a găsit mormântul şi a reuşit să-i repatrieze rămăşiţele pământeşti la Cluj, unde a fost înmormântat. Gestul lui a creat senzaţie în oraş.

În toamna anului 1944 tata nu reuşise să afle nimic despre soarta familiei rămase la Cluj (un frate şi trei surori). După eliberarea Clujului de trupele germano-maghiare, (la 11 octombrie) s-a hotărât să plece la Cluj să vadă ce s-a întâmplat. Zilnic se interesa cum se poate ajunge la Cluj, dar nu era posibil să se ajungă decât până la Turda, deoarece calea ferată era distrusă de război.

La aproximativ zece zile de la eliberarea Clujului, într-o dimineaţă rece de sfârşit de octombrie 1944 am pornit tata, mama şi cu mine, cu trenul la Turda (niciodată nu am aflat de ce m-au luat şi pe mine, aveam multe rude la care aş fi putut să rămân). Am înnoptat la Turda în casa unor cunoscuţi, iar a doua zi dimineaţa, cu un camion militar am urcat dealul Feleacului. Am fost lăsaţi undeva lângă Teatrul Naţional. Am luat-o pe jos, aveam multe bagaje (alimente), spre cele două case ale familiei aflate în aceeași curte,care se afla în spatele sinagogii neologe. Dar stupoare, toate podurile peste Someş fuseseră aruncate în aer. .Doar la un singur pod, cel de la blocul Urania, se cobora pe trepte de lemn până la luciul apei şi se traversa pe un ponton militar făcut de soldaţii ruşi, apoi se urca la fel, pe malul celălalt. Cu chiu cu vai am ajuns la destinaţie. Am bătut la uşile şi geamurile ambelor case, am sunat la toate soneriile, nicăieri nu ni s-a deschis.Tata era disperat şi se aştepta la ce putea să fie mai rău. Într-un târziu, s-a deschis o uşă şi a ieşit cumnata lui tata, Zádor Erzsébet, soţia fratelui Zádor Árpád. A spus că de luni de zile nu deschideau uşa nimănui, atât de înfricoşaţi erau. Am aflat că fratele tatei trăieşte, salvat de soţia sa (cea care ne-a deschis), creştină, (asta este o altă poveste), dar surorile fuseseră deportate. La acel moment Clujul era aproape “Judenrein”. Când s-au revăzut, de emoţie, cei doi fraţi n-au putut să-şi vorbească câteva minute. Aşa am făcut cunoştinţă cu Clujul în jurul zilei de 25 octombrie 1944. Am mai rămas câteva zile apoi, pe aceeaşi rută, ne-am întors la Bucureşti, cu speranţa că surorile tatei au supravieţuit lagărului şi aveau să revină acasă.  N-a fost aşa, muriseră toate trei la Auschwitz.

Câteva amintiri legate de mătuşile mele care nu s-au mai întors din deportare. Nu le-am cunoscut personal.

Zádor Margit prin hărnicie şi talent a ajuns proprietara unui cunoscut şi apreciat salon de modă. Avea mai multe angajate, mergea anual la Budapesta şi Viena să vadă noutăţile în modă şi materiale. De câteva ori l-a luat cu ea şi pe tatăl meu, mezinul familiei.

La mijlocul anilor treizeci,din veniturile sale, a cumpărat un teren de cca. 1500 mp.,în spatele sinagogii neologe şi a construit două vile frumoase , cu etaj. (la finalizarea celei de a doua a contribuit şi Zádor Árpád). Când clădirile au fost terminate şi-a “împroprietărit” cei cinci fraţi, astfel încât la întăbulare fiecare deţinea o cincime din imobile (ea nu figura deloc). La fisc era trecut la proprietar ” Fraţii Zádor”. Aşa a figurat până la mijlocul anilor şaizeci când am fost sfătuit să încep o acţiune de moştenire pentru că unul dintre proprietari trăia în străinătate (mătuşa din Israel,care apoi a şi decedat) şi exista pericolul de naţionalizare.

A fost o procedură lungă. Pe lângă procurarea cu mare greutate a unor acte notariale din Israel, trebuia să dovedesc că mătuşile decedaseră în deportare. Nu aveam nici un act. Am apelat la două cunoştinţe ale familiei, supravieţuitoare, doamnele L.T. şi G.I., care au acceptat să depună mărturie în faţa unui judecător de la Tribunalul Cluj , declarând că fuseseră în aceeaşi baracă cu mătuşile mele şi aveau cunoştinţă de decesul lor. Nu a fost o treabă uşoară să se răscolească, după atâția ani, aceste amintiri tragice.

Dr. Zádor Melitta (Lili) a fost o personalitate deosebită. În martie 1942, când în Ungaria legile antievreieşti funcţionau din plin, Universitatea Ferencz József din Cluj a declarat-o “Doctor Juris Universi” lăudându-i dizertaţia erudită în domeniul jurisprudenţei politice .Frumoasa diplomă ,scrisă în limba latină, se află în arhiva familiei.

Martora L.P. de la procesul de moştenire a declarat că Zádor Melitta, văzînd umilinţele la care sunt supuse femeile în lagăr, a refuzat să se mai hrănească şi a murit de inaniţie.

Zádor Erzsike era o fire mai retrasă, nu am aflat prea multe despre ea.

La începutul anilor cincizeci părinţii mei au amplasat pe mormântul bunicului meu, Zádor Benő, o placă memorială în amintirea celor trei surori decedate în deportare.

În anul 2000, urmare a unei vizite la Memorialul Yad Vashem din Ierusalim,am completat formularele cu date pentru ca numele lor să figureze la “Hall of Names” alături de milioanele de evrei decedaţi în Holocaust,a căror nume au fost identificate. Doar atât am reuşit să fac în memoria   lor…

Abia după mult timp am aflat despre odiseea salvării unchiului meu Zádor Árpád. Soţia lui, Erzsébet, (născută Frank), era de religie evanghelică. Era o căsătorie mixtă foarte reuşită. Unchiul mea avea o funcţie de conducere la fabrica de tricotaje „Lady”.

În martie 1944 trupele naziste au ocupat Ungaria si a fost numit guvernul Sztóyai. Acesta a adus după sine un cortegiu de măsuri discriminatoare suplimentare pentru evrei, de la purtarea stelei galbene şi confiscarea averilor, până la iminenta  ghetoizare şi deportarea populaţiei evreieşti la muncă forţată, „undeva” în Ungaria.

Mesajul conducerii comunităţii evreieşti locale era defensiv, îndemnând pentru ordine şi disciplină, respectarea dispoziţiilor Judenrat-ului. Familia părea să nu aibă nicio soluţie de a evita deznodământul. Singura care nu s-a împăcat cu această situaţie era Erzsébet, soţia unchiului mei Árpád, care, începând din luna aprilie a făcut numeroase demersuri pentru salvarea soţului, în primul rând, şi a întregii familii. A bătut la uşile bisericilor, la unele instituţii ale statului maghiar spitale, organizaţii de caritate (câte mai existau). A ajuns să vorbească şi cu colonelul Pogány, şeful contraspionajului local. Nicăieri nu i s-au făcut promisiuni. În disperare de cauză a reuşit să-l interneze pe unchiul meu  la „Toloncház”, în cartierul Dermata. Acesta era un centru de semi-detenţie unde erau adunaţi cei care nu aveau acte în ordine. Soluţia era provizorie, dar astfel unchiul meu a scăpat de ghetoizare, nefiind la domiciliu când au fost adunaţi evreii din cartier. Dar şi de la ”Toloncház”se făceau periodic expulzări spre Ungaria (Budapesta).

De mai multe ori mătuşa a reușit să obţină să fie şters de pe lista celor ce urmau să fie transportaţi, iar când aceasta nu s-a mai putut , l-a dus acasă şi l-a ţinut ascuns (ziua) în pivniţă. Treaba asta s-a repetat de câteva ori şi aş spune că, în mod miraculos, decizia guvernului ungar de sistare a deportărilor din prima parte a lunii iulie 1944 l-a găsit la Cluj. Au mai trecut câteva luni grele până la retragerea trupelor germano –maghiare din Cluj, dar unchiul meu a scăpat cu viaţa.

Meritul excepţional rămâne al mătuşii mele  Zádor Erzsébet, care apoi a supravieţuit soţului (decedat în anul 1951) cu mai mult de trei decenii. Locuia în apartamentul ei, din casa familială, împreună cu noi. În ultimii ani de viaţă relaţiile dintre noi s-au răcit din cauza unor probleme de moştenire.

În anii optzeci s-a mutat la Bucureşti, la o nepoată, unde a şi murit… Nu am fost la înmormântarea ei, fapt ce regret nespus de mult şi astăzi…  

(Va urma)