Getta Neumann: MĂRTURII despre SITUAŢIA EVREILOR din TIMIŞOARA, în septembrie 1944

La 23 august 1944 România a întors armele împotriva Germaniei hitleriste si s-a alăturat forţelor sovietice. Măsurile antisemite au fost imediat anulate, spectrul deportării fiind înlăturat. Armata germană era în retragere, dar linia frontului trecea prin Timişoara şi exista primejdia ca naziştii să ocupe oraşul, chiar dacă numai temporar. Martori oculari ai acelor vremuri povestesc cum au trăit acele zile. (Mărturii publicate pe pagina web www.bjt2006.org )

 

 La 23 august 1944 România a întors armele împotriva Germaniei hitleriste si s-a alăturat forţelor sovietice. Măsurile antisemite au fost imediat anulate, spectrul deportării fiind înlăturat. Armata germană era în retragere, dar linia frontului trecea prin Timişoara şi exista primejdia ca naziştii să ocupe oraşul, chiar dacă numai temporar. Martori oculari ai acelor vremuri povestesc cum au trăit acele zile. (Mărturii publicate pe pagina web www.bjt2006.org )

 Annie Hammer, născ. Kincs, n. 1920

… am auzit vestea mare în 23 august 1944. Bucurie mare, dar şi teamă: Ce va aduce ziua de mâine? Armata germană era în retragere, trupele nemţeşti erau în Iugoslavia, teama era că vor veni, se vor răzbuna.

La începutul lui septembrie, armata germană era în Serbia, aproape de Timişoara. În căruţe, cum am putut, am pornit spre Lugoj. Noaptea, în drum, ne-am ascuns într-un sat într-un grajd şi dimineaţă am ajuns la Lugoj. Eu am fost cu fratele meu, părinţii erau deja acolo. Am stat la cunoscuţi. Nesiguranţa era tot mare, dar peste câteva zile au apărut tancurile sovietice. În sfârşit, ne-am simţit în siguranţă.

Alon Gal (Andrei Weiss) n. 1938

Războiul a ajuns şi la Timişoara, dar cele câteva bombardamente izolate au fost pentru mine ca o aventură. În nopţile când era alarmă, tata şi un vecin de-al nostru mă puneau într-o pătură şi mă duceau într-un adăpost săpat în grădina casei, căci nu aveam pivniţă. Eu mă trezeam în pătură, în groapa aceea şi îmi imaginam că sunt într-o poveste captivantă. După 23 august 1944, când germanii erau în retragere, controlul asupra Timişoarei a trecut de vreo două ori de la ruşi la germani şi înapoi. În perioada asta noi ne-am refugiat, ceea ce pentru mine a fost un fel de vilegiatură. Asta este una din amintirile care mi s-au întipărit adânc în memorie. Dimineaţa am ieşit cu două valize la bulevardul Take Ionescu care era aproape de strada noastră, strada Semenic. Am oprit o căruţă ţărănească cu care am ajuns la Topolovăţ, la Recaş, în tot felul de sate, prima ocazie pentru mine să văd un sat. Era în ’44, în septembrie, după ce România s-a alăturat Armatei Roşii. Am dormit într-un hambar în care se usca tutun şi am văzut animale de fermă.

Şi asta a fost pentru mine o aventură. De două ori ne-am refugiat aşa, o dată într-un tren care a fost mitraliat de nemţi din avion, însă nimeni nu a fost rănit. Am auzit doar gloanţele pocnind pe acoperişul vagoanelor şi atunci trenul s-a oprit şi am cumpărat lubeniţă de la ţărani şi am mâncat. (râde) Toate acestea au fost pentru mine vacanţe, aşa că am numai memorii plăcute din război. Ţin minte când a fost proclamată pacea şi am auzit sirena fabricii, fabrica ILSA era nu departe de casa noastră, iar mama mi-a explicat că de acum o să fie pace. Eu nu ştiam ce e pacea, atunci mama mi-a explicat că nu o să mai fie alarme şi o să fie mult mai bine, totul o să fie mai bine. Eu nu prea înţelegeam ce poate fi mai bine decât cum a fost…

 

Arnold Junger, n. 1927

eu am fost de faţă în oraş când aviaţia germană a aruncat bomba pe Catedrală La un moment dat s-a apropiat de Timişoara dinspre Belgrad o brigadă de tancuri germane ca să ocupe oraşul. Majoritatea evreilor din Timişoara s-au urcat pe tren şi au tras o fugă către Lugoj că acolo deja intraseră ruşii. Ce s-a întâmplat cu mine? Eu eram în Iosefin la o mătuşă de-a mea. Eram cu bicicleta, eram îmbrăcat aşa cum sunt acuma: pantaloni scurţi, cămaşă şi aveam un ceas Doxa pe mână. Când s-a răspândit zvonul cu venirea nemţilor şi plecarea evreilor, eu m-am urcat pe bicicletă să fug acasă. Asta era la celălalt capăt al oraşului. Când am ajuns acasă, am găsit pe uşă un bilet: Ali, am plecat la Lugoj, vino după noi. Ce să fac? M-am urcat pe bicicletă şi am mers, mers, mers, între timp aviaţia germană bombarda linia ferată la Topolovăţ şi la Recaş, astea sunt două sate în drum înspre Lugoj. Şi eu merg, merg înainte, odată apare în faţă o tanchetă rusească şi un ofiţer călare. Asta era avangarda ruşilor care veneau din Lugoj spre Timişoara. Merg mai departe. 50 de kilometri. Merg, merg, merg şi la un moment dat vin căruţe de tot felul, maşini, Studebaker americane cu ruşi, toţi veneau dinspre Lugoj spre Timişoara. Ajung cu bicicleta la Lugoj. Unde să te duci la Lugoj? Te duci la templu. Merg într-un templu, am găsit părinţii şi când m-au văzut, şi nu numai părinţii, ci şi alţii, au strigat: “Cum ai ajuns tu aici şi cu ceasul încă pe mână?” (râde) Noiembrie 2012, Haiffa

Zsuzsi Stahl, n. 1939

În timpul războiului, când erau bombardamente, mergeam jos în adăpost, nu un adăpost propriu-zis, ci o pivniţă cu lemne. Niciodată nu am dormit în pat. Părinţii aveau o vană de rufe mare unde seara îmi făceau baie, mă spălau şi îmi făceau cozile, că aveam părul foarte lung. Eram îmbrăcată de ieşit din casă, nu în pijama şi dormeam în această vană. Când suna alarma, dacă tata nu era acasă, mă luau mama cu unchiul meu sau cu mătuşa, că toţi am locuit în acelaşi apartament, şi mă duceau jos în adăpost. Una din clipele de haz în timpul bombardamentului a fost că proprietăreasa, doamna Marschal, o femeie micuţă şi slabă, era atât de speriată de bombardament, că şi-a pus vailingul, un fel de lighean în care de fapt se spălau vasele, pe cap şi cu ăsta pe cap a venit jos în pivniţă. Îmi va rămâne toată viaţa în faţa ochilor cum a apărut ea cu ligheanul acela pe cap! (Râde)

Chiar şi în momentele de primejdie ai fost în stare să râzi!

Eram copil, pentru mine era o joacă. Singurul lucru ce l-am priceput era că trebuie să mă feresc când este alarmă. Părinţii m-au învăţat să mă ascund sub casa scărilor, deci cum coboram pe trepte, sub scară, acolo eram oarecum ferită. În locuinţa noastră a căzut o bombă incendiară şi unchiul şi tatăl meu au stins focul, dar pe urmă, dacă s-a reparat şi ce s-a făcut, eu nu mai ţin minte, însă adăpostul nu se mai putea folosi. Atunci ni s-a aprobat să mergem pe strada Văcărescu, după colţ de la noi, era o casă cu o curte enorm de mare cu un adăpost sub pământ, unde încăpeau foarte mulţi oameni. Toţi am ajuns acolo, cei din casa respectivă şi noi, din casa noastră şi din alte case. Erau tot felul de oameni, şi în vârstă şi mai tineri, vorbeau, discutau, povesteau bancuri. Crezând că eu dorm, au povestit diferite bancuri cu multe înţelesuri pe care eu a doua zi le-am repetat la bunica mea. Bunica a fost îngrozită, cum de nu au grijă ce vorbesc în faţa copilului!

Tot acolo, în acest adăpost, într-una din nopţi, am început să-i plâng lui tata că mie îmi trebuie pipi şi că trebuie să fac pipi. Nu a avut încotro, a trebuit să urce cu mine, să iasă din adăpost şi să mă pună acolo, lângă un copac, să fac pipi. Spre norocul tuturor, pentru că toata casa respectivă şi curtea au fost bombardate şi dacă eu nu ieşeam, cu toţii ardeam acolo în adăpost.

Cum cu toţii? Şi ceilalţi au ieşit?

Nu, dar tata a putut să vadă ce s-a întâmplat, a spus la toată lumea să iasă de acolo, că o să ardă. A avertizat lumea şi toată lumea a ieşit afară, aşa că nu au fost victime.

De ce depinde viaţa omului…

Peter Freund, n. 1936

… în ’44 când au venit ruşii în ţară, nemţii fugeau de ruşi. Era un zvon că vor trece prin Timişoara nemţii şi că vor omorî toţi evreii. Şi toţi evreii s-au refugiat la Lugoj. Familia mea a decis că eu, fiind mic – ar fi trebuit să mă ducă în spate – să fiu lăsat la Timişoara, la vecinul nostru neamţ, Herr Daniel, un om foarte cumsecade. Noi locuiam încă la sanatoriu şi dacă mergeţi spre Poşta Mare, în clădirea următoare stătea domnul Daniel. Toată lumea ştia că el avea un fiu, dar fiul său fiind în armata germană, a rămas în Rusia. Şi atunci el a scos toate fotografiile cu acest fiu şi a pus fotografii ale mele, ca şi cum aş fi fost fiul lui. Şi de fapt ar fi mers, pentru că, deşi sunt evreu, eu nu sunt circumcizat. Tatăl meu a fost medic în Germania şi a trebuit să se refugieze de acolo şi n-a vrut să mă circumcidă; ştia prea bine că absenţa prepuţului serveşte la nazişti ca o carte de identitate a evreilor. Şi deci aş fi putut trece drept creştin.

Cum ştiţi, nemţii nu au venit în Timişoara, au venit ruşii în schimb. Gara a fost bombardată şi de la Ascar se vedeau flăcările. Părinţii au ajuns la Lugoj şi bunica a văzut că nu m-au adus şi pe mine şi l-a dat afară pe taică-meu: „Măi, să-ţi fie ruşine! Ai lăsat copilul acolo! Şi ce dacă e la un neamţ, o să faci un mic efort şi te duci după el.” Asta i-a spus şi l-a trimis la Timişoara. Şi-a venit înapoi şi eu mă jucam pe stradă, plouase şi eu mă jucam cu bărci din hîrtie de ziar. „Ce faci pe stradă? Dacă vin nemţii?!” „Tăticule, n-au venit nemţii, au venit deja ruşii, sunt aici!” Taică-meu a vrut să vadă dacă apartamentul e-n ordine, a încuiat şi am aşteptat seara. (…) Am mers până la Freidorf pe jos şi când am ajuns, la miezul nopţii a fost un tren spre Lugoj; era la sfârşitul lui august sau în septembrie. Am mers cu un vagon de animale… Au durat, cei şaizeci de kilometri până la Lugoj, şase ore! Am ajuns la Lugoj, bunica fusese dată afară din casa în care locuise atunci cînd a fost deportat unchiul meu şi acum locuia lîngă gară, îşi cumpărase o casă acolo. Am ajuns şi abia am mâncat micul-dejun că au început să sune sirenele. Am mers în adăpost; atunci a fost cea mai severă bombardare a Lugojului din tot războiul. Toată strada unde stătea bunica a fost distrusă, mai puţin două case, a bunicii şi casa de vizavi. Noi ne-am refugiat de la Timişoara şi am prins cea mai teribilă bombardare a Lugojului!

Fragment din interviul realizat în 2007 de Smaranda Vultur, publicat în revista Orizontul în 2008. Interviul va fi publicat in volumul în pregătire Destine evreieşti la Timişoara. Din anii 1930 până azi de Getta Neumann şi Smaranda Vultur.

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *