Laszlo Alexandru: “Il gran rifiuto”

Demisia unui papă nu e un gest individual. Lasă urme adînci în destinele multor contemporani. Aşa s-a întîmplat cînd Celestino al V-lea s-a dat la o parte şi i-a deschis drumul lui Bonifaciu al VIII-lea. Acesta s-a răfuit cu cei doi mari poeţi ai vremii sale, Jacopone da Todi (azvîrlit în temniţă pe cinci ani) şi Dante Alighieri (constrîns la douăzeci de ani de exil, pînă la moarte).

 

După ce mi-am examinat în repetate rînduri conştiinţa în faţa lui Dumnezeu, am ajuns la convingerea că puterile mele, din cauza vîrstei înaintate, nu mai sînt capabile să exercite în mod adecvat ministerul petrin”. Cu aceste cuvinte surprinzătoare, pronunţate pe limba latină în faţa cardinalilor reuniţi în Consistoriul din Vatican, Benedict al XVI-lea şi-a anunţat plecarea din fruntea Bisericii Catolice. Demisia unui papă e un eveniment rar, produs odată la cîteva secole. E mai curînd un accident al istoriei, determinat de condiţii extraordinare, decît o regulă de conduită. Cel care primeşte pe umeri hlamida glorioasă renunţă la numele şi prenumele lumesc, intră în rangul nomenclatorului oficial şi îşi acceptă noul destin, pînă la sfîrşitul zilelor. Responsabilitatea strivitoare, ţinînd de călăuzirea spirituală şi materială a sutelor de milioane de credincioşi din lumea întreagă, nu permite improvizaţii, şovăieli, retractări sau dezertări. E nevoie de-o persoană neclintită.

A rămas memorabilă atitudinea precedentului pontif, Ioan Paul al II-lea, care s-a ridicat pînă şi de pe patul de moarte pentru a saluta de la geam zecile de mii de oameni, reuniţi în Piaţa Sfîntul Petru ca să-l privegheze. Era sprijinit de aghiotanţii săi, a înălţat mîna spre microfonul apropiat respectuos de buze, şi-a deschis gura, dar sunetele au refuzat să iasă. Şi-a adunat din nou puterile pentru a vorbi, însă zadarnic. Atunci a schiţat un gest de mare furie împotriva neputinţei. Părea că, sub privirile lumii întregi, o încleştare aspră se consumă între nevolnicia trupească şi cerbicia spirituală. Ioan Paul al II-lea lupta, chiar şi împotriva morţii, pentru a-şi îndeplini datoria. Iată că urmaşul său de azi susţine o cuvîntare latinească pentru a-şi face cunoscută renunţarea. Diferenţa de calitate umană e izbitoare.

Să nu credem că funcţia supremului sacerdoţiu e unică, în felul ei, şi scapă analizei raţionale. Gîndirea operează identificînd genul proxim şi diferenţa specifică. Benedict al XVI-lea, cu gestul său radical de renunţare, se plasează vrînd nevrînd în seria predecesorilor. Vine după lecţia dîrzeniei de granit a lui Ioan Paul al II-lea şi, în contrast cu aceasta, frapează. Dar vine şi după demisia Papei Celestino al V-lea, din 1294, din îndepărtatul Ev Mediu.

Celestino acceptase papalitatea cu mirare şi doar ca pe o datorie de obedienţă. Era un om sfînt, un pustnic care trăia izolat de grupurile de putere, interese şi corupţie ce sfîşiau Curia. Impunerea lui pe tron părea o soluţie de compromis, menită să calmeze luptele acerbe dintre facţiuni. Dar noul papă, la puţină vreme după ce şi-a preluat atribuţiile, a descoperit cu groază că nimerise în mijlocul unui viespar. Şi-a dat seama că nu aşa ceva căutase. După cinci luni şi opt zile şi-a citit demisia pe latineşte, în faţa Consistoriului: “Eu, Papa Celestino al V-lea, îndemnat de motive legitime, din umilinţă şi slăbiciune a trupului meu şi datorită răutăţii poporului, cu scopul de a-mi redobîndi consolat viaţa dinainte, liniştea pierdută, părăsesc liber şi de bună voie Pontificatul şi renunţ în mod limpede la tronul, demnitatea, datoria şi onoarea pe care le presupune, acordînd din acest moment sfîntului Colegiu al Cardinalilor posibilitatea de a alege şi a numi, potrivit legilor canonice, un păstor al Bisericii Universale”. Avea şi el tot 85 de ani.

Întoarcerea în sihăstrie a fost stimulată chiar de cel ce avea să-i urmeze, autoritarul şi arogantul Bonifaciu al VIII-lea. Doi ani mai tîrziu, Celestino al V-lea murea surghiunit şi prizonier în castelul succesorului său. N-au lipsit ipotezele legate de eventuala asasinare. Două examinări ale cadavrului, efectuate în 1313 şi 1888, au constatat perforarea craniului de un orificiu produs eventual de-un cui de 10 centimetri. Bonifaciu a dat poruncă “să fie îngropat într-o bisericuţă măruntă, fără nici un fel de onoruri funebre, într-o groapă foarte adîncă: pentru ca nimeni să nu mai încerce vreodată să-l scoată de-acolo” (Boccaccio). Alţii au consemnat că Bonifaciu a purtat doliu după predecesorul său (fapt unic în istoria papalităţii) şi a demarat procesul canonizării lui. Duplicitate împinsă la exces? Divergenţă stranie a mărturiilor istorice?

Demisia unui papă nu e un gest individual. Lasă urme adînci în destinele multor contemporani. Aşa s-a întîmplat cînd Celestino al V-lea s-a dat la o parte şi i-a deschis drumul lui Bonifaciu al VIII-lea. Acesta s-a răfuit cu cei doi mari poeţi ai vremii sale, Jacopone da Todi (azvîrlit în temniţă pe cinci ani) şi Dante Alighieri (constrîns la douăzeci de ani de exil, pînă la moarte).

Poetul din Todi i-a adresat un avertisment limpede pustnicului ajuns în fruntea bucatelor. L-a prevenit că îl aşteaptă o încercare mai anevoioasă decît foamea şi setea asumate în sihăstrie. “Que farai, Pier da Morrone? / Èi venuto al paragone. // Vederimo êl lavorato / che en cell’ài contemplato. / S’el mondo de te è ’ngannato, / séquita maledezzone. // La tua fama alta è salita, / en molte parte n’è gita; / se te sozz’a la finita / a bon’ sirai confusione. // Como segno a ssaietta, / tutto lo monno a te affitta; / se non ten’ belancia ritta, / a dDeo ne va appellazione.”

Ce-o să te faci, Pier da Morron?

Dat-ai acum de greu pe tron.

Te vom vedea punînd în fapt

ce în chilii ai contemplat.

Dar omul de-l laşi înşelat

primeşti ocară de poltron.

Faima ta-n ceruri s-a suit,

în multe părţi s-a răspîndit;

de te pătezi chiar la sfîrşit

omul cinstit e creditor.

Săgeată bine ţintită

lumea-n tine-i bizuită;

de nu ţii dreapta neclintită

Domnului se plînge în cor.

Spre finalul poeziei sînt explicate şi greutăţile pe care le are de înfruntat preasfîntul papă: “L’Ordene cardenalato / posto s’è en basso stato, / ciascheun so parentato / d’ariccar à entenzione! // Guàrdate da prebendate, / che sempre i trovarà’ affamate; / e tant’è sua seccetate / che non se ’n va per potasone! // Guàrdate da baratteri, / ch’el ner per bianco ’l fo vedere; / se non te ’n sai bene scrimire, / cantarai mala canzone”.

Întregul Ordin cardinal

a ajuns în ultimul hal,

cu rudele ce dau năval’

să facă avere repejor!

Tu de pleşcari să te fereşti,

mereu flămînzi o să-i găseşti;

şi însetaţi ca în poveşti,

încît să-i saturi nu-i uşor!

De hoţomani să te fereşti,

ca negru-n alb să nu-l feşteşti;

dacă nu ştii să te păzeşti,

vei termina îngrozitor.

Iată o poezie ca o profeţie… Iar Dante i-a plătit-o încă şi mai aspru. În cîntul III, îndată după poarta Infernului, el îi plasează pe laşi (gli ignavi), acea categorie de păcătoşi care “au trăit fără infamie şi fără laudă”. Au refuzat să facă binele, fără a comite răul. Ei sînt împreună cu îngerii care, în marea rebeliune, n-au fost nici de partea lui Lucifer, nici de cea a lui Dumnezeu, aşteptînd viclean să vadă cine-i mai puternic, pentru a se coaliza cu învingătorul. Toţi aceştia sînt izgoniţi din ceruri, pentru a nu le sluţi, dar nici adîncimea infernului nu-i primeşte, căci diavolii n-ar avea nici o glorie de pe urma lor.

34.       “Ed elli a me: «Questo misero modo

tegnon l’anime triste di coloro

che visser sanza ‘nfamia e sanza lodo.

37.       Mischiate sono a quel cattivo coro

de li angeli che non furon ribelli

né fur fedeli a Dio, ma per sé fuoro.

40.       Caccianli i ciel per non esser men belli,

né lo profondo inferno li riceve,

ch’alcuna gloria i rei avrebber d’elli».”

Aceştia n-au nici o speranţă de moarte, iar viaţa lor oarbă e atît de joasă, încît sînt invidioşi pe orice altă soartă. Faima lor lumea n-o permite; mila şi dreptatea (divină) îi dispreţuiesc; să nu mai vorbim despre ei (sau: să nu ne mai gîndim la ei), ci doar priveşte şi treci mai departe.

46.       “«Questi non hanno speranza di morte,

e la lor cieca vita è tanto bassa,

che ‘nvidïosi son d’ogne altra sorte.

49.       Fama di loro il mondo esser non lassa;

misericordia e giustizia li sdegna:

non ragioniam di lor, ma guarda e passa».”

Toată Divina Comedie reprezintă un insectar de nume celebre sau banale, imortalizate pe o treaptă a damnării, pentru a ilustra viziunea ontologică a poetului. De la împăraţi şi papi, la sfinţi, războinici, prinţese, meşteşugari şi artişti, aproape nimeni nu e uitat din pomelnic. Îndată ce protagonistul pătrunde în vreunul din cercurile infernale, îşi alege un partener de discuţie, care îi trece în revistă pe toţi cei prezenţi, fie că e vorba de oameni cu o biografie istoric atestată, de personaje literare, mitologice sau fabuloase. O singură excepţie de la ritual se produce, aici, în cercul laşilor. Existenţa lor, de-o mişelie aşa de josnică, nu merită măcar pomenită. Numele lor sînt aşadar trecute sub tăcere. Aluzia dispreţuitoare devine instrument expresiv: după ce-am recunoscut acolo pe cîţiva, am văzut şi-am cunoscut umbra celui ce-a făcut, din laşitate, marele refuz.

58.       “Poscia ch’io v’ebbi alcun riconosciuto,

vidi e conobbi l’ombra di colui

che fece per viltade il gran rifiuto.”

Opinia cea mai răspîndită pune identitatea laşului ce-a făcut marele refuz pe seama Papei Celestino al V-lea. În reprezentarea lui Dante, întreaga sfinţenie a personajului istoric e anulată de trista sa demisie. Individul plasat de accidentul istoriei într-un rol crucial, de decizie, trebuie să-şi asume cu orice preţ demnitatea poziţiei şi să acţioneze pentru instaurarea binelui. Dezerţiunea de la datoria publică nu prezervă nicidecum sfinţenia personală.

În deplină consonanţă cu convingerile poetului vin imaginile artistice, de-o duritate impresionantă, printre cele mai elocvente din toată capodopera dantescă. Îndată am priceput şi am fost sigur că aceasta era secta celor ticăloşi, de Dumnezeu dispreţuiţi şi de duşmanii săi. Aceşti nemernici, care niciodată n-au fost vii, erau despuiaţi şi foarte stimulaţi de muşte imense şi viespi care erau pe-acolo. Ele le brăzdau chipul de sînge, care, amestecat cu lacrimi, la picioarele lor, de viermi scîrboşi era cules.

61.       “Incontanente intesi e certo fui

che questa era la setta d’i cattivi,

a Dio spiacenti e a’ nemici sui.

64.       Questi sciaurati, che mai non fur vivi,

erano ignudi e stimolati molto

da mosconi e da vespe ch’eran ivi.

67.       Elle rigavan lor di sangue il volto,

che, mischiato di lagrime, a’ lor piedi

da fastidiosi vermi era ricolto.”

 

Pînă la urmă timpul nu le-a rînduit cum a vrut Bonifaciu, dar nici cum le-a scris Dante. Bietul Celestino a fost scos din “groapa foarte adîncă” după moarte şi canonizat, la 5 mai 1313, de Papa Clement al V-lea. Situaţia probabil că l-a indignat, la vremea sa, pe autorul Divinei Comedii, care oricum nu-şi făcea iluzii nici cu Clement, plasat deja în a treia bolgie din cercul al optulea, deasupra altor papi simoniaci, ca un “pastor sanza legge” (păstor nelegiuit).

Trupul lui Celestino a fost apoi îngropat într-o biserică de lîngă Ferentino, iar în 1317 a fost mutat în bazilica din L’Aquila, unde fusese încoronat ca papă. Cîteva secole mai tîrziu rămăşiţele lui pămînteşti au fost furate (la 18 aprilie 1988), dar au fost găsite după două zile. Cutremurul din 2009 a prăbuşit bolta bazilicii din L’Aquila şi-a vîrît sub pămînt chivotul cu moaştele. Celestino a fost dezgropat cu pompierii şi poliţia.

Şi poate că imaginea lui Benedict al XVI-lea, care a venit să se reculeagă lîngă mumia lui Celestino al V-lea – trecut după moarte prin peripeţii la fel de numeroase ca-n timpul vieţii – spune mai multe decît orice comentariu. Autorul “marelui refuz” din Evul Mediu stătea acum faţă în faţă cu autorul “marii demisii” din secolul XXI. Veacurile care au trecut între cele două gesturi, la fel de răsunătoare, n-au reuşit să dilueze cu nimic intensitatea conotaţiei lor morale.

Preluare de pe blogul autorului http://laszloal.wordpress.com/

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *