Lucian Zeev Herşcovici: GÂNDURI şi OBICEIURI de PESAH

Un popor lipsit de memorie istorică nu poate supravieţui. Pesah este o parte principală a memoriei istorice a poporului evreu. Chiar dacă unii istorici şi arheologi cred altceva despre ieşirea lui Israel din Egipt. Îmi amintesc de cazul unui arheolog israeliam care susţinea altă părere, dar care a afirmat că oricum, el celebrează seara de Pesah…

 

 

 

 

Pesah se apropie. Ocazie pentru a ne pune câteva întrebări legate de filosofia acestei sărbători, a rădăcinilor şi tradiţiilor legate de ea. Un popor lipsit de memorie istorică nu poate supravieţui. Pesah este o parte principală a memoriei istorice a poporului evreu.

 

”Chag HaPesach” (cu denumirea populară românească ”Paştele Evreiesc”) este cea mai mare sărbătoare a poporului evreu. Este ziua ieşirii lui Israel din Egipt, din robie în libertate (”meavduth lecheruth”). Dar, de fapt, nu este vorba de o singură sărbătoare ci de câteva sărbători reunite, celebrate laolaltă. Pesah este prima dintre ele. Celelalte sunt: ”Chag HaMatzoth” (Sărbătoarea Azimelor), ”Chag HaCheruth (Sărbătoarea Libertăţii), ”Chag HaAviv” (Sărbătoarea Primăverii).

 

 

 

Azima şi semnificaţiile ei

 

Elementul principal este cel al reunirii dintre libertate şi primăvară. Ieşirea din robie poate fi comparată cu ieşirea din greul şi frigul iernii spre o perioadă mai bună. Nu întâmplător primăvara simbolizează libertatea. Azimele (respectiv, pâinea nedospită, (”matzoth”) au rolul de a aminti de aluatul nedospit pe care l-au luat fiii lui Israel cu ei în noaptea ieşirii din Egipt. Ele sunt numite şi ”lechem oni”, pâinea sărăciei. Există obligaţia de a le consuma de Pesah, în decursul tuturor celor 7 zile ale sărbătorii (în afara Ereţ-Israelului 8 zile). În această perioadă este interdicţia totală de a consuma pâine dospită şi alte alimente bazate pe cerealele care dospesc (”chametz”).

 

Unii comentatori ai Torei au adăugat acestui element un aspect moral. Dacă omul consumă zilnic numai pâine dospită, care poate fi considerată simbol al bogăţiei, o săptămână pe an el trebuie să consume numai azime, respectiv numai pâinea sărăciei. Acest lucru este menit să-i amintească omului bogat – şi în special celui îmbogăţit – că în trecut, cândva, a fost sărac. Deci, el trebuie să respecte faptul că Bunul Dumnezeu l-a ajutat să-şi îmbunătăţească situaţia şi să-şi amintească de obligaţia de a-i ajuta pe săraci, pe oamenii nevoiaşi, fraţii săi.

 

Alţi comentatori afirmă că ”hameţul” este simbolul mândriei şi trufiei, deoarece alimentele care dospesc ”cresc”, respectiv se umflă atunci când sunt lăsate să dospească. Deci,timp de o săptămână, omul trebuie să renunţe la mândrie, la trufie, trebuie să înceteze de a fi plin de sine, trebuie să devină modest, respectuos faţă de ceilalţi.

 

 

 

Durata şi sensul sărbătorii

 

Cele şapte zile ale sărbătorii (în Diaspora opt zile) cuprind o zi de sărbătoare propriu-zisă (în Diaspora două zile), o perioadă de 5 zile de semi-sărbătoare (”Chol HaMoed”), redusă la 4 zile în Diaspora şi ultima zi a perioadei sărbătorii, care este sărbătoare ea însăşi (celebrată două zile în Diaspora). Unii comentatori afirmă că Pesah este numai prima zi, cea a ieşirii din Egipt, celelalte zile fiind Sărbătoarea Azimelor. De fapt, consumul azimelor începe din seara de ajun a primei zile şi continuă până la sfârşitul ultimei zile a sărbătorii.

 

Sărbătoarea de Pesah este menţionată în Tora în câteva rânduri, fie sub denumirea ”Pesach”, fie sub denumirea ”Chag HaMatzoth”, ea fiind una dintre cele trei sărbători care impuneau pelerinajul la Ierusalim în perioada primului şi al celui de al doilea Templu.

 

Unii comentatori au interpretat-o ca prima revoluţie naţională, urmată de ”Chag HaShavuoth” (Sărbătoarea Primirii Torei,sau Sărbătoarea Săptămânilor), prima revoluţie spirituală şi de ”Chag HaSucoth” (Sărbătoarea Colibelor), prima revoluţie socială din istorie. Eliberarea este un fenomen care reuneşte trei aspecte: naţional, spiritual, social. Este esenţa libertăţii, aşa cum apare în Tora. Prima libertate este cea naţională, care include şi elementul social, respectiv eliberarea din robie.

 

 

 

Povestea lui Moşe şi a eliberării din Egipt

 

Fiii lui Israel fuseseră robi în Egipt. Ei ajunseseră în această ţară din cauza foametei, atunci când Iosif era viceregele Egiptului, primul om după faraon (regele Egiptului). Dar faraonul murise, murise şi Iosif, muriseră prima generaţie a fiilor lui Israel. Noul faraon nu mai ştia cine sunt fiii lui Israel, nu mai ştia cine fusese Iosef, omul care salvase ţara de foamete. Fiii lui Israel, consideraţi străini, fuseseră înrobiţi şi deveniseră robi ai faraonului. Dar ei se înmulţiseră, ceea ce îngrijora pe faraon şi pe miniştrii lui. Atunci faraonul a decis ca fiecare fată născută din neamul lui Isral să crească sclavă, iar fiecare prunc de sex masculin să fie ucis, înecat in apa Nilului. Multe femei făceau tot ce puteau pentru a-şi salva pruncii, ascunzându-i. Astfel a fost cu Iocheved, soţia lui Amram, din tribul Levi. Atunci când a născut un prunc de parte bărbătească, ea împreună cu fiica ei Miriam, l-au pus într-un sicriaş de papură şi l-au adus la malul Nilului atunci când fiica faraonului venea să se scalde, împreună cu prietenele şi servitoarele ei. Ele au găsit copilul, l-au luat, i-au găsit o doică (în persoana mamei lui adevărate) şi l-au crescut, copilul ştiind că este evreu, dar aflându-se la palatul faraonului. În epoca modernă, unii comentatori au afirmat că acesta este tipul conducătorului naţional evreu, crescut între străini, dar care era conştient de apartenenţa lui.

După ce Moşe a crescut, el a înţeles cine era. Amestecându-se în conflictul dintre un evreu şi un egiptean, el i-a luat apărarea evreului şi l-a ucis pe egiptean. A urmat intervenţia lui în conflictul dintre doi evrei, iar unul dintre aceştia l-a ameninţat că îl va denunţa pentru uciderea egipteanului. Nevoit să fugă, el el ajunge în Midian, se căsătoreşte cu Ţipora, fiica preotului Ithro, devine păstor şi într-o zi întâlneşte Spiritul lui Dumnezeu. Acesta îi cere să revină în Egipt pentru a-şi elibera poporul din robie şi a-l scoate din această ţară. La porunca Domnului, el face acest lucru şi se duce împreună cu fratele lui Aharon (Aaron) la faraon cerându-i să permită plecarea poporului său. A rămas clasică afirmaţia lui Moşe: ”Shlach eth amy veyaavduny” (=Trimite poporul meu – în sens de : permite poporului meu să plece – şi să mi se închine). Aici intervine un element suplimentar: ideea că Dumnezeu a vrut nu numai eliberarea poporului lui, ci şi să îl convingă pe faraon că El, numai El, este Dumnezeu cel Adevărat. De aceea, de fie care data faraonul refuză, urmează o minune făcută de Dumnezeu care lovea în Egipt (=cele zece plăgi) şi abia în cele din urmă faraonul cere poporului lui Israel să părăsească Egiptul imediat, în noaptea celei de a zecea plăgi uciderea primilor născuţi. Neamul lui Israel au ieşit cu aluatul nedospit pentru că acesta nu apucase să dospească, iar memoria faptului este păstrată de azime, pâinea nedospită. Unii comentatori au interpretat ieşirea lui Israel din Egipt şi sub forma ”ieşirii din strâmtoare”, recte din suferinţă. Ideea se bazează pe etimologia cuvântului ebraic ”Mitzrayym”, denumirea ebraică a Egiptului (ţara dintre strâmtori). Deci neamul lui Israel au ieşit din strâmtoare: este un joc de cuvinte care reuneşte strâmtorile geografice cu strâmtoarea socială şi strâmtoarea sufletească. În privinţa denumirii ”Pesach”, ea provine de la verbul ebraic ”pasoach” (= a sări), deoarece Îngerul Morţii a sărit peste porţile evreilor în noaptea uciderii primilor născuţi, pentru că evreii îşi puseseră un semn special pe usciorul uşii, la cererea lui Dumnezeu, transmisă prin Moşe, primii născuţi ai lor fiind astfel salvaţi. În amintirea acestui fapt, ziua de ajun de Pesah este o zi de post, dar numai pentru primii născuţi de parte bărbătească (”Tzom bekhorym”); ei pot să nu postească dacă sunt răscumpăraţi în dimineaţa acestei zile.

 

 

 

Pregătirea şi celebrarea Pesachului

Deoarece interzicerea ”hameţului” este totală, inclusiv atingerea lui, pentru siguranţă se face curăţenie generală în casă, pentru a se înlătura tot ce este ”hameţ”. Urmează vinderea ”hameţului” unui neevreu, care ia ”hameţul” asupra lui în timpul sărbătorii, evreul putând afirma că, dacă a atins ceva făcut din ”hameţ”, nu este al lui. Apoi are loc ”căutarea hameţului”, cu două zile înaintea sărbătorii, seara. În cele din urmă are loc arderea ”hameţului”, în dimineaţa zilei care precede sărbătoarea; faptul a fost prezentat de unii comentatori ca arderea răului şi eliminarea lui totală. Consumul ”hameţului” este interzis din acel moment, dar azime pot fi consumate numai începând cu masa de seară: în cursul zilei de ajun de Pesah pot fi consumate numai alimente care nu intră în categoria ”hameţ”, dar nici azime, asupra consumului cărora trebuie făcută o binecuvântare în seara de ajun de Pesah. Există şi obligaţia schimbării vaselor, pentru a exista certitudinea că nu a rămas nici o urmă de ”hameţ” pe ele. În cazul în care cineva nu poate să-şi cumpere vase noi sau să păstreze vase speciale pentru Pesah, el are obligaţia de a le curăţa în mod special, trecându-le prin foc (”hagalath kelym”). Înlăturarea ”hameţului” este asociată cu venirea primăverii şi reînnoirea.

Pesachul începe cu rugăciunea specială sărbătorească de seară, în seara de ajun de Pesah. Pe lângă menţionarea sărbătorii, sunt citiţi câţiva Psalmi de laudă (”Halel”). Această rugăciune a fost compusă relativ târziu, în perioada dominaţiei Regatului Ptolemaic asupra Ereţ-Israelului: din această cauză este subliniat faptul că Lavan Arameul a fost mai rău decât faraonul, primul voind distrugerea întregului neam al lui Israel, iar cel de al doilea numai a celor de parte bărbătească. În prima zi de Pesah se citeşte ”Halel” în întregime, ceea ce simbolizează bucuria totală (în celelalte se citeşte numai parţial, datorită morţii egiptenilor: evreilor le este totalmente interzis să se bucure de moartea cuiva, chiar şi a duşmanilor lor). După revenirea acasă, urmează cina specială din seara de Pesah, numită ”Seder” (=ordine). Totul este ordonat, fiecare lucru având un caracter de simbol. Pe castronul de ”Seder” sunt puse: un ou copt (simbol al vieţii şi morţii), un os cu carne friptă (simbol al suferinţei în robia egipteană), o rădăcină amară, de obicei hrean (simbol al vieţii amare pe care o duceau robii evrei), precum şi o bucată de hrean dată pe răzătoare, frunze de pătrunjel special (numit ”karpas” în limba ebraică, probabil sub influenţă greacă), având aceeaşi valoare simbolistică (unele comunităţi orientale folosesc frunze de salată verde), puţin gem special făcut din nuci, miere şi vin (”charoseth”), amintind de lutul cu care evreii lucrau cărămizi. Pe masă sunt puse trei azime (preferabil speciale, ”matza shmura”), fiecare simbolizând câte o parte a nemului lui Israel: Cohen (=preoţimea), Levi (asistenţii preoţilor din Templul de la Ierusalim, respectiv urmaţii lor), Israel (poporul); deci este vorba de o unitate totală. Ideea unităţii este subliniată şi prin povestea celor patru fii complect diferiţi: primul învăţat în Tora; al doilea ”păcătos”, adică cel care respinge Tora, necredincios; al treilea necunoscător; al patrulea într-atât de necunoscător încât nici nu ştie să pună o întrebare. Începutul serii este cu întrebările unui copil, care vrea să ştie ce se întâmplă, iar lectura este răspunsul pentru el. Este obligaţia consumului unei bucăţi de azimă după binecuvântarea ei, precum şi a patru pahare cu vin, dupa binecuvântări speciale. Se citeşte cartea ”Hagada shel Pesach” (=Hagada, povestea ieşirii lui Israel din Egipt) înaintea mesei. Urmează masa de seară, apoi binecuvântarea de după masă. Spre sfârşitul mesei, este speranţa venirii profetului Eliahu, căruia i se oferă o cupă cu vin: este speranţa mesianică. În afara Ereţ-Israelului, tot acest ceremonial se repetă şi în a doua seară de Pesah, deoarece ora exactă nu este cunoscută (prin tradiţie, de fapt, o glumă evreo-americană este că…se merge o seară la bunicii din partea mamei, altă seară la bunicii din partea tatălui..).

Un popor lipsit de memorie istorică nu poate supravieţui. Pesah este o parte principală a memoriei istorice a poporului evreu. Chiar dacă unii istorici şi arheologi cred altceva despre ieşirea lui Israel din Egipt. Îmi amintesc de cazul unui arheolog israeliam care susţinea altă părere, dar care a afirmat că oricum, el celebrează seara de Pesah…

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *