Andrea Ghiţă: De vorbă cu GABRIEL GURMAN, în pragul lansării JURNALULUI UNUI PAŞNIC RĂZBOINIC

Joi 18 aprilie 2013 la Biblioteca Şafran va avea loc lansarea cărţii lui Gabriel ben Meron; Jurnalului unui paşnic războinic – însemnări dintr-un război îndepărtat, editat şi tipărit la Hasefer (redactor Andreea Olaru, prefaţă Lucian Nastasă). Interviul şi fragmentul oferit drept avanpremieră sunt argumentele pentru a nu rata lansarea şi cu atât mai puţin lectura cărţii.

 

Joi 18 aprilie 2013 la Biblioteca Şafran va avea loc lansarea cărţii lui Gabriel ben Meron; Jurnalului unui paşnic războinic – însemnări dintr-un război îndepărtat, un volum editat şi tipărit de Editura Hasefer (redactor Andreea Olaru, prefaţă Lucian Nastasă). Interviul şi fragmentul oferit drept avanpremieră sunt argumentele pentru a nu rata lansarea şi, cu atât mai puţin, lectura cărţii.

 Andrea Ghiţă: Notele dvs. de jurnal au fost consemnate acum aproape patru decenii. În acele timpuri vă încercaserăţi deja condeiul cu literatură? Şi dacă da, v-aţi gândit că aveaţi să le publicaţi vreodată?

Gabriel Gurman: La acea oră nu începusem să scriu beletristică şi nici manuale medicale , deşi aveam tot timpul în minte senzaţia că dacă vreodată voi dori să mă exprim şi să-mi fac cunoscute opiniile, calea cea mai potrivită ar fi fost scrisul.

Cât despre Jurnal, impulsul însemnărilor evenimentelor de acum aproape 40 ani nu a fost nicidecum intenţia de a publica, ci numai o încercare (pe care am trecut-o, cred eu, cu bine!) de a pune pe hârtie nişte gânduri şi evenimente care mi-au tulburat echilibrul sufletesc şi asta din cauza situaţiei neobişnuite în care m-am văzut aruncat prin trimiterea mea pe muntele Hermon, în plin război de uzură pe frontul sirian, care a urmat cumplitei conflagraţii numită războiul de Yom Kippur, octombrie 1973. Climaxul a survenit în momentul în care comandanţii mei au hotărât ca eu să preiau conducerea medicală a întregului front de pe Hermon. Acea hotărîre m-a şocat, întrucât nu mă simţeam pregătit pentru o asemenea misiune, dar n-am avut încotro, ordinul era ordin , şi ceea ce mi-a rămas de făcut era să continui să scriu şi să consemnez cât se poate de autentic tot ce se întâmpla cu mine şi cu cei din jurul meu.

A.G.: De ce aţi publicat-o abia acum? 

Gabriel Gurman: Manuscrisul, sau mai bine zis caietul de însemnări, a rămas uitat timp de mai bine de 36 ani într-unul din sertarele biroului meu de lucru.

Întâmplarea a făcut că în căutarea actului de căsătorie religioasă a mea şi soţiei mele, act necesar înregistrării căsătoriei fiului nostru Itamar, să dau peste caiet. Uitasem de existenţa lui şi nici nu-mi prea aduceam aminte de ce scrisesem. Atât de multe lucruri se petrecuseră de atunci….

Curiozitatea m-a împins să-l citesc, am făcut-o pe nerăsuflate, şi trebuie să recunosc că am descoperit în acele pagini amănunte care, încercând azi să le judec cât se poate de obiectiv, par a descrie fapte şi gînduri cu o anumită valoare istorică, dacă istorie se poate numi ceva care s-a întâmplat “doar” acum 40 ani….

Şi de aici până la hotărîrea de a propune editurii HASEFER publicarea Jurnalului n-a fost decât un pas şi o noapte în care aproape nu am închis ochii!

Sunt mândru şi bucuros că editura HASEFER, în care am publicat mai multe volume, a acceptat să preia manuscrisul şi să-l transforme în carte.

A propos, am speranţa că în toamnă, la împlinirea a 40 ani de la războiul de Yom Kippur, să pot publica în Israel versiunea ebraică a Jurnalului, a cărui traducere în “limba sfântă” urmează s-o termin în câteva săptămâni.

 A.G.: Cum a schimbat armata, războiul, devenirea medicului Gabriel Gurman?

 

Gabriel Gurman: Medicul din mine nu s-a schimbat cu mai nimic după “aventurile ” de pe muntele Hermon. Ceea ce s-a modificat în mod semnificativ a fost gradul meu de înţelegere a realităţii israeliene, în mai toate domeniile: bine- înţeles militar, dar (sau poate mai ales) social, politic şi istoric.

Eu rămân la părerea mea, concepută în acele zile de serviciu militar pe muntele Hermon, după care niciun israelian nu se poate considera aclimatizat şi adaptat realităţii acestei ţări dacă nu a prestat serviciul militar, obligatoriu sau ca rezervist. Armata israeliană a fost şi a rămas, de fapt , un imens laborator al cărui scop principal din punct de vedere social (şi bineînţeles după cel de apărare a graniţelor ţării!) e de a facilita procesul de creare a unei naţiuni noi, cea israeliană, în care iudaismul rămâne elementul iniţial, “lipiciul”, dar produsul final e confluenţa unor multiple grupări etnice şi omogenizarea lor, prin aducerea lor la acelaşi numitor comun, pe care eu îl numesc israelism.

Doar după Mai 1974, la exact doi ani de la emigrarea în Israel, am început să simt că fac parte integrantă din această ţară şi acest popor. Şi aşa se explică că numai după câteva luni după trimiterea la vatră, în timp ce mă aflam la specializare la Groningen, am refuzat o propunere foarte avantajoasă de a rămâne şi a-mi continua acolo viaţa şi profesia, împreună cu familia mea, pe meleaguri olandeze. Serviciul militar a avut darul să-mi întărească şi să-mi cizeleze concepţia după care locul unui evreu care doreşte să rămână evreu e numai în Israel.

A.G.: Consider că prin sinceritate şi conciziune, prin capacitatea de a reda din câteva tuşe realitatea acestui ciudat război israelian purtat în nămeţii de la 2300 de metri altitudine, cartea dvs. se alătură literaturii de război de calitate. Cum se încadrează ea între cărţile lui Gabriel ben Meron?

Gabriel Gurman: Gabriel ben Meron scrie ficţiune, iar Gabriel Gurman descrie realităţi! Cele două scrieri nu se interferează , dar nici nu-mi produc o senzaţie de dihotomie, pentru că de-a lungul vremii eu am reuşit să despart cele două activităţi literare. Ba mai mult, în aceeaşi măsură în care profesia mea se găseşte absolut în tot ce am publicat sub adevăratul meu nume, ea practic nu apare în nimic din ce am semnat cu numele meu literar.

A.G.: Cui se adresează cartea şi ce impact speraţi să aibă?

Gabriel Gurman: Am stat la îndoială, şi această îndoială încă nu m-a părăsit, dacă volumul acesta va avea cititori, în România şi/sau în Israel. Genul literar e cel acceptat de public, dar autorul nu e celebru, şi până la urmă pe cine poate interesa  povestea unui emigrant, devenit peste noapte responsabil peste vieţile a sute de soldaţi ?! Şi cu toate acestea, Jurnalul acesta poate deveni interesant pentru oricine care e doritor să descopere o realitate tipic israeliană, acea care pretinde fiecăruia, în vremuri de restrişte, să facă faţă imperioaselor cerinţe şi să încerce să reuşească, chiar dacă toate aparenţele îi sunt împotrivă. Pentru că, aşa cum eu pomenesc nu o dată în paginile Jurnalului, nimic nu justifica hotărîrea autorităţilor medicale militare israeliene să arunce un nou venit, mai puţin de doi ani în Israel, fără limbă şi fără un curs de pregătire minimă, şi mai ales fără nici cea mică experienţă medico-militară, pe un câmp de luptă permanentă, cu morţi şi răniţi aproape zilnic. Semne indirecte indică că mi-am făcut cu prisos datoria în acele trei luni petrecute pe Hermon. Şi dacă e aşa, “aventura” mea de acum aproape 40 ani poate folosi oricăruia care citeşte jurnalul şi care într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat se poate afla într-o situaţie similară din punct de vedere al obligaţiei de a face faţă unor cerinţe şi așteptări într-un cadru complet nepropice.

Jurnalul acesta te poate învăţa un fapt din viaţă: succesul atingerii unei ţinte bine determinate e asigurat doar în cazul în care drumul e călăuzit de bune intenţii, curaj şi, mai ales, de dorinţa de a-ţi ajuta semenii.

A.G.: Care este cartea următoare?

Gabriel Gurman: Interesantă întrebare…..

Pentru că răspunsul vine în contradicţie cu cele de mai sus!

Următorul meu volum, a cărui primă pagină (în ebraică) încă nu a fost scrisă, va avea , foarte probabil ca erou (sau eroină!) un medic anestezist. Cu alte cuvinte, semnătura va fi ben Meron, dar cartea va cuprinde foarte multe aspecte din cariera mea profesională, începută în Ianuarie 1961 la Spitalul Brâncovenesc din Bucureşti şi încă neîncheiată la data scrierii acestor rânduri. Totul e încă înmagazinat în mintea mea, dar acţiunea se cloceşte, e “în cuptor”, încet-încet, şi ea va deveni, sper, realitate după apariţia Jurnalului prevăzută pentru toamna viitoare în Israel.

    

Fragment din Jurnalul unui paşnic războinic

…Nu găsesc puterea şi timpul pentru a sintetiza tot ce mi s-a întâmplat. Ca urmare, descriu faptele aşa cum s-au petrecut ele din punct de vedere cronologic.

Ieri seară mă despărţisem de cei trei colegi, după ce găsisem pentru fiecare un culcuş în camerele bazei de la Masade.

Nu apucasem să aţipesc când a sosit anunţul că trebuie preluat un rănit, de sus, de pe munte. Ambulanţa e pregătită, şoferul şi unul din sanitari se îmbracă rapid şi o luăm din loc. Aparent ceva déja vue.

Numai că de data asta nu mă pot dezbăra în niciun chip de frică. Mi-e frică de toate. De drum. De un posibil bombardament. De legătura radio care-mi poate juca feste. De posibila dificultate a cazului. Iar tot ce se petrece în continuare (îmi aduc bine aminte fiecare amănunt) nu face decât să-mi întărească această stare de-a dreptul lugubră. Drumul e groaznic. Am impresia tot timpul că vom cădea în prăpastie. Noroiul de ieri s-a transformat în gheaţă pentru că e tare frig. Simt frigul în tot corpul. Combinezonul militar, cât o fi el de îmblănit, nu-mi ţine de cald. Poate că e prea subţire, dar n-aveam cum să-l schimb în mijlocul nopţii.

Înaintăm cu farurile stinse, căci putem deveni cu uşurinţă ţinta “vecinilor” sirieni. Ajungem la 2.400 metri, la locul întâlnirii cu blindatul ce trebuie să coboare cu rănitul. Aşteptăm mai bine de o oră până când apare.

Rănitul are schije în ambele membre inferioare şi în braţul stâng. Îmi dau seama că trebuie să instalez de urgenţă o perfuzie. Dar medicul care-l însoţeşte îmi spune că a încercat să-i găsească o venă, dar n-a reuşit.

Aici intră în joc judecata clinică combinată cu bunul simţ. Dacă stau aici şi încerc să-i găsesc o venă, putem fi bombardaţi în orice moment. Hotărăsc să examinez rănitul. Îi măsor tensiunea arterială şi pulsul. Schimb cu el câteva vorbe. Nu are niciun semn de şoc, deci nu sunt grăbit să-l perfuzez. Împreună cu medicul care l-a adus decid s-o iau din loc cât mai repede şi să mă opresc într-un punct de unde nu pot fi reperat de sirieni. Acolo voi încerca să-i canulez şi să-i pun un cateter venos la braţul care nu a fost atins de schije.

E deja ora 4 şi jumătate dimineaţa. Începe să se lumineze de zi, iar eu găsesc timp să contemplu pentru câteva secunde peisajul. Mi se pare similar cu cel întâlnit de cosmonauţi pe Lună. Colţi de munte negri, înconjuraţi de un halou albastru al cerului fantastic de curat. În jur, pustietate dezolantă şi în acelaşi timp înfricoşătoare. Nimic nu mişcă. Nu există floră şi nici faună. Numai noi bântuim pe coclaurile astea nebănuite de alţii.

Pentru prima oară în mai bine de două luni găsesc justificarea prezenţei mele aici. Mă ocup de un rănit de-ajuns de serios. Îi acord asistenţă profesională. Dovedesc că numai un anestezist poate rezolva problema accesului venos la un pacient în preşoc, dar mai ales am capacitatea de a judeca corect starea sa clinică şi pot lua hotărârile adecvate. Perfuzia merge şi noi o luăm din loc.

La 7 dimineaţa ajungem la Ţfat. La camera de gardă, ca un făcut, întâlnesc o mulţime de cunoştinţe de pe vremea când, în vara anului 1972, am lucrat ca anestezist unic mai bine de şase săptămâni în acest spital.

Toţi se bucură că mă văd din nou, numai că eu nu am timp. Lucrez contra cronometru, căci mai am o sumedenie de lucruri de făcut în această dimineaţă.

La ora 9.00 sunt înapoi la Masade. Îmi beau cafeaua şi-l îndemn pe şofer să mănânce ceva, pentru că imediat suntem din nou pe drum.

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *