Probabil mii de turişti aşteaptă anual în faţa intrării, aşa cum am făcut şi noi, ca să guste din cel mai faimos tort al lumii. Faimos pentru că a avut o strategie de promovare unitară, pentru că menţine reţeta învăluită în mister, pentru că vienezii au ştiut să transforme în simbol o prăjitură. Şi pentru că se găseşte în acelaşi loc de 181 de ani. Făcând un exerciţiu de imaginaţie, mă întreb pentru ce ar sta la coadă un vienez, dacă s-ar întâmpla să viziteze Clujul.
Mi-am făcut un obicei ca atunci când ajung la Viena (helas! nu mi se întâmplă foarte des) să merg la Cafeneaua Sacher pentru o felie de tort. Anu’ ăsta în martie am stat la coadă vreo 40 de minute în faţa intrării, ca să prindem o masă liberă şi să ne putem bucura de gustul dulce acrişor, ornat din belşug cu frişcă fără zahăr.
Probabil mii de turişti aşteaptă anual în faţa intrării, aşa cum am făcut şi noi, ca să guste din cel mai faimos tort al lumii. Faimos pentru că a avut o strategie de promovare unitară, pentru că menţine reţeta învăluită în mister, pentru că vienezii au ştiut să transforme în simbol o prăjitură. Şi pentru că se găseşte în acelaşi loc de 181 de ani.
Făcând un exerciţiu de imaginaţie, mă întreb pentru ce ar sta la coadă un vienez, dacă s-ar întâmpla să viziteze Clujul.
Cred că nici un loc faimos din vremea studenţiei mele nu mai există în ziua de azi. Când am sosit la Cluj pentru admiterea la filologie, s-a nimerit să-mi serbez majoratul imediat după examenul la engleză. Mama mi-a comandat atunci un uriaş tort Diplomat la Cafe Lux. În primul meu an (foarte) departe de casă, când dorul de mama devenea copleşitor, mergem în eleganta cofetărie de pe strada Gheorghe Doja (în prezent Regele Ferdinand), mă afundam în fotoliile pluşate de culoarea caramelului şi gustul de diplomat mă făcea să mă simt mai bine. Astăzi de acolo poţi să-ţi cumperi eventual o pereche de pantaloni (la mâna a doua).
Coborând din Complexul Haşdeu spre facultate, oprirea la Croco în Piaţa Păcii era obligatorie. Mă întâlneam cu alţi colegi şi drumul până la facultate era mai plăcut. La întoarcerea spre cămin, o nouă oprire, obligatorie, la Croco. Trebuia să ne odihnim înainte să luăm în piept dealul, pe strada Babeş în sus.
Îmi amintesc de cafeaua chiar foarte bună pentru vremurile alea, şi de scaunele cu muşama neagră şi cadru metalic, scoase vara pe terasă. Era plăcut să te tolăneşti pe ele şi să urmăreşti alene viermuiala din piaţă. Asta până apărea vreun coleg, cu care să urci agale spre cămin. Astăzi, acolo funcţionează sucursala unei bănci. La subsol, un second-hand.
Mai era şi Arizona, în care personal poposeam mai rar. Nu era chiar pe traseul meu obişnuit. S-a închis şi ea de o bucată de vreme. Cică ar exista totuşi plan de renovare.
Şi mai erau micile cârciumi din Haşdeu: la PATRU MESE mâncam caş pane şi cartofi prăjiţi o dată pe lună, când luam bursa. Mai era o cafenea micuţă chiar lângă căminul 14, cu nume legat de un leu, parcă, în care beam iarăşi o cafea bunicică. Nici alea nu mai există de multă vreme.
Lista locurilor cu tradiţie măturate de tsunami-ul crizei, tranziţiei şi mercantilismului e imposibil de epuizat într-un text de o pagină.
Sigur că între timp au apărut la Cluj o grămadă de cafenele şi birturi faine, în care te simţi – pe locuri – binişor. Asta dacă muzica nu te asurzeşte, iar chelnerii fac eforturi în direcţia amabilităţii.
Nu se ştie însă dacă vor avea norocul unor clienţi la fel de fideli cum erau pe vremea când existau Croco, Cafe Lux sau Arizona.
Şi e trist şi pentru oamenii din Cluj, pentru că harta sentimentală a oraşului pe care îl iubesc e presărată la tot pasul cu poveşti care încep cu: a fost odată…
