Eva Galambos: ASUMAREA ISTORIEI – un PAS pe care MULŢI NU-L CONCEP ÎNCĂ

România a acceptat concluziile Raportului “Wiesel” însă atât documentul cât şi poziţia oficială a Românei sunt contestate de reprezentanţii diferitelor segmente ale populaţiei care, fie că neagă Holocaustul în general, fie Holocaustul din România, fie îi acuză pe evrei că, de fapt, au fost vinovaţi şi,  pe bună dreptate au fost deportaţi. Nici mărturiile , nici documentele nu îi conving şi-şi expun cu vehemenţă punctele de vedere contrare.

 

Una dintre cele mai dificile probleme cu care se confruntă aproape toate ţările într-un moment sau altul este asumarea faptelor comise într-o perioadă a istorie lor. Au existat “curajoşi” care, în faţa unei realităţi inconturnabile şi conştienţi că altfel nu vor putea merge înainte, au făcut-o şi printre aceste ţări, de ce să nu recunoaştem, s-a aflat şi Germania. Este adevărat şi că , în faţa mărturiilor a mii de oameni, a mii de victime, a existenţei miilor de documente (de curând au fost deschise arhive germane care aruncă o lumină crudă asupra felului în care au fost organizate şi conduse lagărele morţii, asupra numărului lor, mult mai mare decât se cunoştea până acum), era şi greu să nu accepte răspunderea pentru faptele ei. Dar ar fi putut găsi, eventual, argumente, circumstanţe atenuante, însă nu s-a recurs la ele.

În acest context, este interesant şi cazul Franţei care, până pe la jumătatea anilor 60 a susţinut ideea rezistenţei generale faţă de ocupantul german. Or, aşa cum s-a dezvăluit mai târziu, sintagma nu era adevărată, o destul de mare parte a francezilor era fie indiferentă, fie dispusă să colaboreze, iar lupta de rezistenţă a luat dimensiuni mai mari abia când germanii au început să-i ducă pe francezi la muncă în Germania. Desigur, au existat rezistenţi de la începutul războiului – grupuri de regalişti, de partizani ai generalului De Gaulle, iar apoi când Germania a declarat război URSS – de comunişti. A existat sprijinul serviciilor secrete britanice, dar adevăratul război subteran împotriva ocupantului german s-a lansat, aşa cum am arătat, mai târziu. Deportarea evreilor s-a realizat fără multe proteste şi abia prin anii ‘90 s-a descoperit că guvernul de la Vichy a fost atât de ultrazelos încât i-a deportat şi pe copii, deşi nemţii au cerut deportatea evreilor de la 16 ani în sus. A fost foarte greu să risipeşti toate legendele şi să-ţi asumi adevărul, dar până la urmă s-a făcut.. Şi exemplele pot să continuie…

În ţara noastră lucrurile s-au mişcat mult mai greu. Se ştie că sub regimul comunist s-a vorbit foarte puţin despre ce s-a întâmplat cu evreii, s-a scris mai mult despre Auschwitz (era Ardealul de Nord aflat sub ocupaţie ungară), uneori despre Vapniarca (era lagăr al evreilor comunişti), puţin despre pogromuri, nimic sau aproape nimic despre Transnistria. Dezbaterile au început după 1990, au durat mult timp şi s-au finalizat cu acceptarea concluziilor Raportului “Wiesel” şi asumarea oficială de către România a răspunderii faţă de faptele comise împotriva evreilor în perioada regimului Antonescu.

Dar aceasta nu înseamnă că toată lumea a fost sau este de acord. Concluziile Raportului şi poziţia oficială a Românei sunt contestate de reprezentanţii diferitelor segmente ale populaţiei care, fie că neagă Holocaustul în general, fie Holocaustul din România, fie îi acuză pe evrei că, de fapt, au fost vinovaţi şi , pe bună dreptate au fost deportaţi. Nici mărturiile , nici documentele nu îi conving şi-şi expun cu vehemenţă punctele de vedere contrare, dar nu pe baza unor fapte, ci a unor prejudecăţi, clişee, argumente lipsite de susţinere, sentimente adverse faţă de evrei. Şi aici primirea documentarului “Odessa”, realizat de Florin Iepan este ilustrativă.

Nu vreau să vorbesc despre conţinutul filmului , ci despre reacţiile unui grup de persoane care au asistat la proiecţia filmului de la Ambasada Cehă. După prezentare au urmat discuţii şi membrii grupului s-au lansat în cele mai vehemente atacuri împotriva regizorului, acuzându-l de lipsă de documentare, de scopuri oculte, au sugerat că ar fi fost finanţat de cine ştie cine, au negat criticile împotriva lui Antonescu (un mare patriot) şi au venit cu varianta alternativă a Holocaustului românesc, autorii fiind bineînţeles evreii. Nu s-au lăsat convinşti nici de documente, nici de mărturiile unor supravieţuitori ai deportărilor din Transnistria. Se pare că ar fi vorba de un grup organizat care se duce în fiecare loc unde rulează filmul, face scandal provocând , într-un caz, chiar întreruperea lui.

Oare ce-ar trebui făcut pentru ca astfel de oameni şi nu numai ei, numărul lor fiind mult mai mare – să-şi asume istoria, să conştientizeze că astfel de lucruri s-au întâmplat şi în România şi să-şi dea seama că nu se poate progresa decât recunoscând, lucru dureros, că istoria, aşa cum s-a şi spus în dezbaterile din jurul filmului, nu este cea din peliculele lui Sergiu Nicolaescu sau din manualele scrise în vremea comunismului sau cele alternative redactate astăzi. Trist este că poziţii negaţioniste se perpetuează, cei care au făcut parte din grup sunt a doua, dacă nu a treia generaţie. Poate sunt necesare eforturi mai mari, poate trebuie găsite alte forme prin care să se prezinte capitolele sumbre din istoria României, poate ar trebui ca societatea civilă românească să-şi asume un mai mare rol în acest proces de educaţie, de elucidare a adevărului, să se vadă că nu numai evreii susţin existenţa Holocaustului românesc. In fond, aşa cum a spus de multe ori Alexandru Florian, directorul Institutului “Elie Wiesel” (şi nu numai el), Holocaustul nu este o problemă evreiască ci una a istoriei României.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *